Bibliotecă de scriitor – Ruxandra Cesereanu: „Am avut nevoie de patru biblioteci ca să îmi pot mulțumi bucuria de a citi.”

Interviul cu Ruxandra Cesereanu m-a purtat prin trei spații interioare foarte diferite și printr-o sumedenie de locuri care, în final, au alcătuit un traseu special prin Cluj. Nu este prima oară când acest interviu se transformă într-o călătorie-explorare punctată de experiențe mai mult sau mai puțin neobișnuite, poate și datorită faptului că parcurg distanțele pe jos sau cu mijloacele de transport în comun, pentru a trăi într-un ritm mai lent fiecare etapă a călătoriei. Îmi place să observ străzile, casele, zona în care trăiește cel sau cea spre care mă îndrept. A fost prima oară când am vizitat atât de multe locuri pentru un interviu Bibliotecă de scriitor.

Prima etapă: o duminică de octombrie, mohorâtă și ploioasă, eu – îmbrăcată cam subțire, cobor înfrigurată pe strada Primăverii, cu echipamentul în spinare. Deîndată ce ies de sub pod, silueta ascuțită a Bisericii Calvaria mă oprește în loc; parcă am pătruns într-un roman fantastic, e o bună introducere pentru cărțile stranii pe care le voi vedea acasă la Ruxandra Cesereanu și Corin Braga. Acolo, într-un apartament spațios de la etajul al zecelea, mă așteaptă o panoramă fabuloasă asupra cartierului Grigorescu, unde a copilărit scriitoarea și unde am ajuns, de altfel, peste câteva ore, împreună. A doua etapă: ne suim într-un taxi și mergem să vizităm biblioteca din apartamentul lui Domițian Cesereanu, eruditul și adoratul tată al Ruxandrei. Intru într-o atmosferă diferită, e un spațiu străvechi și intim, unde timpul vizitei este limitat, deși mi-aș dori să pot privi pe îndelete cărțile și obiectele de pe rafturi. La plecare, în loc să iau un taxi, o pornesc prin noapte prin spatele blocurilor, sunt trepte care coboară și mă bucur ca un copil când nu greșesc deloc drumul, deși nu înțeleg prea bine indicațiile hărții digitale. A treia etapă: luni, la prânz, merg să o vizitez pe autoare la Facultatea de Litere din Cluj, unde mă primește în cabinetul de literatură comparată. Caut o fereastră de unde pot vedea imensa pictură murală Omul Micro Macro Cosmos (cea mai mare din România, se spune), realizată de artiștii stradali Kero și Ocu. Nu mă grăbesc spre casă, fotografiez detaliile Art Nouveau ale clădirilor din preajma Universității, apoi intru într-unul din zecile de magazine cu obiecte vechi din Cluj. Mă gândesc la fabuloasa bibliotecă din Sibiu a părinților lui Corin Braga, pe care am putut-o vedea în fotografiile trimise de Ruxandra Cesereanu.

Ruxandra Cesereanu, care este povestea bibliotecii tale, cum a luat naștere colecția ta de cărți? Mi-ai spus că se află în trei locuri diferite…

Cea mai marcantă pentru mine a fost biblioteca tatălui meu Domițian: cu ajutorul ei m-am format spiritual, aici am buchisit cărțile (și ele m-au buchisit pe mine), de aici mi-am tras energia de a colecționa cărți. Tatăl meu a fost cel dintâi care a adus acasă, dintr-o călătorie franco-italiană, cărți experimentale, mici volume de artă care conțineau poezie destrămată (pulverizată) intenționat – ca să fiu mai clară, e vorba de cărți din care cuvintele păreau că picură, literă după literă, vizual vorbind. Nu mai știu unde sunt aceste cărți, acum, cred că pe unele din ele am scris și eu câte ceva și a ieșit un fel de palimpsest, iar pe altele le-am dăruit. În paralel cu trecerea mea de la copilărie la adolescență și la prima tinerețe, biblioteca tatălui meu a crescut și ea. Încă mai crește și acum, dar de data aceasta eu sunt cea care aduce volumele noi și le inserează în biblioteca paternă.

A doua bibliotecă este cea pe care am construit-o, la propriu, alături de perechea mea, Corin Braga, acasă. Cărți de erudiție, mai ales, și, desigur, câteva din romanele noastre favorite. Mi-am construit și o bibliotecă de poezie, dar am păstrat acasă doar o parte din ea, cealaltă parte fiind transferată în cabinetul de literatură comparată al Facultății de Litere din Cluj, unde îmi am biroul de profesor. Tot aici, lângă biroul lui Corin, se găsește o altă parte a bibliotecii noastre, care cuprinde mai ales cărțile care ne-au fost dăruite de varii scriitori și prieteni. Când vom îmbătrâni, vom dona această bibliotecă din cabinetul de literatură comparată la Biblioteca de română a Literelor clujene. Celelalte biblioteci ale noastre probabil că vor ajunge la Biblioteca universitară Lucian Blaga. De câțiva ani am creat un fond cu numele noastre (Ruxandra Cesereanu & Corin Braga) pe care îl sporim atunci când e posibil.

Mai exista o a patra bibliotecă, de unde împrumutam cărți, cea a socrilor mei (scriitori), Rodica Braga și Mircea Braga. Sufrageria lor din Sibiu era concepută chiar ca un templu cărturăresc, trei pereți fiind umpluți, de la podea până la tavan, cu cărți și colecții întregi. După pieirea Rodicăi și a lui Mircea (2022, 2023), familia a decis să doneze această bibliotecă frumoasă, chiar fabuloasă, Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj. De Crăciun, mai ales, vreme de treizeci de ani, m-am sălășluit în această bibliotecă a socrilor mei, unde aveau loc poveștile, ritualurile narative de fapt, cântecele și voioșia unei familii de scriitori care iubea enorm cărțile. Era o încăpere cu adevărat magică.

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă? Ții o evidență a lor, le-ai organizat după un sistem anume?

În biblioteca tatălui meu cred că sunt în jur de 2500 de cărți. În biblioteca mea și a lui Corin, de acasă, sunt peste o mie de cărți. În biblioteca din cabinetul de literatură comparată, alcătuită din cărți aduse și primite de noi, cred că sunt vreo cinci sute. Iar biblioteca socrilor mei numără vreo cinci mii de volume, era cea mai mare dintre toate.

Acasă, la noi, cărțile sunt organizate în funcție de tematică și de genuri literare. Biblioteca tatălui meu Domițian e organizată în funcție de colecții, în principiu, dar are și zone aleatorii. Cel mai bine organizat era templul cărturăresc al socrilor mei: știai pe ce raft găsești o carte anume și era obligatoriu să o pui la loc exact acolo de unde fusese luată. Mircea Braga avea chiar un inventar cu fișele cărților, ca la o bibliotecă oficială, publică. Iar în fața rafturilor se aflau tot soiul de obiecte mici, ca într-o expoziție, aduse din străinătate sau primite cadou de la prieteni și rude. Era o bibliotecă magistrală, ca să zic așa, utilă foarte, dar și frumoasă, pitorească, îmbietoare. Pentru un cititor profesionist reprezenta tocmai paradisul.

Cum s-a ivit pasiunea pentru lectură?

Tatăl meu Domițian m-a format până la douăzeci și unu de ani. Biblioteca sa a fost pentru mine o temelie, o platformă de lucru. Aveam asigurat, ca adolescentă și om tânăr, un confort intelectual cu și prin această bibliotecă din casa părinților mei. Și Aurora, maman a mea, avea mica ei bibliotecă de profesoară de franceză, dar cărțile colecționate de ea aveau mai ales scop didactic. În timp ce biblioteca tatălui meu Domițian era una permisivă și permeabilă de cititoarea jună care eram eu între 1975-1985. De pildă, îmi aduc aminte că pe la 16-17 ani citeam din greu cărți de artă, despre pictură mai ales, apărute în colecția Editurii Meridiane. De aici am aflat pentru întâia oară despre Caravaggio care, după ce am ajuns la Roma, în vara lui 1980 (și am avut șansa să îi văd o serie de picturi aflate în muzeele și palazzo-urile de aici), a devenit una din obsesiile mele statornice. Tot din colecția Editurii Meridiane am citit varii cărți despre arta fantastică, iar acestea mi-au modelat fantezia la fel de puternic precum literatura. Tot pe la 17 ani, tatăl meu a adus acasă câteva din volumele de debut (în poezie) ale optzeciștilor români: a fost o lectură grozavă, pe care am comentat-o împreună.

Tatăl meu Domițian este critic și istoric literar, s-a format riguros la Facultatea de Filologie din București. Ca student, după cum a mărturisit chiar el, formația sa intelectuală a beneficiat de influenţa catalizatoare a ideilor literare şi estetice asumate de Tudor Vianu la cursurile de literatură comparată şi universală şi în exegezele asupra literaturii române moderne. Din copilărie încă, tatăl meu mi-a vorbit statornic despre două modele care l-au marcat (nu doar cultural, ci și etic, uman): Lucian Blaga și Inochentie Micu-Klein. Tatăl meu are acum 88 de ani și jumătate și încă îmi mai ține, din când în când, mici prelegeri despre istoria și filosofia culturii. Sunt o fiică norocoasă din acest punct de vedere, la cei 60 de ani ai mei.

Am pus limita vârstei de douăzeci și unu de ani în educația livrescă de care am avut parte prin tatăl meu întrucât la această vârstă m-am căsătorit cu Corin Braga și din acest punct ne-am format împreună, inclusiv ca pereche ideatică și literară, dacă pot spune astfel, nu doar ca un cuplu uman.

Sunt cărți la care ții mult dintr-un motiv sau altul? Spune-mi câteva titluri și povestea lor.

Mi-aduc aminte cât de captivată eram în adolescență de culegerea de povestiri Harfa de iarbă a lui Truman Capote, care avea un parfum aparte; eram prietenă la cataramă cu personajele povestirilor lui Capote. La fel de fascinată eram de Cartea de la San Michele de Axel Munthe (la 18 ani am avut șansa să ajung în insula Capri și să vizitez casa lui Munthe, în loc să mă duc la Pompei! Ei, da, păcatele și slăbiciunile juneții). Iubeam grozav Nouă povestiri de J. D. Salinger, în mod special povestirea O zi perfectă pentru peștii banană. Eram adictă la volumul Incredibila și trista poveste a candidei Erendira și a bunicii sale fără suflet de Gabriel García-Márquez; muream de dragul tuturor povestirilor din acest volumaș, care m-au marcat mai mult decât faimoasele romane (capodoperă) ale lui García-Márquez. Toate aceste cărți mai există pe undeva prin bibliotecă, ferfenițite de la atâta citit. În copilărie, cartea mea favorită a fost Winnetou de Karl May, am citit-o de nu știu câte ori (de fapt, am împrumutat-o de la biblioteca școlii, căci nu am avut-o niciodată în biblioteca de acasă). 

În drumul dinspre tinerețe spre maturitate, cartea mea de căpătâi a devenit Maestrul și Margareta, de Mihail Bulgakov – și a rămas până în zilele de acum. Despre cum am aflat de această carte, pe care nu o aveam în biblioteca tatălui meu, am tot povestit în varii interviuri și cărți, așa încât nu mai detaliez, ci doar punctez succint aici-și-acum cum s-au petrecut lucrurile. Aveam optsprezece ani şi eram studentă în anul I la Facultatea de Litere din Cluj, secţia română-spaniolă. Proaspăt ajunsă la facultate, m-am adaptat repede şi cu frenezie la colegii mei causeuri și citiţi, şi făcând schimb de impresii de lectură unii cu alţii am ajuns astfel să aflu despre un rus numit Bulgakov şi capodopera sa ce trata istoria unui maestru nebun, dar iluminat, şi a unei vrăjitoare mântuitoare. Romanul povestea şi despre o trupă de ghiavoli hâtri care se scoborau în Moscova şi făceau o droaie de isprăvi şi farse. Şi mai era vorba şi despre o evanghelie ciudată. Susţinătorul înfocat al acestui roman era unul dintre colegii mei de la spaniolă, Corin Braga, cel care peste trei ani avea să devină partenerul meu de viaţă. Destul de înciudată că eu nu auzisem de romanul cu pricina, l-am împrumutat de la ultrafanul său şi am citit Maestrul și Margareta pe îndelete, cu o curiozitate şi o voluptate de devoratoare de poveşti şi de lumi. 

Aceasta a fost istoria pasiunii mele și ea este valabilă și astăzi, în 2023, când încă mai povestesc cu Corin, acasă, despre anumite scene din capodopera lui Bulgakov (amândoi predăm la Literele clujene romanul lui Bulgakov, chiar dacă la cursuri diferite) ori chiar schimbăm replici și ne jucăm interpretând anumite personaje din capodopera bulgakoviană. De altfel, în 2005 am ajuns la Moscova, pe urmele lui Bulgakov, prin proiectul Bulgakoviada, din care a ieșit și un volum colectiv, intitulat Sadovaia 302 bis, publicat de Biblioteca Apostrof în același an.

Ce fel de cititoare ești? Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris? 

Îmi place să citesc pe îndelete, să nu mă grăbesc. Așa obișnuiam să citesc până pe la 40 de ani. Dar timpurile pe care le trăim acum sunt fast-food, totul e pe grabă, iar lectura a ajuns și ea să fie pripită, mai pe fugă, gâfâind. Odinioară, aveam ritualuri de ceai ori cafea, aromam odaia de citit cu bețigașe indiene parfumate. Probabil că mă voi întoarce la aceste ritualuri tihnite peste vreo cinci ani, când mă voi retrage din toate slujbele și voi avea timp berechet să citesc și mai ales să recitesc exact ce doresc eu. La viața mea, cred că am citit peste o mie de titluri, majoritatea (vreo cinci sute) de poezie. Spre senectute, mă voi rezuma la vreo sută de cărți dragi, poate o sută cincizeci – deși doar să îl recitesc pe Proust (de abia aștept!) îmi va lua vreo trei luni. Voi căuta astfel, și eu, timpul pierdut, cu folos lăuntric, sper.

Îmi place să miros cărțile, să le pipăi țesătura de hârtie, textura. Fie că sunt noi, tocmai ieșite din tipografie, sau vechi și îngălbenite, cu aromă bătrână. Fie că sunt stridente sau discrete, ca imagine.

Aveam și obiceiuri legate de scris, când scriam în caiete. De când scriu direct la computer (doar Jurnalul, început în 2000, îl mai scriu în caiete și, uneori, poeme), îmi aranjez pe birou câteva obiecte totemice (e un fel de a spune) și atât. Odinioară era mai ritualic totul.

Dar obiceiuri legate de cumpărarea cărților – din librării, anticariate, din orașele pe care le vizitezi? 

În toate orașele în care ajung stau destul de mult în librării, mai ales în orașele mari: mereu a fost o plăcere delicioasă să zac prin librării, pe îndelete, la Paris, Londra, New York, Buenos Aires, Roma, Madrid, Lisabona, Barcelona, Veneția, Budapesta, San Francisco, Bari, dar și în orașe mai mici din străinătate unde întotdeauna găsești o librărie selectă ori pitorească. Mi-aduc aminte de librăriile grozave din Buenos Aires, am fost uimită de ele și de bogăția lor ofertantă. Buenos Aires părea să fie mai ales o cetate a cărților (în 2005 și 2012, când am vizitat marele oraș argentinian). Aici am ajuns inclusiv într-un fost teatru preschimbat într-o librărie fabuloasă, unde pe scena de odinioară cititorul putea bea un ceai ori o cafea, de dimineața până seara. Această librărie se numește El Ateneo Gran Splendid, edificiul a fost utilizat ca teatru din 1919 și a fost metamorfozat în librărie în 2000. În România ajung doar prin librării clujene și bucureștene, de obicei. Uiți de tine în asemenea locuri, uiți de ritmurile grăbite și urgente ale vieții de consum, uiți de tot. Și doar te scufunzi în cărți, în platforme minunate de cărți, chiar dacă doar le răsfoiești. Îmi place să miros cărțile din librării: nu doar ochii mei se bucură, ci și simțul olfactiv.

Cum alegi cărțile? Te bazezi pe instinct sau ții cont și de recomandări sau de cronici?

Mă călăuzesc și după una, și după alta; instinctul, gustul și recomandările se combină. Am citit de curând un interviu cu prozatorul Andrea Bajani (pe care l-am și cunoscut acum mulți ani) și m-a emoționat ceea ce a mărturisit despre Cartea caselor, cel mai recent op care i-a fost tradus în românește și pe care doresc să îl am și eu. La unul din festivalurile de literatură la care am participat în acest an, la Bistrița, l-am auzit pe scriitorul spaniol Manuel Vilas vorbind despre arta sa, m-a captivat ce a mărturisit și i-am cumpărat romanul În toate a fost frumusețe, care mi-a fost recomandat, de altfel, și de Gabriela Adameșteanu.

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți ?

Aș fi vrut să fac rost, pentru mine și Corin, de unul din primele exemplare, tipărite în rusă, din Maestrul și Margareta, capodopera bulgakoviană atât de iubită de noi doi (deși niciunul din noi nu știe rusește). Am încercat la un moment dat, prin 2005, când cu proiectul Bulgakoviada, dar nu cred că m-am priceput să caut avizat. Iar anul trecut, când s-a ivit pasiunea mea pentru poemul Ulise, de Benjamin Fondane, a cărui primă versiune a fost publicată în franceză în 1933, am vrut să achiziționez un exemplar din acel an, cu dedicația lui Fondane pentru Jacques Prévert. Cum însă exemplarul respectiv fusese estimat la 5000 de euro, am renunțat. Cu o astfel de sumă pot sta două luni în Elada, într-o căsuță pe malul mării, pe o insulă, departe de lume. Am renunțat și fiindcă Fondane și-a reluat acest poem puternic și cutremurător și a lucrat la el între 1941-1944, a rescris fragmente, până când a fost arestat și trimis într-un lagăr nazist, unde a și pierit în 1944. Eu am tradus în acest an versiunea a doua a poemului (care a fost publicată doar în 1980, cu ajutorul Fundației Fondane), lucrez încă la eseul despre poem și sper să finalizez totul până în decembrie. Dacă ar fi fost versiunea a doua a poemului, relucrată de Fondane, în caz că ar fi apucat să o tipărească, atunci probabil că aș fi plătit oricât ca să am cartea respectivă. Acest poem fondanian mi-a schimbat perspectiva asupra poeziei și m-a tulburat adânc, deocamdată asta e tot ce pot să mărturisesc. 

Care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Am avut o ediție veche a poemului dramatic Faust de Goethe, din secolul al XIX-lea, dar am făcut-o cadou. Obișnuiesc, uneori, să fac daruri din cărți speciale. Moștenisem această ediție veche din casa unui stră-unchi, preot greco-catolic ardelean.

Dar cele mai recente volume pe care le-ai adus în bibliotecă?

Sunt destule. Primesc la rândul meu cărți de la prieteni, pe lângă cele pe care le cumpărăm Corin și cu mine. Nu mai încap cărțile în casă, de aceea ținem o parte din bibliotecă în cabinetul de literatură comparată de la Literele clujene. Și tot de aceea am început să donăm cărți (într-un fond numit Ruxandra Cesereanu & Corin Braga) atât la Biblioteca de română a Literelor clujene, cât și la Biblioteca Centrală Universitară Lucian Blaga din Cluj.

Ai menționat în treacăt Stranioteca, un filmuleț în care ai vorbit despre cărți mai ciudate sau mai deosebite, care ocupă un loc aparte în biblioteca ta. Îmi poți povesti pe scurt despre aceste cărți? Cititorii pot găsi filmulețul pe Youtube căutând „Stranioteca”.

Am primit de la scriitorul și prietenul Andrei Codrescu un cărțoi monumental, un cabinet al curiozităților aparținându-i lui Albertus Seba, datând din secolul al XVIII-lea. O carte cu planșe fascinante, care înfățișează (desenate cu o acuratețe aparte) plante, animale, fosile, scoici, geme. E un cărțoi ca un muzeu al istoriei naturale hibridat cu un muzeu de istorie și arheologie. 

O a doua carte uriașă și stranie pe care o dețin este Codex Seraphinianus de scriitorul italian Luigi Seraphini (arhitect și designer), publicată în 1983. O carte scrisă într-o limbă inventată de autor, o limbă care nu a fost gândită în mod rațional, ci a fost himerizată, fantasmată. Cărțoiul este ilustrat cu imagini închipuite care imită un cabinet al curiozităților. 

O a treia carte stranie este cea semnată de Svetlana Dorosheva, intitulată Cartea din nufăr, o istorie narativă a felului în care zânele, spiridușii, gnomii, elfii percep făpturile umane și scriu despre acestea. Desenele din carte sunt fabuloase și, amănunt fascinant, cititorul jucăuș poate participa la facerea acestei cărți, poate interveni cu un cuvânt ori un desen strecurat misterios direct în volum (dacă are la îndemână o carioca sau un stilou cu cerneală neagră ori o pană de odinioară pe care să o înmoaie într-o călimară cu cerneală). 

O a patra carte foarte dragă mie și bizară este Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry, în ediție pop-up. Faimoasa poveste a copilului-șaman portretizat de scriitorul francez (și publicată în 1943) este împănată cu desene și artefacte din carton care te fac să călătorești nu doar prin poveste ci, tactil, chiar prin cartea propriu-zisă, pe care poți să o străbați de facto.

Ai genuri literare preferate? Dar unele de care nu te apropii pentru nimic în lume – de pildă, SF sau teatru?

Citesc foarte multă poezie. Îmi place, de asemenea, să citesc romane extravagante, precum și memorialistică. Citesc și îndeajuns de mult eseu. Am citit și mult teatru la viața mea, căci predau la Literele clujene un curs de tragedie greacă pe care îl duc până la teatrul shakespearian, Ibsen, Cehov și ajung până în secolul XX, la teatrul absurd și nu numai. Nu gust literatura SF, nu am instinct pentru ea. Literatură fantastică, da, însă nu SF.

Îmi poți recomanda câteva cărți mai puțin populare care merită citite?

Voi înșira cărțile aleatoriu, așa cum îmi vin în minte acum: Spuma zilelor de Boris Vian, Călătorie la capătul nopții de Louis-Ferdinand Céline, Moscova-Petușki de Venedict Erofeev, Verbele auxiliare ale inimii de Péter Esterházy, Concert baroc de Alejo Carpentier, Casa somnului de Jonathan Coe, Dicționarul lui Lemprière de Lawrence Norfolk, Mesi@ de Andrei Codrescu, În clipa morții de Jim Crace, Mâine în bătălie să te gândești la mine de Javier Marías. Am selectat doar câteva romane, căci sunt mai ușor de găsit, dar la fel de bine aș putea să fac o listă pentru poezie ori eseu.

Cărțile pe care le-ai scris au un loc anume în bibliotecă?

Le păstrez pe un raft aflat la îndemână, în caz că am nevoie să le arăt undeva ori cuiva (la vreun simpozion, conferință, curs etc.). Majoritatea stau, însă, depozitate în cutii, deasupra bibliotecii, unde e greu de ajuns (numai Corin se poate cățăra după ele). 

Într-un loc special sunt plasate doar câteva cărți-palimpsest ori experimentale: de pildă, când am publicat în 1993 volumul de poeme Zona vie, am găsit un exemplar care avea și pagini goale, netipărite, uitate printre cele tipărite. Mi-a trecut atunci prin minte să completez paginile netipărite (din greșeală) cu poeme scrise de mână, dar în varii forme geometrice. Și astfel a ieșit un exemplar unic. 

Mai am câteva cărți de acest soi, extravagante. De pildă, în recenta ediție bilingvă, româno-italiană, a cărții mele (care cuprinde un singur poem) Femeia-cruciat, ilustrată cu figuri gotice de Rada Niță Josan (și îngrijită de Giovanni Magliocco și Ilona Duță), am personalizat câteva exemplare pe care am scrijelit și eu ceva, cu o carioca specială, în marginea unora dintre ilustrațiile gotice. Dar cititorul obișnuit nu ar putea detecta aceste imixtiuni ale mele, doar eu știu unde am personalizat exemplarele respective (printr-un semn sau un cuvânt). Mai este cazul unei cărți de poezie semnată de Alexandru Vakulovski (cu care mă cunosc de când era student și de care mă leagă o amiciție literară) – Ecstasy; această carte a lui Alexandru are și pagini pe care este tipărit un singur vers sau două-trei, așa încât mi-am îngăduit să scriu și eu (cu carioca neagră) poeme întregi în cartea cu pricina, drept care a ieșit un fel de palimpsest.

Când am ajuns la Ernesto Sábato acasă, în 2006, lângă Buenos Aires, aveam, Corin și cu mine, niște exemplare din cărțile lui, așa încât l-am rugat să ne dea dedicații. Don Ernesto nu a înțeles exact numele meu și mi l-a scris greșit, dar ceea ce a ieșit a fost un nume nou și misterios pe care îl voi păstra doar pentru mine, nu l-am deconspirat public și nici nu cred că o voi face vreodată (puțini prieteni știu despre acest nume nou și magic, de fapt).

Ești mulțumită de biblioteca ta sau încă visezi la o bibliotecă ideală?

Niciodată o bibliotecă nu este completă, nu are cum să fie. În cazul meu, iată, am avut nevoie de patru biblioteci de și din familie ca să îmi pot mulțumi bucuria de a citi. Biblioteca ideală nu poate fi decât închipuită, așa cred și simt. M-am simțit grozav în câteva biblioteci faimoase unde am studiat destule luni: la New York (în biblioteca de la Universitatea Columbia, dar și la Public Library), la Paris (BNF – Biblioteca Națională a Franței, dar și biblioteca Universității Sorbona), la Londra (British Library și Warburg Institute), Madrid (Biblioteca Nacional). Și ar mai fi.

Ai povești amuzante legate de bibliotecă sau de o carte anume?

La BNF, la Paris, în 2000, știu că am avut o pățanie când am împrumutat (din curiozitate) primul volum din seria Harry Potter, dar nu mai țin minte exact ce s-a întâmplat. Cred că la un moment dat rămăsesem, spre seară, doar Corin și cu mine în bibliotecă, au tremurat luminile, a fost o problemă legată de curentul electric din zonă, iar în sala unde ne aflam s-a auzit un fel de vâjâit de mături care zboară (sau cam așa ceva). Am început să râdem amândoi, apucasem să îi povestesc puțin lui Corin despre ce este vorba în Harry Potter…

Prin 2015, am regăsit un bilet de autobuz de prin 1985. Rămăsese în ediția princeps a cărții pe care o consider ca fiind cea mai frumoasă (și misterioasă) scrisă vreodată în limba română, este vorba despre romanul-poem Zenobia, de Gellu Naum. Pe biletul de autobuz scrie I.O.T.C., 9 – 732349 – C și I.O.T.C., 9 – 732350 – C. Lei 0,40. Iar pe margine scrie – Regim special. Senectutea mea viitoare va fi legată de acest bilet de autobuz, vechi de atâția zeci de ani. Întrucât nefolosind odinioară acest bilet de călătorie, iată, călătoresc acum înapoi (ceea ce este previzibil), dar și înainte, în viitorul bătrâneții mele. E un bilet de autobuz către o bătrânețe hâtră (singura mea șansă reală de senectute asumată și voluntară), către o etapă ludică și măcar semi-lucidă. Mi s-a părut o întâmplare cu adevărat naumiană că am găsit acest bilet uitat din 1985 în cartea zenobiană.

În 2006 am scris la două mâini, împreună cu Andrei Codrescu, cartea experimentală de poezie Submarinul iertat. Andrei a dorit ca volumul să fie publicat doar în 150 de exemplare, cu o copertă… îmblănită. Coperta nu a putut fi chiar îmblănită, dar în 2007 cartea a fost tipărită, adiacent, cu o husă din catifea stacojie satinată, care semăna cu o blană! Voilà!

Spune-mi povestea unui obiect din bibliotecă. 

Nu e un obiect din bibliotecă, ci de pe biroul lui Corin aflat în camera unde se găsește și mica noastră bibliotecă. E un glonte rătăcit din decembrie 1989, care se înfipsese în biroul lui de la Teatrul din Sibiu (în perioada aceea, Corin lucra acolo ca referent literar). După ce evenimentele tumultuoase din decembrie 1989 s-au încheiat, Corin a găsit acest glonte și l-a luat ca pe un fel de portbonheur. Îl avem acasă și acum și încă îl considerăm a fi norocos.

În biblioteca tatălui meu Domițian există un rongeur, adus dintr-o călătorie de prin 1974, de la Paris. E un monstru-care-roade-un-os, din acele statui plasate deasupra catedralei Notre-Dame. Termenul exact pentru astfel de statui este acela de garguille-chimère. Nu m-a speriat niciodată acest rongeur adus din călătoria pariziană de către tatăl meu, dimpotrivă, l-am considerat întotdeauna un personaj (o statuetă) potrivită într-o bibliotecă, de parcă ar fi fost un fel de spiriduș catalizator al lecturii.

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.
Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.