Fasolea, mai rapidă decât glonţul din “Matrix”

Actori ridicaţi cu fire invizibile de plastic pentru a părea că zboară în timpul luptelor corp la corp, filmate cu încetinitorul, războinici orbi, păduri de bambus, o varietate de arme albe, toate acestea sunt clişee asociate filmului de arte marţiale. După ce şcoala hongkongheză, care a culminat cu Ang Lee, şi Quentin Tarantino au reciclat şi au abuzat de acest gen cinematografic se părea că nu mai e loc de nimic nou. Ultimul film al lui Zhang Yimou, “Casa săbiilor zburătoare”, demonstrează contrariul, deşi include toate clişeele enumerate.

Înainte de a fi cel mai faimos şi mai premiat regizor chinez, Zhang Yimou şi-a câştigat existenţa ca fotograf şi operator. În filmele lui, influenţa pe care aceste două meserii au avut-o asupra modului său de a regiza e evidentă. Înainte de orice, acest lungmetraj e o extravaganţă vizuală. Decorurile şi costumele somptuoase, elaborate, cu o cromatică spectaculoasă şi totuşi echilibrată sunt un adevărat narcotic pentru ochiul spectatorului. Într-un film stas hollywoodian, ele sunt sumare şi simplificate, folosite doar pentru a ilustra vreo faţetă a unui personaj. Ceea ce te surprinde la Zhang Yimou e că efortul lui estetic e gratuit: de exemplu, Pavilionul Bujorilor, un bordel în care regizorul alege să-şi înceapă lungmetrajul. Doar locaţia un sine e “machiată” ca să arate ca o operă de artă, dar menirea ei nu rezultă din nici o decoraţiune interioară, mobilă sau fragmentare a spaţiului, iar decorurile nu vor să reflecte mentalitatea celor care lucrează acolo.

Pe lângă faptul că este unul dintre cei mai picturali regizori contemporani, Zhang Yimou are şi un fler cinematografic special. Acest film vă va face, din prima secvenţă, să urmăriţi zborul prin aer al unor boabe de fasole mai tensionat decât urmăreaţi traiectul gloanţelor din “Matrix”, filmate tot cu încetinitorul. Perfecţionismul regizorului se deduce chiar şi din zgomotele din lungmetraj, care ar putea alcătui o coloană sonoră independent de muzică.

Anumite replici schimbate de personaje sunt de o naivitate dezarmantă, dar miza acestui film nu e realismul, ci parfumul unei epoci medievale, dinamica unor relaţii aflate sub o presiune externă constantă. Dialogul pragmatic şi la obiect ar fi contrastat penibil cu eroii care sfidează gravitaţia de fiecare dată cund sunt angajaţi într-o luptă. Deşi neveridic, scenariul e structurat în detaliu, pentru a da un ritm narativ la fel de rapid şi de năucitor ca cel impus de secvenţele de combat.

Două forţe se păruiesc în China medievală: guvernul corupt al  împăratului, sprijinit de poliţie, şi Casa săbiilor zburătoare, o organizaţie secretă care vrea să răstoarne regimul. O dansatoare oarbă (Zhang Ziyi, bomba sexy asiatică) e arestată, suspectată că ar avea legături cu organizaţia, dar e salvată din închisoare de Jin (Andy Lau, megastarul hongkonghez), un poliţist sub acoperire care încearcă să se folosească de ea. Acesta e începutul unei naraţiuni în care abia ai timp să înţelegi relaţiile dintre personaje, că ele se şi schimbă. Nimeni nu e ceea ce pare a fi, şi, în triunghiul amoros care se formează, fiecare îl minte pe celălalt. Ceea ce cere anumite eforturi de la spectator care, un lumina unor informaţii noi, trebuie să reevalueze întreaga poveste. Romantismul, trădarea, violenţa se întrepătrund în fiecare stadiu al naraţiunii, iar consecinţele nu pot fi decât tragice

“Casa săbiilor zburătoare” avea şanse să fie un exponat de cinci stele al genului dacă n-ar fi existat ultimele cinci minute. Regizorul e uimitor de inventiv când vine vorba de scenele de acţiune (o armată atacă din vârful unor bambuşi, un dans se preschimbă untr-o luptă cu săbii), dar te bombardează cu ele de la început, iar pentru final păstrează una care excelează doar un banalitate. Sfârşitul e un eşec pentru că e tras de păr pună la ridicol, deşi trebuia să fie dramatic, şi pentru că nu cadrează cu restul: nu afli rezultatul confruntării dintre guvern şi rebeli, iar personajele nu par să se mai sinchisească de cauzele un slujba cărora luptaseră frenetic până atunci. E păcat că stilizarea imaginii devine inutilă chiar pe ultimele note ale lungmetrajului. La urma urmei, eroarea regizorului durează doar cinci minute din cele două ore ale filmului, aşa că vizionarea tinde să merite efortul.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.