Bibliotecă de scriitor – Florin Iaru: „Pentru mine, Clavdia Chauchat a fost nec plus ultra în materie de femei, până la Șeherezada”

Pe Florin Iaru l-am cunoscut în multe ipostaze de-a lungul timpului, l-am admirat și l-am îndrăgit, însă i-am întrezărit și latura mai puțin comodă. Cel mai recent l-am întâlnit în postura de profesor la cursurile de scriere creativă și pot spune că e una din ipostazele în care strălucește: e un îndrumător minunat, capabil să critice fără să demoralizeze. (Dacă tot am adus vorba, vreau să precizez că aceste cursuri nu-și merită reputația îndoielnică: nu se oferă rețete, cum se tot vehiculează, ci indicații despre scăpările legate de scriere și de construcție a poveștii; eu am învățat de la Iaru ceva prețios, cum să folosesc corect timpurile verbale.)

Interviul nostru pentru rubrica Bibliotecă de scriitor a debutat cu peripeții: un spiriduș malefic m-a îndemnat să repornesc telefonul și am făcut asta în timp ce mă întrebam: Și dacă n-o să-mi amintesc parola? Ei, fix asta s-a întâmplat, parola mi s-a șters din memorie și m-am trezit că nu am cum să înregistrez conversația. Vedeam deja istoria care se repetă, fiindcă pățisem ceva similar cu Iulian Tănase, prin 2018 – incident despre care am povestit într-un articol din Dilema Veche. Noroc că Florin Iaru văzuse multe la viața lui, inclusiv aiurite ca mine, și probabil că nu-l mai mira nimic; a acceptat fără fasoane să înregistrăm cu telefonul lui. A fost o discuție ceva mai scurtă, însă cu multă substanță. Dacă l-ați urmărit pe Florin Iaru în emisiuni sau la lansări, știți deja că are șarm, umor și observații fine, că te molipsește cu pasiunea lui pentru un autor sau altul. Iar prezența motanului Benji a fost ingredientul magic, căci interviul s-a încheiat cu bine, n-au dispărut înregistrările, nici aparatul foto n-a dat rateuri. Vedeți mai jos rezultatul. 🙂

Florin, când a început povestea bibliotecii tale?

O să stric toată povestea dintr-un motiv foarte simplu: eu am abandonat până acum două sau trei biblioteci. Prima e cea din copilărie și adolescență și-a rămas la maică-mea, a doua e din prima căsătorie și-a rămas acolo, pe urmă am stat la Galați și-am lăsat și-acolo cărți. În general nu sunt adeptul bibliotecilor, duc cărțile cu mine-n cap. Când eram mai tânăr, aveam o memorie aproape fotografică, țineam minte pagini întregi din sute de cărți și le puteam reproduce fără probleme. Inutil să duc cu mine cărțile. Nu colecționez, cumpănesc bine ce cumpăr, nu mai am timp să citesc ce nu-mi place. Dar mi-e foarte greu să recunosc ce-mi place. În copilărie eram mofturos la mâncare, acum sunt mofturos la cărți.

Vezi că n-am o bibliotecă foarte mare. Am niște rafturi, pun cărți pe ele, unele rămân necitite, știi foarte bine că e cazul tuturor, mai ales al celor care au biblioteci cu mii de exemplare. Eu știu cu siguranță că mai mult de trei mii n-au putut citi, restul e pentru public. De ce? Hai să presupunem că suntem oameni foarte tineri, putem citi o carte pe zi sau una la două zile. Două sute de cărți pe an, bun, două mii de cărți în zece ani. Numai că după ce treci de douăzeci de ani, te-ncurci și te-mpaci, suferi, nu mai apuci să citești atâta, sunt cincizeci pe an. În zece ani mai aduni cinci sute. Ai ajuns la vârsta maturității, ai copil. Trebuie să alergi, fugi cu școala, fă rost de bani, plătește datoriile, fă-ți obligațiile. Citești o carte pe lună. Mai trec zece ani și-ai citit o sută douăzeci de cărți. Deci, în total, până la patruzeci de ani poți să citești, dacă ești foarte, foarte bun, trei mii de cărți.

Ai un sistem anume după care organizezi cărțile?

La început o organizez și dup-aia scot cărți, le bag în altă parte și când vin prieteni cu care discut de câte-o carte, încep s-o caut prin bibliotecă și niciodată nu o găsesc. Dar, uite, acolo stau francezii, care nu se mai mișcă, pe-aici sunt prieteni, profesori, cursanți de-ai mei, reviste – uite-o pe Adriana Jderu, uite-l pe Radu Sergiu Ruba, Tudor Ganea, Lucian Dan Teodorovici, Simona Goșu. Pe raftul ăsta sunt cărțile mele, Cecilia e pe raftul celălalt. (Cecilia Ștefănescu – n.r.) Aici, ia te uită, este Rushdie, cred că e mână Ceciliei – am o serie Rushdie pentru că sunt pasionat de calitatea lui de povestitor și mai ales de faptul că el îmi face familiar un spațiu în care eu n-am să intru probabil niciodată, spațiul indo-pachistanez. 

Uite-l și pe Pynchon. Vânzarea cu strigare a Lotului 49 are o istorie mai ciudată, eram la Paris în 1990, era prima mea ieșire din țară și-am aflat că există o librărie poloneză care vinde ieftin cărți din Europa de Est. Erau toți polonezii și ungurii traduși masiv, zero români, că de unde români, dar ei lărgiseră un pic perspectiva și aduseseră și Pynchon și-așa am găsit cartea asta. Am citit-o în franceză, într-o noapte – eram mult mai tânăr! Aveam 36 de ani și puteam să citesc o carte într-o noapte și a doua zi să vizitez Parisul și pe-ormă să merg la petreceri. Mai târziu am cumpărat și traducerea în limba română. Alături e unul din eroii mei, Kundera. Un mare scriitor! Cartea râsului și-a uitării, pe-asta tot de la polonezi am luat-o și tot la Paris am citit-o. M-a dat pe spate. Am găsit acolo un personaj feminin, o cehoaică care fugise în ’68 după invazia sovietică, dar la Paris nu-și găsește locul și vrea să se întoarcă și nimeni nu o lasă. 

Uite-l și pe Bolaño. Iar aicea jos – asta-i ciuda mea cea mai mare, am cumpărat ediția completă a 1001 de nopți și-am scăpat ultimul volum. Nu l-am mai găsit nicăieri. Sunt disperat! (Râdem, îi sugerez să pună un anunț pe Facebook – n.r.)  Mai am o moștenire de la Laurențiu Ulici, 1001 de poezii românești, e o antologie în zece volume și a fost o muncă extraordinară de selectare, pentru că n-a pus numai poeții mari. Există poeți mici sau minori cu o singură poezie care e foarte frumoasă. De ce să nu fie acolo? Și sunt poeme ale unor poeți mari care nu ți se lipesc de suflet. Că ce e poezia altceva decât ce-ți rămâne în cap după ce-au dispărut rimele, ritmul? Ai mâncat dulceața și-n borcan rămâne parfumul, ori de trandafiri, ori de cireșe amare…

Am și o carte a mea în germană, Sânii verzi, am lăsat-o în țiplă că nu știu germană. (Remarc că nici măcar nu a avut curiozitatea să o răsfoiască – n.r.) Autorii, trebuie să-ți spun un secret, sunt ultraorgolioși și îndrăgostiți de propria lor persoană. Și eu sunt la fel – în mod normal, trebuia să dorm cu ea sub pernă, să o duc peste tot în rucsac, s-o arăt, așa, din întâmplare. Dar în același timp îmi vine să râd de mine, și-atunci mă stăpânesc.

Dintre autorii mai noi, cine-ți place?

Eugenides, un tip haios, Philip Roth, acum am intrat în Franzen-ul ăsta nou, e și tradus extraordinar. (Îi povestesc despre clubul de carte la care am discutat despre „Crossroads” și de întrebarea pusă de un cititor: „Nu este, în fond, o telenovelă bine scrisă?” – n.r.) Dar vreau să te-ntreb: Romeo și Julieta nu e o telenovelă? Anna Karenina nu e o telenovelă? Orice subiect poate fi telenovelă dacă e prost scris. Dar uite, Almodovar face melodrame care au fost unanim aclamate. În schimb, există cărți cu subiecte mari care arată ca niște telenovele cu producție minimală. 

Am observat că sunt desconsiderate cărțile care au „doar poveste” și nu ceva mai mult – o stilistică aparte, o anume dificultate…

Ema, e o chestie pe care eu aș vrea să o-nțeleg: cum s-a întâmplat de a ajuns povestitorul, omul care spune povestea, pe treapta a doua după stilist. E o întrebare pe care mi-o pun fiindcă istoria omenirii până în secolul XX este o istorie a povestitorilor. Pe de o parte sunt cei care spun povești ca pe apă, n-ai timp nici să respiri. Ai deschis cartea, ai tras aer în piept și când ai expirat, ai terminat cartea. Dar în același timp, la începutul secolului XX poveștile își pierduseră caracterul lor genuin, pasional, punctul de vedere propriu. Toți voiau să scrie romane fluviu, bildungsromane, în două, trei, patru, șase volume, luau o familie și o urmăreau ani la rând. Probabil că asta a declanșat reacția de împotrivire la o scriere standardizată. Toți știau cum să înceapă povestea, câte personaje să pună, unde e răul, unde e binele și așa mergeau toate – se schimbau doar numele, țara și războiul. Refuzul a fost al modernității, al schimbării de paradigmă, dar sunt anumite spații culturale – America de Sud, America de Nord – care vin în continuare cu poveste. Degeaba ar fi Marquez un super stilist în Toamna patriarhului, dacă povestea n-ar fi pe măsură. Citesc trei pagini și deja încep să simt curgerea timpului.  

Eu nu știu dacă superstilismul este o tendință în România sau este peste tot în lume. Eu o văd în România, și uite din ce cauză: simplitatea este luată drept prostie. Oamenii sunt mai impresionați de o persoană care spune zece neologisme pe care nu le înțeleg decât de cineva care le explică simplu și clar. E o confuzie între simplitate și simplism. Simplismul e groaznic, simplitatea este extrem de rafinată. E foarte greu ca în zece cuvinte să spui ceva care poate fi descris într-o sută. 

Sunt cărți pe care le-ai dus cu tine mereu? Poate păstrate din primele tale biblioteci?

Aer cu diamante, am două exemplare. Unul mi-a fost făcut cadou, uite-l, e cel mai jupuit. Cele cu semnăturile de la Traian, de la Nino, de la Tudor Jebeleanu nu le mai am. Nu-i nimic. Regret că undeva am pierdut pe drum – poate când am lichidat biblioteca maică-mii – Guy de Maupassant, Povestiri, e un mare povestitor și el. Mai sunt cărți din BPT, dar cred că astea-s ale Ceciliei. Nu e doar biblioteca mea. 

Ai idee care e cea mai veche carte din bibliotecă?

E un dicționar, dar nu mai are copertă. (Îi spun că mă întreb uneori ce se întâmplă cu dicționarele fizice, din care toată lumea are pe acasă măcar unul, dar cum e mult mai simplu să folosești dexonline… – n.r.) Cu dicționarul poți reface o limbă veche. Uite un cuvânt foarte vechi, din secolul XI, poate-l știi: căscăund. Vine din latinescul „cascabundus”, asta o știu de la facultate. Nu mă-ntreba ce-nseamnă, că nu știu! (Mă uit mai târziu în dexonline și aflu: „Persoană care își pierde vremea în zadar; care dă dovadă de neglijență, de dezinteres” – n.r.) Problema e alta. Nu poți să folosești o cantitate foarte mare de cuvinte care și-au pierdut firescul pe care-l aveau în vremea lor, acum o sută sau două sute de ani. Dacă eu spun „ciubăr”, un copil sau un om foarte tânăr habar n-are ce înseamnă. E la fel de abstract ca interacțiunea dintre două galaxii. Cuvintele se uzează și ele, dar folosite cu cap adaugă un pic de culoare, un pic de sare, ceva care tulbură liniștea frazei. E o chestie de echilibru. De curând, Florin Lăzărescu a pus o întrebare interesantă: „Ce mă fac eu cu limbajul local? Dacă scriu normal, mi se spune că oamenii ăia nu vorbesc așa. Dacă scriu ca acolo, mi se spune că nu se-nțelege ce zic.” Și-atunci trebuie să te joci un pic, pui câteva elemente care să fie ale locului, în rest lași limbajul normal. Altfel ești atent la fiecare părticică, să descifrezi înțelesul precis, și nu mai vezi întregul. 

Ții minte cum a apărut plăcerea de a citi?

Da, pe la șase ani jumate ai mei mi-au făcut cadou o carte tradusă din chinezește, se chema Tărtăcuța fermecată. Era despre faptul că omul, copilul modern nu trebuie să se mai aștepte la minuni, ci trebuie să muncească tovărășește pentru asta. Tărtăcuța făcea minuni și din minunile alea a ieșit un rahat partinic. Dup-aia am mai citit o carte de poezie, aia m-a dat peste cap, Ionuț-Petruț în Marte, nu mai știu a cui e (autorul este Radu Țiulescu, iar volumul este ilustrat de Clelia Ottone – n.r.), țin minte și acum niște versuri, Plici e neam de-astronaut / Strelka și Belka s-au temut și mai spre sfârșit Cucu, eu aici eram / Zise micul marțian, pentru că în racheta lui Ionuț-Petruț apare un marțian. După aceea am început să citesc tot mai mult, ai mei aveau o serie din anii ’50 despre marile călătorii geografice, un soi de biografii romanțate despre călători – un volum era despre Mikluho-Maklai, altul despre Racoviță, și-apoi am citit o carte despre navele spațiale, astfel că am hotărât că voi fi cosmonaut. Și ca să m-antrenez, săream de pe dulap pe pat, pân-am rupt patul, iar noaptea – căci mai aveam un vis, să mă fac explorator ca Racoviță și să ajung la Polul Nord –, așa că noaptea deschideam ferestrele, iarna, ca să mă obișnuiesc cu frigul. Deci uite ce influență au avut primele cărți asupra mea. După care au început să vină cărțile de aventuri, era o carte Micii sălbatici (de Ernest Thompson Seton – n.r.) – de acolo am învățat să fac cortul, să scurg apa dintr-o mlaștină și să obțin apă curată; să aerisesc cearșafurile în care tremuri dacă nu sunt aerisite, că ele strâng sudoare și când te culci sunt reci. Am aflat și despre dolarii falși. Câte n-am aflat din Micii sălbatici! După care, mult mai târziu, a venit Karl May cu Winnetou. 

Și să nu-l uit pe Gianni Rodari cu Aventurile lui Cepelică, cred că pe la nouă ani le-am citit, mamă, am fost mare fan. La fel, Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi și Habarnam în Orașul Soarelui. Dar fiindcă am îmbătrânit, am început să-mi pun întrebarea dacă nu cumva Nosov nu era un soi de disident, pentru că Habarnam e ăla care nu știe nimic și le-ncurcă pe toate, însă atenție, Habarnam adoptă poezia modernă, pictura modernă, se împotrivește lui Știetot care este cel mai antipatic personaj, astfel că Habarnam este spiritul liber, dar înfățișat ca un negativ. Depinde cum îl citești. Dacă îl citești cu încredere, el este păgubosul. Dar dacă-l citești altfel, el este revoltatul. El nu e niciodată de acord cu ce spun ceilalți. Să-ți dau un exemplu. Se duce să învețe prozodie de la poetul Tăbâltoc, pe numele lui de scenă Floricică. Asta m-a atins foarte tare, pentru că eu sunt Florin și numele meu nu e Iaru, e Râpă. Și Tăbâltoc îi explică raţă – dimineaţă, hârtie – pălărie, cam așa ceva. Și îi dă un cuvânt lui Habarnam să facă o rimă: Câlți! zice el. Mâlți! răspunde imediat Habarnam. Nu există mâlți. Bâlți! Nici bâlți nu există. Aaaa, mi-ai dat un cuvânt greu, ia dă-mi tu o rimă. Și Floricică se plimbă și încearcă să găsească o rimă și se enervează: Hai, pleacă! Sunt poet? zice Habarnam. Da, ești poet, dar pleacă repede că mă doare capul. Și Habarnam face o poezie fantezistă: Știetot se plimba-n ploaie / Și-a sărit peste o oaie. Și toți îl acuză că minte. E diferența dintre arta concretă și arta abstractă. Și așa e și cu muzica. În timp ce Guslă cântă numai la harfă și la piculină, Habarnam sună din trombon și toți îl gonesc. Este de fapt un artist modern. 

Sunt cărți care-ți sunt foarte dragi dintr-un motiv sau altul? Mi-ai spus de cărțile copilăriei, Pynchon, Kundera… Mai sunt și altele?  

Eu am citit prima oară Kundera prin 1969, în revista Secolul XX, publicaseră un fragment din Gluma. După care am lucrat ca gestionar la Cartea Românească din ’84 până-n ’89 și Jean Grosu, care era traducătorul lui, a trecut odată pe la mine și mi-a spus: Domnule Iaru, dacă fugea Kundera cu trei săptămâni mai târziu, i-ar fi apărut cartea. Am avut șpaltul de corectură finală. Zic: Da-l am eu! La secret. Eee, zice el, pot să-l văd? Domnu’ Jean Grosu, să nu spuneți la nimeni, vi-l dau. Am luat frumos pachetul și i l-am dat. Am pus în loc niște hârtii, pa și la revedere. Nimeni nu s-a uitat acolo. După ’90 s-a tipărit. 

O carte dragă, dar pe care nu cred că o am pe-aici, e primul roman greu pe care l-am citit, Muntele vrăjit. L-am citit la 15 sau 16 ani cu lanterna sub pătură – pe vremea aia se spunea că, dacă citești după înserare, ți se strică ochii. S-au stricat, e drept, dar din cauza faptului c-am citit cu lanterna, nu la lumina becului. L-am terminat în trei nopți și m-am îndrăgostit de personajul feminin, de Clavdia – pentru mine, Clavdia Chauchat a fost nec plus ultra în materie de femei, până la Șeherezada. 

Ce alte amoruri literare ai mai avut?

Îți spun imediat. Părinții mei au divorțat și a fost o împăcare neoficială, ne-am întâlnit în 1968 la un local din Piața 1 Mai, la Ovidiu, unde cânta o puștoaică – bine, eu eram puști, ea era puțin mai mare decât mine –, o fată nu foarte înaltă, cu păr negru lunglunglung până la fund, pe care o chema Mirabela Dauer. Acolo am reluat legătura cu taică-meu și dup-aia, în fiecare vară, mă urcam în tren și mergeam la el, stăteam o lună. Și într-un an, în Gara de Nord, am luat o carte din Colecția Meridiane, a unui autor de care n-auzisem. Titlul cărții era Fidela Clarissa. Autorul, John Cheever. Măi, n-am putut să mă dezlipesc de ea. A devenit una din cărțile mele preferate, ca să descopăr după douăzeci de ani că Cheever era super celebru în America. 

Și-a doua chestie s-a întâmplat ceva mai devreme, înainte de ’68. Călătoream de multe ori cu trenul și cumpăram de la chioșc o revistă de 1 leu, se chema Povestiri științifico-fantastice. Am avut vreo 200 de exemplare. Într-unul din numere a debutat un roman SF al unui scriitor de care n-auzisem niciodată, și-i spun acum numele greșit, Stanisław Lem. De fapt, se pronunță Stanisuáv Lem, și romanul se chema Solaris. Măi, am citit primul episod și m-a dat pe spate. Acolo iar m-am îndrăgostit de personajul feminin, Harey, iubirea celui care povestește, Harey, care se sinucisese cu zece ani înainte și personajul principal, Chris Kelvin, e plin de vinovăție pentru că ea a dus gestul la capăt. Și brusc, pe stația de cercetare a unei planete numite Solaris, Harey revine și este vie și adevărată. Fiecare dintre celelalte două personaje de pe stația aia este chinuit de cineva la care ține și pe care-l urăște. 

În adolescență aveam un foarte bun prieten, Ștefan Mera. Eram doi complexați, pentru că ne consideram urâți, slabi, nepricepuți să ne uităm în ochii fetelor, eu imediat roșeam până-n vârful urechilor. (Ai avut și o astfel de perioadă? îl tachinez – n.r.) O, bineînțeles, pentru că adolescența este criza tuturor posibilităților. Nu știi cine ești și întotdeauna te subevaluezi. Și Ștefan era un mare cititor, și el scria poezie, ascultam aceeași muzică, schimbam cărțile între noi ca pe batiste. Eram cei mai tari din școală la română. Dar în clasa a IX-a era să renunț la română din cauza profesorului, care era un tâmpit – știi că un profesor te poate face să urăști o materie. Măi, dar eu voiam să scriu. Așa că, în loc de uman, m-am dus la real la alt profesor de română care preda acolo. Nu mi-a stricat nici matematica, într-un fel mi-a ordonat gândurile. Și-am făcut realul pentru limba română, numai că profesorul meu nu era bun pe invenție literară. Am dat cu bâta-n baltă ca poet până la aproape 20 de ani, numai tâmpenii scriam. Mentorii mei au venit abia în facultate și-au fost  prietenii mei, împreună cu Niki Manolescu din anul III de facultate. Erau oameni cu aceleași preocupări, discutam zile, luni sau ani de-a rândul pe anumite teme, fiindcă totul e foarte neclar dacă nu te luminează cineva. Măi, am frământat ideile până când, pe la 24 de ani, s-a așezat ceva în cap. În clipa aia am știut unde vreau să ajung, ce vreau să fac și m-au ajutat și cărțile. Pentru că exact în perioada aia a venit Panorama poeziei universale contemporane a lui A.E. Baconsky – n-o mai am nici pe-aia. Primul poet era cu A, Conrad Aiken, american, care notează în Jurnalul naturii că „Inima bătu de două, trei ori fără sens”. Oa! Oa, am zis, așa ceva n-am mai citit! Și cam în aceeași perioadă, intrând la o bibliotecă, găsesc o cărțulie mică, neagră. Era 1969, aveam 15 ani. Mă uit la titlu, nu știu autorul, deschid, citesc: „Tatăl meu obosit folosea privirea gândire.” Deschid și ultima pagină, „Cineva întreba: Ce faceți acolo jos, în întuneric?” Gellu Naum. Trebuie să ai și noroc. 

Noroc din ăsta a avut Bukowski cu John Fante. John Fante a fost un autor pierdut, în 1939 a publicat un roman, Ask The Dusk, editura a dat faliment, s-a pierdut cartea. Pe la finalul anilor ’70, Bukowski intră într-o bibliotecă – Bukowski într-o bibliotecă! Trebuie dat un acatist. Și ia o carte de pe raft, care se dovedește a fi unul dintre cele 16 exemplare care mai existau în America din Ask The Dusk. Întreabă praful. O citește, dă sfară-n* țară, îl găsește pe John Fante, care era grav bolnav, lucrase ca scenarist la Hollywood la filme de serie B, C, dup-aia mai scrie două romane și moare. Ask The Dusk, foarte frumos făcut. Un tip de adolescență înaintea lui Salinger și din aceeași categorie cu eroul din Foamea lui Hamsun. Practic, niște ratați care caută ceva și nu știu ce. Din păcate, a fost ecranizat foarte prost.

*Eu transcrisesem greșit, „sfoară”, iar Florin Iaru m-a corectat: SFÁRĂ s. f. Miros greu (și fum) rezultat din arderea grăsimilor sau a cărnii, de la lumânări de seu etc.; fum înecăcios. ◊ Expr. A da sfară în țară (sau, rar, în sat, în mahala etc.) = a da de știre, a răspândi o veste. [Var.: șfáră s. f.] – Din sl. skvara.

Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris?

Nu, n-am. Pot să scriu oriunde, oricând, pot să citesc oriunde, oricând. Poate să fie și un avion lângă mine, sau o bormașină. M-așez la o crâșmă și, dacă am de scris ceva, imediat se face tăcere în capul meu, rămân două lucruri: zumzetul mulțimii și ritmul muzicii. Și-n clipa aia, ele-mi dictează și ritmul cu care scriu.

Cum alegi cărțile? Ții cont și de recomandările altora sau îți alegi singur lecturile?

Nici nu se poate altfel, Ema. Da, țin cont și de recomandări. Păi, cum să aflu de unele cărți? Ai văzut că pe Facebook, printre prietenii noștri sunt foarte mulți care scriu despre cărți. Dacă tema este cea importantă, atunci nu mă interesează. Dacă însă felul cum spune povestea mă intrigă, atunci da. Poate să atingă orice temă, să fie și supertradiționalistă, și supermodernă.

Ce-ai citit recent și ți-a plăcut?

Recent citesc mai mult cărți românești, în primul rând pentru că sunt multe, în al doilea rând pentru că e o mare schimbare în literatura română și vreau să văd încotro se duce. Mi-aș dori să am mai mult timp, dar sunt în faza aia din urmă, două cărți pe lună, nu pot mai mult. Am și eu o vârstă și-am obosit. Acum sunt călare pe Teoria fricii, dar mă sperie faptul că are 500 de pagini. Mie mi se pare că Iulian Tănase e un autor subevaluat, deși e foarte iubit de anumiți cititori. E greu de prins, are o lejeritate de a se mișca care vine din școala lui suprarealistă. A învățat să lase cuvintele mai libere decât o fac oamenii în mod normal.

Proza scurtă e într-adevăr genul tău literar preferat? Întreb asta fiindcă multă lume te asociază cu proza scurtă și cursurile de scriere creativă. 

Nu, nu, citesc și roman, și teatru, dar am să-ți explic imediat de unde au apărut cursurile. În primul rând de la puținătatea literaturii române de proză. Acum 15-20 ani, dacă apăreau zece titluri pe an era mult. Or, o literatură cu zece cărți pe an nu există. Cărți, desigur, apăreau mai multe, însă nu puteau fi citite. Și asta mă scotea din minți, că idei bune, personaje, întâmplări se pierdeau într-o masă amorfă. Așa că ce m-am gândit: hai să-i învăț pe oameni să scrie! Asta a fost tot. Nu vreau să schimb felul în care vede omul lumea, tu știi bine. S-au făcut 12 ani de-atunci și diferența se vede. E ceva în aer în momentul de față, ceva care spune: „Și simplitatea are rolul ei foarte important, și claritatea, și precizia, nu poți să bați câmpii așa – spune, frate, o poveste.” Asta nu înseamnă că nu admir și stilul alambicat, curgător, complicat, cu delicii stilistice, dar doar dacă vine organic din poveste. Însă, în România, simplitatea e încă departe, hăt! 

E vreun gen literar care nu-ți place?

Nu-mi place deloc noul roman francez. Dar deloc. Nu mă refer la cel de-acum. Noul roman francez din anii ’60, care reînvie în literatură pe toate căile, este literatura care știe că e literatură și e plictisită că-i literatură și bate șaua să priceapă iapa literară. Nu vreau să dau nume pentru că am prieteni traducători din ei și s-ar supăra îngrozitor. 

În general, de unde în urmă cu 40 de ani eram fascinat de fierberea și stilul unui scriitor, cu cât înaintez în vârstă îmi dau seama cât rafinament îți trebuie ca, folosind mai puține cuvinte, să poți spune același lucru și să trezești aceleași senzații – căci literatura bună e cea care îți trezește senzații, e literatura pe care o vezi, o simți, o miroși și-o guști. Sunt tot mai fascinat de acel tip de povestitor care îmi transmite cum vede el lumea, și lumea lui e populată de personaje care îmi spun ce vede el. Sunt alți scriitori ale căror personaje nu-mi spun nimic din ce vede autorul. Acolo e ce crede insul că trebuie să priceapă lumea despre lume, nu el despre ea.

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Am furat cărți. Două sau trei. Dar nu mai țin minte ce cărți erau. Asta e deja ceva clasic, cred că toți ți-au spus lucrul ăsta. Și altă dată, pentru o carte, am plătit brânză, măsline și salam de Sibiu. Asta a fost în anii ’81-’82, e o poveste complicată. Trebuia să obțin pentru cineva Istoria literaturii a lui Călinescu, care se reeditase. Eu lucram la un depozit de carte și pe-acolo veneau tot felul de bișnițari care aduceau marfă. Măsline, brânză, salam de Sibiu, țigări BT. Atunci s-a tipărit Cel mai iubit dintre pământeni în trei sute de mii de exemplare. Crede-mă, s-au dat toate. Azi un scriitor ar fi fericit să aibă un tiraj de treizeci de mii. Și cineva m-a întrebat dacă nu pot să fac rost de o Istorie a lui Călinescu. S-o citești? Nuuu, s-o dau la doctor. Cărțile erau marfă de calitate, de schimb, greutatea lor în aur. Am vorbit tot cu bișnițarii, dar alții. Fiecare era cu domeniul lui de activitate. Au găsit pe cineva care avea trei exemplare, poate lucra și el, ca mine, în domeniul editorial. L-am plătit cu măsline, brânză, salam de Sibiu. Trei sute de lei nu interesau pe nimeni, un cartuș de țigări era o mie, un kil de cafea era o mie, dar… mâncare de trei sute de lei era o avere.

Îmi poți recomanda câteva cărți mai puțin populare care merită citite?

Păi, uite, tocmai ce zisei Teoria fricii a lui Iulian Tănase. (Caută prin bibliotecă – n.r.) Nu știu de câtă notorietate se bucură Lydia Davis. E o scriitoare excepțională, pe spațiile scurte strălucește. E ultra-umană, adică simți un fel de umanitate din aia revoltată, afurisită. Lucia Berlin, în schimb, e mult mai cunoscută. O altă carte care mi-a plăcut enorm e Casa somnului a lui Jonathan Coe. E plină de ironie, într-un fel și de tragism – un bărbat timid iubește o fată și constată că ea are o aventură cu o altă femeie. Atunci el se hotărăște să-și schimbe sexul. Și Gottland, oai, ce carte frumoasă! E un autor polonez, nu pot să-i pronunț numele (Mariusz Szczygieł – n.r.).

Mă gândesc acum la toate cărțile mai puțin cunoscute care mi-au fost recomandate, pe care le-am cumpărat și nu le-am citit niciodată: „Julieta și întunericul”, „Piatră peste piatră”, „Insula altuia”, „Călătoria diletanților”…

Călătoria diletanților, vai, ce frumoasă e! Dar e veche, frate. Știi că eu sunt fan Harms, dar e vechi, e mort de aproape o sută de ani. (Întreb dacă vechi în sensul că nu mai rezistă sau că nu mai atrage publicul contemporan – n.r.) Nuuu, rezistă, e impecabil și acum. Dar e o scriere extrem de specială care lucrează cu absurdul cuvintelor și al vieții și e un soi de mécanique plaqué sur du vivant: ori e ceva, ori vine de undeva, dar ce și de unde vine nimeni nu știe – așa se poate rezuma Daniil Harms. Sunt superfan. 

Cum îți imaginezi o librărie a viitorului?

În primul rând deschisă, cu zeci de mii de rafturi, cu o singură carte pe raft și un mic ecran unde să citești un fragment din ea. Nu suport cărțile sigilate și cu text pe coperta a patra, pentru că am constatat că toate textele astea mint. 

Voiam să aflu povestea unui obiect din bibliotecă, dar văd că sunt extrem de puține obiecte pe rafturi. E una din cele mai aerisite biblioteci pe care le-am văzut până acum. 

N-am obiecte. (Găsesc o fotografie înrămată culcată peste un rând de cărți – n.r.) E o fotografie pe care mi-a făcut-o Bumbuț, am pus-o așa că nu-mi place să mă uit la propria mea persoană. (Râde, îl întreb care e povestea imaginii – n.r.) M-am dus la Bistrița, la Festivalul de poezie, în 2013 sau 2014, și Bumbuț mi-a făcut o poză. Altă poveste n-am. Aveam un copil mic, un băiețel de patru sau cinci ani. M-am întâlnit cu prietenii, am mers la Sinagogă, am băut, am râs și în poza asta am constatat pentru prima oară că am un ochi mai mare decât celălalt. 

Ai o poveste amuzantă legată de o carte anume?

Lasă-mă să mă gândesc. M-ai omorât. Da, am. În urmă cu treizeci, patruzeci de ani am găsit la un depozit de cărți sau la un centru de reciclare a hârtiei un manual de sexologie de la 1900. Râzi și bine faci. Acolo am aflat prima dată că fetele care râșneau cafeaua cu râșnița aia de cafea, ca un tub înalt de alamă, cu manivelă, sufereau niște bruște leșinuri. Cum se folosea râșnița? O puneai în poală și începeai să-nvârți. Și una dintre fete spunea acolo: Nici acum, când sunt femeie măritată, nu pot să mă abțin. Și povesteam prietenilor ce-am citit, m-aude și Bogdan Ghiu. Zice: Dă-mi-o și mie. I-am împrumutat-o și nici până în ziua de azi n-am mai văzut-o! E de patruzeci de ani la el! Ce i-o fi făcând, frate?

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.