Călătorind prin Europa de Est, de Gabriel García Márquez

Adevărul e că nu mai citisem nimic de García Márquez din liceu, de când Un veac de singurătate m-a lăsat bujbe. Cărticica asta mică și verde de la RAO, în traducerea Tudorei Șandru-Mehedinți, este o bijuterie – nu doar pentru felul cum arată (iubesc editorii care decid să creeze design și pentru copertele 2 și 3), dar mai ales pentru cum e scrisă. În ceea ce mă privește, a fost lectura perfectă pentru o vizită-fulger la Belgrad, dar recomand citirea ei oricum.

Ar fi ciudat să mă apuc să înșir aici chestii despre García Márquez, e până la urmă ditamai scriitorul (anul ăsta pe 6 martie s-au aniversat 90 de ani de la nașterea-i), cu Nobel și toate cele. Știam câte ceva despre cariera lui de jurnalist, însă habar nu aveam că a făcut o călătorie dincolo de cortina de fier – “o barieră de lemn vopsită în roșu și alb, ca firmele frizeriilor”, și a și scris despre ea, în câteva articole publicate inițial în franceză, în 1959.

Trebuie să cunoști țările, ca și femeile, îndată ce se trezesc.

Paris, mai 1957. García Márquez e deja de doi ani aici, în calitate de corespondent străin pentru diverse publicații. Se află împreună cu prietenul său Plinio Mendoza, tot jurnalist columbian, la celebra cafenea Les Deux Magots când află că dictatorul Rojas Pinillo a fost forțat să fugă în exil. Cei doi, intelectuali de stânga, cu o oarecare admirație pentru regimurile socialiste, decid că e un moment bun să facă o călătorie în Germania de Est, să îl viziteze la Leipzig pe Luis Villar Borda, pe atunci student, exilat acolo odată cu preluarea puterii de către Pinillo. Împreună cu Soledad, sora lui Mendoza, și echipați cu un Renault 4 luat la SH, iau drumul socialismului european. Și Plinio, și Soledad, și Villar Borda sunt prezentați în povestiri sub pseudonim.

Socialismul german îl dezamăgește pe scriitor – oamenii îi par triști și nefericiți: “eu nu văzusem niciodată atâta patetism concentrat în actul cel mai simplu al vieții de zi cu zi, micul dejun. O sută de bărbați și de femei cu chipuri triste, prost îmbrăcați, mâncând cartofi, carne și ochiuri din belșug, într-un zgomot uman surd și într-o sală de mese plină de fum.” Nici despre Berlin nu are cuvinte de laudă – cel de pe partea occidentală îi pare copiat după New York, un “oraș fals, o absurditate, un laborator.” Descrie viața germanilor, așa cum se poate încropi din analizarea detaliilor la vedere, și explică uimit cum funcționează sistemul banilor – mărcile răsăritene nu valorează mare lucru dacă sunt cumpărate în vest, însă cu 20 de dolari schimbați în Berlinul Occidental, călătorii reușesc să străbată toată Germania de Est. Urmează Leipzig, unde Herr Wolf (în realitate Villar Borda) îi duce la un cabaret, care arată ca într-o pictură de Dali. Noaptea petrecută acolo e doar un preambul care explică de ce oamenii votează în continuare liderii socialiști, deși viața lor nu e cu nimic mai bună; García Márquez ajunge la concluzia că dictatura proletariatului nu există per se – “Ordinea publică din Germania de Est seamănă mult cu aceea din Columbia de pe vremea persecuției politice”.

Călătoria lor continuă către  Praga (doar ei doi, cu trenul, fără Soledad), unde locuitorii par împăcați și fericiți cu vieților lor. Ce îi dă de gol este prețuirea pe care femeile o arată față de ciorapii de nylon, scumpi și greu de găsit pe piață. Urmează numai pentru García Márquez Varșovia, unde “aspectul general este de o mare sărăcie” – polonezii au muncit enorm să poată reconstrui perfect orașul așa cum era el înainte de bombardamentul nazist. Scriitorul columbian povestește că au căutat să refacă totul cu tehnici de construcție folosite în urmă cu 400 de ani, singurul lucru care amintește de prezentul sub influența rusă fiind Palatul Culturii,  “un accident” – “Fațadele de patru sute de ani nu au fost încă terminate.”

Probabil cea mai fascinantă vizită din această serie e cea la Moscova, unde ajunge tot cu Mendoza, în calitate de jurnaliști acreditați la al VI-lea Congres Internațional al Tineretului. URSS-ul e de necuprins, Moscova este ceva colosal, bunătatea și curiozitatea oamenilor e de povestit mai departe. García Márquez reușește să îi dea de cap grandomaniei care caracterizează stilul arhitectural socialist și să descrie cu umor și ironie mormintele lui Stalin și Lenin din Piața Roșie – conservarea celor două cadavre pare făcută numai de la brâu în sus.

Ultimul text și totodată cel mai șocant este despre vizita la Budapesta, la zece luni de la înnăbușirea revoltei – clădirile au încă urmele asaltului tancurilor rusești, dar ungurii sunt tăcuți și par împăcați cu situația. Numai că inscripțiile găsite de scriitor în wc-uri îi dă de gol – “Kádár, asasin al poporului”.

Călătorind prin Europa de Est e-un volum esențial pentru cei curioși să știe cum trăiau oamenii în urmă cu 60 de ani, dar mai ales e un portal de călătorit în trecut – unele lucruri nu s-au schimbat, altele au prins cu totul și cu totul alte dimensiuni.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.