Mihai Dinu: Femei cântând

Recent, un scandal a amenințat să zguduie lumea muzicii clasice. Un istoric al muzicii, profesorul Martin Jarvis, și-a reafirmat o teorie explozivă conform căreia o parte din muzica lui J.S. Bach a fost de fapt scrisă de a doua sa soție, Anna Magdalena. Noul său documentar, Written By Mrs Bach, este descris drept “o poveste plină de mister și o investigație detectivistică veche de 300 de ani”, deoarece “provoacă și confruntă miturile care îl înconjoară pe Johann Sebastian Bach”. 

Dar indiferent de adevărul istoric, această poveste poate deschide o întrebare: care a fost rolul femeilor în lumea muzicală? Și abordând serios subiectul, observăm că răspunsul la întrebare este foarte complex, pentru că tot timpul, dar tot timpul au existat femei geniale, iar lista este lungă, cu personalități foarte complexe.

Louise Farrenc (1804-1875), Fanny Mendelssohn (1805-1847), Clara Schumann (1819-1896), Cécile Chaminade (1857-1944), Amy Beach (1867-1944), Lili și Nadia Boulanger (1893-1918; 1887-1979) sunt exemple puternice și deschizătoare de drumuri. Fără ele, scurta noastră investigație în muzica modernă cântată de femei probabil că nu ar fi avut loc.

Solange / A Seat at the Table (Saint/Columbia 2016)

A Seat at the Table a lui Solange este un cadou de sunete ce-ți încântă urechile. Versurile sunt întinse delicat peste compoziții moderne de jazz din New Orleans, alături de ode funk, soul, R&B și hip-hop. Albumul este, de asemenea, o mărturie a abilității lui Solange pentru aranjamente și colaborare, alegerile ei variind de la Questlove, Raphael Saadiq, Dev Hynes și Dave Longstreth de la Dirty Projectors pe partea de producție până la Tweet, Kelela, Moses Sumney, Sampha și BJ The Chicago Kid.

Kate Bush / Hounds Of Love (EMI, 1985)

Mai mult decât orice alt album Kate Bush, Hounds Of Love este tratatul ei despre puterea imaginației. În aceste douăsprezece cântece, fantezia este o forță eliberatoare, promovând înțelegerea între bărbați și femei în Hounds of Love și protejând inocența copilăriei în Mother Stands for Comfort și Cloudbusting. Dacă în prima jumătate a lui Hounds Of Love, Bush se teme de intensitatea fragilă a relațiilor, în a doua jumătate, dragostea readuce personajul lui Bush la viață.

Tori Amos / Little Earthquakes (Atlantic, 1992)

Pe Little Earthquakes, Tori Amos a cântat versuri brutal de sincere despre subiecte de obicei tabu, inclusiv, dar fără a se limita la sex, religie și sexism. Little Earthquakes a fost atât de șocant la lansare, încât a devenit aproape imediat o influență standard pentru mulți artiști. În mod enervant, orice femeie care cânta la pian era comparată cu Tori după lansare. Albumul este plin de dovezi că Amos a fost și este un muzician îndrăzneț. Prin Little Earthquakes, Tori emană o putere sexuală care nu era pentru nimeni altcineva decât pentru ea, care, la rândul său, a transformat-o într-un icon muzical.

Sade / Diamond Life (Sony, 1984)

Albumul lui Sade Diamond Life a apărut când unele dintre cele mai mari vedete pop, precum Michael Jackson, Madonna, Prince și Duran Duran, acaparau primele poziții ale topurilor. Sade a intrat în jocul ăsta și a încetinit ritmul cu un album discret și grațios. Oamenii au ascultat acest disc într-un mod mult mai intim, mai ales că multe dintre melodiile sale se concentrează pe teme de dragoste și, fără îndoială, au oferit coloana sonoră a multor seri romantice pentru cupluri.

Amy Winehouse / Back To Black (Island, 2006)

Anii ’00 au reprezentat o renaștere explozivă între genuri, dar mai ales a muzicii soul cu sunet retro. Aceasta continuă să modeleze peisajul pop și în zilele noastre. Catalizatorul acestei tendințe poate fi considerat ultimul album al lui Amy Winehouse, zguduitorul Back To Black. Lucrând îndeaproape cu producătorii Mark Ronson și Salaam Remi, plus un ansamblu de soul din Brooklyn, pe atunci puțin cunoscut, numit Dap-Kings, tânăra solistă londoneză a trecut de la jazz la vocabularul muzical catifelat al grupurilor de fete din anii ’60 și Motown printr-un filtru post-breakbeat. Modern, brutal și foarte credibil.

Janis Joplin / Pearl (Columbia, 1971)

Unul dintre cei mai neînțeleși artiști ai rockului, Janis Joplin a fost adesea descrisă ca o victimă. Însă una care a avut puterea să dea o lovitură de genul Pearl. Cu acest disc, viziunea ei despre blues, rock și soul, toate trei alăturate, s-a realizat. A fost punctul ei culminant și, în mod tragic, nu a trăit să-l vadă. Janis a murit cu trei luni înainte de apariția discului. Pearl a ajuns pe primul loc în topuri, făcând din Janis unul dintre cei mai succes artiști rock. Impertinentă, neînfricată, sexy, dezinhibată, nu te poți abține să nu te întrebi ce ar face acum.

Patti Smith / Horses (Arista, 1975)

Horses este confruntativ și sfidător. La fel a fost și autoarea, care în 1975, probabil pentru prima dată în muzică, a pregătit scena lirică pentru ca virtuțile sofisticate și amețitoare ale poeziei să se izbească de baza viscerală și corporală a rock and rollului. Așa cum este fotografiată de Robert Mapplethorpe, androginia reprezintă un moment fundamental în inversarea privirii feminine. A fost radical pentru o femeie în 1975. Este radical și astăzi. Patti Smith a avut o influență zdrobitoare pentru artiști ca Michael Stipe din R.E.M, Courtney Love, Shirley Manson din Garbage și Johnny Marr de la The Smiths.

Beyoncé / Lemonade (Parkwood/Columbia, 2016)

Lemonade este o excursie magistrală prin terenuri muzicale fantastice din punct de vedere vizual și foarte reale din punct de vedere emoțional. Discul explorează multe sentimente emoționante: încrederea zdrobită într-o relație, uciderea femeilor de culoare de-a lungul istoriei și cicatricile tuturor acestor tipuri de traume, furia aprinsă și reconcilierea plină de speranță. Toate aceste stări și sentimente oferă, de asemenea, formă paletei sonice extrem de variate pe care Beyoncé o folosește în timp ce se plimbă între genuri.

Lauryn Hill / The Miseducation of Lauryn Hill (Ruffhouse/Columbia, 1998)

În capodopera neo-soul The Miseducation of Lauryn Hill, fosta solistă The Fugees refuză să se ferească de subiectele lăsate adesea nerostite, injectând lecții de dragoste și versuri puternice despre modul în care banii schimbă oamenii în Lost Ones. Apoi este povestea de avertizare Doo Wop (That Thing), o melodie îndrăzneață care a dezvăluit politica sexuală și cu care a câștigat două premii Grammy. Albumul, plin de rime ascuțite, este o minune de la început până la sfârșit.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.