Fabio Stassi – Ultimul dans al lui Charlot

Crăciun după Crăciun, timp de șase ani, Charlie Chaplin încearcă să ia Moartea la mișto, la propriu. Înțelegerea dintre artist și Bătrână e simplă: mai primește un an de viață atâta timp cât o face să râdă. Astfel, deși șalele nu-l mai țin și nici trucurile de altă dată nu-l mai fac zglobiu, încearcă să mai fure puțină magie universului la fiecare soroc. Își îmbracă costumul de vagabond, își lipește mustața, încearcă să fumeze un chibrit, să își facă piciorul stâng invizibil, și, iată, deși ramolirea e cea care îi stăpânește și stângăcește fiecare gest, tot ea e cea care îl salvează. Ba se împiedică și cade, ba amorțește cu spatele îndoit la jumătate, ba joacă fotbal cu Bătrâna și aceasta își rupe femurul descărnat, Charlot face ce face și îi stârnește Morții hohote isterice de râs.

Ultimul dans al lui Charlot este un scrisorar așternut de Chaplin spre fiul său, Christopher, în noaptea morții sale, când Cortina va cădea pentru ultima dată, iar pe Bătrână nu o va mai păcăli cu niciunul din vechile șiretlicuri. Pe cât de lucid și captivant, pe atât de delirant și magnetic, alunecând prin peripețiile și secretele unui vieți trăite în permanent căutare.

“Se spune că universul s-a născut dintr-o mare şi de neînţeles explozie. După mine, trebuie să se fi născut pe arena unui circ. O femeie care se rotea în aer şi un bărbat a surprins mişcarea într-o cutie magică, reproducând-o la infinit, până când a populat cu umbre pământul şi l-a umplut de rumeguş, de râsete, de lacrimi. Nu se poate să se fi întâmplat decât aşa, Christopher, pentru că numai în dezordinea iubirii orice acrobaţie devine posibilă.”

E greu să găsești un mix bun. Pentru că așa cum melanjul de zmeură și cel de zahăr desăvârșesc șerbetul numai la cantitățile ideale, așa și realitatea turnată în ficțiune e gustoasă mai ales atunci când te face să te-ntrebi, dar să iubești atât de mult posibilitatea, încât să n-o cercetezi. Fabio Stassi ne plimbă prin biografia lui Charlie Chaplin ca un iluzionist printr-un parc de distracții în care nu știi niciodată ce te așteaptă după colțul următor sau câte fațete ale sufletului îți vei desluși, fără să vrei, în sala oglinzilor. Pentru că, fără să se lase copleșit de renumele personajului Chaplin, el ni-l recompune pe Charlot din fractale ale multor vieți pe care ochiul și amintirea noastră, familiarizată cu cel de pe marele ecran, nu a apucat să le înmagazineze.

Poate că cinematograful nu a fost invenția fraților Lumiere. Poate că l-a zămislit un circar încovoiat, cu pielea neagră, în cușca animalelor, atunci când dragostea pentru o balerină pe cal l-a făcut să vrea să conserve memoria într-o cutie din lemn cu lentile și manivelă, unde să o poată privi pentru tot restul timpului în grația ei nemărginită.

Poate că nici Charlie Chaplin nu a fost, sub țoalele de vagabond, sub planetariul nesfârșit de trucuri de geniu și sub adorația amestecată cu dizgrație pe care masele i-au purtat-o, decât un alt călător, ca noi toți, în căutarea particulelor elementare din care e facută viața. Pentru că “a învăța să pierzi perfecțiunea e prea crud, iar să o urmărești toată viața, un gest inutil, splendid”.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.