Cinci motive pentru care merită să experimentezi Poezia e la Bistrița

Bistritz în germană, Beszterce în maghiară. Oraș cu oameni calzi și energie bună, în limba inimii mele. Pentru cei care locuiesc în sudul țării, Bistrița pare un loc îndepărtat. Șase ore jumătate din București, cu mașina; opt ore cu trenul. Merită să bați drumul până acolo? Eu am ajuns prima oară la festival, la ediția a 14-a (Avem și noi buletin!, a zis Dan Coman) și vreau să mă întorc la anul. Vă povestesc mai jos de ce, într-o relatare mai degrabă personală.

1. Poezia ca formă de energie

Sunt o consumatoare inconstantă de poezie. Îmi propun periodic să-mi încep ziua cu un poem citit la cafea, dar arareori mă țin de plan. În schimb, iubesc să ascult poezie. Mă las purtată de vocea care-mi construiește imagini, mă leagănă sau mă face să tresar prin alăturări neașteptate de cuvinte. Îmi place să urmăresc ochii, limbajul trupului, emoțiile persoanei care citește. Mă îndrăgostesc efemer de o intonație, de o idee.

Jazz-ul live mi se pare energie pură, iar acum îmi dau seama că percep în același mod și versurile citite cu voce tare. Dacă atmosfera extraordinară a festivalului de la Gărâna dă dependență, ceva similar mi s-a întâmplat cu Poezia e la Bistrița. De bună seamă, sunt necesare câteva ingrediente în plus pentru ca magia să funcționeze: contează și oamenii, și locul. Iar aici toate se potrivesc, mai ales când sunt trăite din interiorul evenimentului.

Una e să citesc în gând un poem din Cartea plantelor și animalelor și alta e s-o văd pe scenă pe Simona Popescu, care ni se adresează permanent nouă, celor din public, cu candoare și umor, explicând detalii pe măsură ce citește:

18 ani. Și mă întreabă într-o zi că de ce scriu ce rost are…că… (….) Am o față tânără și una bătrână și unii o știu pe una și alții pe cealaltă.

Și nu poate fi înlocuită cu nimic experiența de a-l asculta pe Teodor Dună cum citește apăsat versurile lui crude care te izbesc cu forță și te întrebi de ce și-a tras un scaun în apropiere, oare se alintă?, ca mai târziu să afli că pe altă scenă i se tăiaseră picioarele. Și n-ai cum să nu te lași molipsit de emoția cu care citește Merlich Saia – el chiar a avut nevoie de acel scaun și tremurul vocii i-a însoțit lectura. Sunt detalii pe care nu le-ai cunoaște de la distanță și care intensifică modul în care tu, ca spectator, receptezi poezia.

mă spăl zilnic și metri cubi de apă se pierd

metri cubi de zile.

miros diferit în funcție de oamenii care mă fut.

diferit în funcție de poziția corpului în pat și camere.

dacă stau ghemuită miros exact cât cântărește corpul meu ghemuit.

dacă am mâinile așezate pe piept

și spatele perfect întins drept pe saltea ochii închiși

miros exact ca un om înconjurat de flori.

(cutia toracică, Merlich Saia)

Mi-a plăcut mult să o ascult pe Cătălina Stanislav, cu versurile ei curajoase din Nu mă întrerupe, care au rezonat cu propria mea experiență, deși suntem din generații diferite. O s-o urmăresc de acum încolo, cum o voi urmări și pe Raluca Boantă, care e chiar din Bistrița și a debutat recent la OMG cu volumul La marginea bună a corpului.

și deși vreau să nu scriu despre iubire mereu, nu pot să nu mă întreb

cum poți să iubești și apoi brusc să nu mai iubești cum pot să fiu

cea mai tare femeie și apoi să fie altcineva cea mai tare femeie

cum să mă multiplic?

(Existential girfriend poem, Cătălina Stanislav)

Și n-ai ghici niciodată ce voce mișto, perfectă pentru un canal ASMR, are Mugur Grosu, ale cărui versuri sunt interesante și așa, despuiate de muzică & performance, cum le îmbracă el de obicei. Și nu te-ai aștepta, poate, să te captiveze atât de tare poemele lui Șerban Axinte, care-și dă coama într-o parte printr-o mișcare iute din cap, în timp ce se apleacă în față. Și trebuie să fii acolo ca să observi cum se conectează temele și cum revin versurile adresate părinților, ca în poezia Emanuelei Ignățoiu-Sora (Viețile lor vor continua netulburate și doar eu voi fi de-acum în afara drumului, cu timpul și moartea înfipte în mine) sau a lui Péter Demény (ce-mi spui cu limbă de viață, mamă, ce pot să țin cu mine dacă pleci?).

așa am început noi să trăim

eu, tatăl tău, care te obligă să faci pipi în pat

și de pe lumea cealaltă,

tu, mama mea, care mă scapă din brațe

ori de câte ori vede că mi-e bine.

(cea mai cinstită formă de dragoste, Șerban Axinte)

Și-apoi, e plăcerea de a asculta poezia în original. Spaniola senzuală și extrem de melodioasă a poetei Claudia González Caparrós; aceeași limbă, dar cu o sonoritate viguroasă, prin vocea lui Carlos Catena Cózar (E milionar în România și habar n-are! a glumit Marin). Surpriza a venit însă din partea limbii maghiare – n-aș fi crezut că, pusă în versuri, poate avea o rezonanță atât de armonioasă și de caldă. Miriám Sánta, Kata Győrfi și Zsolt Karácsonyi sunt poeți maghiari născuți în România pe care i-am ascultat cu mare plăcere.

viermi păroși pe zidul blocului

copilăria, vara de care toată

lumea își amintește că a fost insuportabilă.

arșița și cu mine ne plimbăm pe trotuare ticsite de mașini

și căutăm locuri de joacă. până la sfârșitul verii

viermii păroși vor cădea de pe zidurile

blocurilor și tuturor le e greață de ei.

arșița și cu mine ne vom muta, dar aici

unde suntem acum, nimic nu mai

e asemenea copilăriei.

(nimic nu e așa, Kata Győrfi, trad. Andrei Dósa)

Dan Coman și Marin Mălaicu Hondrari nu au citit, cum n-a citit poezie nici Tatiana Țîbuleac, deși la finalul Antologiei festivalului (publicată la editura Charmides) sunt incluse – surpriză! – câteva poeme pe care scriitoarea le-a scos în lume fără a avea planuri concrete pentru un volum.

2. O atmosferă destinsă și muzică de calitate

Suntem ca Lolek și Bolek, a glumit Dan Coman pe scenă, vorbind despre el și Marin Mălaicu Hondrari, iar fraza asta mi s-a părut destul de relevantă pentru atmosfera pe care o veți găsi la festival. Nimic sobru, plicticos sau formal. Din contră, în aer plutesc o lejeritate jovială și senzația că din clipă în clipă se poate petrece ceva neprevăzut – că ecranul mobil format din mai multe plasme se va prăbuși în timp ce este mutat, că va pica curentul sau că cele două gazde, Dan și Marin, vor fi de negăsit, iar pe scenă va trebui să urce Ana Dragu, domnul Ț sau oricine altcineva cu spirit de inițiativă, pentru a prezenta următorul poet sau următoarea poetă, care poate se va retrage în culise pentru a-și ascunde lacrimile de emoție sau va privi sfidător sala și va citi apăsat :

Voi, care sunteți absorbiți de propria mișcare de rotație, coloana se rupe în bucățele în spinarea voastră și ceața vi se lasă peste capete și cuvintele voastre sunt înșiruiri pustii de sunete în pustie, voi, fiind planete, trageți cu pușca în stele, învățați-mă să iubesc.

(Abisuri, Miriám Sánta, trad. Andrei Dósa)

Și tocmai în aceste detalii umane, de un comic involuntar, se regăsește farmecul. Cum a remarcat Péter Demény: de-asta-mi plac românii, că au atât de multă căldură. Și că există prezentatori ca Marin și Dan, care relaxează atmosfera cu umorul lor și transformă festivalul într-un eveniment pentru oameni. Ceea ce nu înseamnă, adaug eu, că e vreo lipsă de profesionalism la mijloc. Doar lipsă de scorțoșenie. 😄

N-o să uit onestitatea dezarmantă cu care un adolescent chemat pe scenă de Marin a mărturisit că n-a auzit de Ion Mureșan, dar acum l-a văzut și i se pare simpatic. N-o să uit nici prezentarea lui Miroslav Kirin făcută de Ana Dragu (spunea că a fost prima oară când a făcut un crush pentru un poet de care nu auzise, citindu-i poemele în avion unul după altul, pe nerăsuflate), ca să descoperim apoi că poetul croat nici măcar nu ajunsese la Palatul Culturii, era încă pe drum. Când în sfârșit a urcat pe scenă și a citit, i-am ascultat versurile cu uimire și încântare – au fost o mare surpriză și pentru mine.

Bate din palme

Dacă în ele nu ai nimic

Dar dacă ai acest înfiorător nimic

Aruncă-l în aer – și bate din palme

(Bate din palme, Miroslav Kirin, trad. Adrian Oproiu)

Și mai este muzica. Ăsta e de fapt conceptul festivalului: poezie și muzică contemporane. Am ascultat, printre altele, jazz cu influențe etno de la trupa Trigon din Chișinău și o piesă de John Cage interpretată la cactus, fasole mexicană și alte plante în general uscate de către fantasticul percuționist Mircea Ardeleanu (a fost una dintre cele mai bizare experiențe din viața mea). Mi-a plăcut și spectacolul multimedia de sunet, lumini și lasere al grupului Electric, avându-l în prim-plan pe flautistul Matei Ioachimescu. Ca să nu mai spun de piesele cântate de Gavril Țărmure în miez de noapte, pe terasa Rapsodia – m-au emoționat foarte tare, pentru că mi-au amintit de tatăl meu care tot așa, se trezea cântând în public cu pasiune și emoție. (Domnul Ț, cum e alintat de toată lumea Gavril Țărmure, este creierul festivalului – un om curtenitor, erudit, animat de o bucurie vizibilă.

3. Oamenii de la festival

La Bistrița am avut sentimentul unei comunități, al unei apropieri între oameni. Amiciții spontane, discuții la cafea sau la un pahar de vin. Grupuri fără o formulă fixă, permutări, sondări, mărturisiri, deschideri. Necunoscuți în universul cărora am pătruns preț de câteva ore. Îi sunt recunoscătoare Emei Ignățoiu-Sora, care a avut grijă de mine și m-a prezentat tuturor.

De la Miroslav Kirin am aflat o rețetă de vinete la cuptor cu roșii și scorțișoară (între timp am și preparat-o). Kata Győrfi a vorbit deschis despre experiențele în comunitatea maghiară din Transilvania și ne-a invitat la una din piesele ei de teatru puse în scenă la Odorheiu Secuiesc. José Luís Peixoto, zâmbitor și prietenos, radia de fericire la orice carte pentru care i se solicita autograf; la discuția cu Marius Chivu pe marginea volumului Mi-ai murit a spus cât de bine se simte în România, cu câtă căldură este primit întotdeauna aici.

Carlos Catena Cózar își luase în bagaj o singură pereche de pantaloni scurți, astfel că l-am îndrumat spre cel mai apropiat magazin SH. Miriám Sánta m-a emoționat cu sensibilitatea ei atunci când a vorbit despre relația complicată cu limba română. Cu Péter Demény am discutat despre literatura scrisă de autorii maghiari născuți în România. Tatiana Țîbuleac, cu enigmaticul ei amestec de apropiere și distanță, ne-a vorbit despre limba care sapă în noi o identitate, cea în care gândim, vorbim, simțim; despre faptul că e posibil să îți fie rușine de o limbă, să o renegi și să te împaci cu ea mai târziu.

Mi-a plăcut felul cum s-au conectat și au dialogat poeții, poetele și publicul din Bistrița, la dezbaterile din timpul dimineții sau la masa de prânz, în drum spre Palatul Culturii sau la o cafea prin oraș. A fost tonică și prezența tinerilor ieșeni de la Alecart, care au ținut în fiecare zi un jurnal bine documentat al festivalului.

La anul vor fi alți poeți și alte poete, pe care îi veți întâlni și voi în cele patru zile de festival, fie la Palatul Culturii, fie la sinagogă (în caz că se vor relua evenimentele în acel spațiu pe care la această ediție doar l-am vizitat), sau la terasele din oraș unde au loc discuții și dialoguri pe diferite teme. Nu ezitați să intrați în vorbă cu ei, pentru autografe sau pentru a le spune cât de mult a contat unul din poemele lor pentru voi – căci, în ciuda multelor premii și festivaluri, poezia continuă să aibă un public restrâns.

4. Orașul și împrejurimile, lapte de pasăre și papricaș

A fost prima oară când am vizitat Bistrița, iar centrul vechi mi s-a părut micuț și destul de îngrijit, cu o atmosferă animată – mai ales că fix în aceeași perioadă s-au ținut și zilele orașului. Multe magazine cu haine noi, mi-am zis că aici se trăiește destul de bine – și, într-adevăr, n-am rămas deloc cu impresia unui oraș sărac sau îmbătrânit, încremenit în timp. Au loc multe evenimente, mare parte din ele organizate tot de Societatea de Concerte.

Centrul istoric mărginit de coline împădurite și casele cu porți mari la stradă, dincolo de care se întind curți largi cu multă verdeață, mi-au amintit de Brașov. Sunt mai puține obiective de vizitat, însă ai ce vedea timp de două-trei zile: Sinagoga cu o acustică excelentă (merită bifat un concert), Casa Argintarului, Ansamblul Sugalete (13 clădiri de negustori și meșteșugari datând din secolele 15-16), Biserica Evanghelică, pasajele înguste care leagă Piața Centrală și străzile paralele (mai exact 22 de pasaje, „cel mai mare număr de pasaje între burgurile Transilvaniei”, spune Wikipedia), Turnul Dogarilor, singurul rămas din fosta Cetate a Bistriței.

Există și un pod pietonal peste râul Bistrița, la care am încercat să ajung în fiecare zi, fără succes, pentru că de fiecare dată mă deturna câte o întâmplare neprevăzută. Dincolo de râu se află ștrandul Codrișor, unde ne-am imaginat în glumă o extensie a festivalului, cu poeți și poete în costume de baie recitând pe marginea piscinei (am găsit și un nume pentru acest happening: „Dublă expunere”).

Ce-am mai experimentat la Bistrița? Frigănele cu dulceață și telemea, cum nu mai mâncasem din copilărie; papricaș de pui și alte mâncăruri cu sos ca-n Ardeal. O cafea excelentă la boarders cafe (You visited 2 weeks ago, mă anunță Google Maps, și tare-aș vrea să mă teleportez acolo, acum). Lapte de pasăre, de care doar auzisem, și iată că a venit vremea să încerc acest desert neobișnuit la terasa Rapsodia.

5. Oamenii din Bistrița

I-am lăsat la urmă, dar ei au devenit principalul motiv pentru care vreau să revin la festival. Fiecare zi mi-a dăruit o experiență faină din partea oamenilor care locuiesc la Bistrița, încă de la primul contact cu asfaltul orașului. Taximetristul, un domn la vreo 60 de ani, m-a întâmpinat cu amabilitate, iar starea de bine cu care am început ziua m-a însoțit până la final. La fiecare plimbare prin centru am întâlnit femei și bărbați care mi-au zâmbit din toată inima, mi-au vorbit despre orașul lor, m-au invitat să le vizitez curtea sau mi-au dăruit diverse lucruri, de la cărți la obiecte lucrate cu mâinile lor. Chiar și în gesturile mărunte, precum cel al domnișoarei ospătărițe care m-a ajutat să-mi leg colierul la gât, am simțit căldură și bunătate. Eu așa ceva n-am mai pățit până acum! Știam că ardelenii sunt ospitalieri, dar ce-am trăit la Bistrița a depășit orice așteptare (e drept că, dacă ai tendința să fii o persoană morocănoasă, magia n-o să se întâmple).

Am lăsat destule nume pe afară – e imposibil să vorbești despre toți și toate, ar ieși o dare de seamă stufoasă și greu de urmărit. N-aș vrea totuși să închei fără a mențina că „Premiul pentru literatură al orașului Bistrița” a fost oferit scriitorului Radu Vancu, iar Bogdan-Alexandru Stănescu a primit „Premiul Laura Albulescu pentru Editorul anului”; ambii au citit și au impresionat publicul cu poemele lor puternice. Ceea ce nu înseamnă că versurile cuiva la început de drum, cum e Denisa Arcip, care încă nu a debutat în volum, nu au lăsat o urmă în cei care i-au ascultat vocea șoptită, traversată de emoție: suntem împreună acum / privim șansa / mă cuprind de mână / și simt / conturul lucrurilor pe care le-am închis sub piele.

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.