Festivalul Enescu 2023: interviu cu pianistul Jan Lisiecki

La doar 28 de ani, tânărul pianist canadian Jan Lisiecki are deja o carieră de 15 ani, iar contractul cu Deutsche Grammophon, încheiat în 2012, l-a făcut rapid celebru în lumea muzicală internațională. L-am ascultat în această ediție a Festivalului „George Enescu” în Concertul pentru pian de Grieg, urmat de un bis aplaudat îndelung – Nocturna nr. 20 în do diez minor de Chopin.

Traducere: Daniela Lazăr

Ați devenit foarte cunoscut când încă nu aveați nici 15 ani, imediat după apariția primului disc al dumneavoastră, care cuprinde cele două concerte de Chopin (al doilea, înregistrat când aveați 13 ani, primul în anul următor). Cum de ați ales aceste concerte?

A fost foarte simplu, pentru că nu a fost vorba de o alegere pe care am făcut-o eu. Unul dintre primele mele concerte importante în Europa a fost la Varșovia, când aveam 13 ani, și cred că merită să povestesc cum am ajuns să cânt acolo. În același an mă prezentasem la un concurs la Manchester, în Marea Britanie, unde nu am câștigat decât premiul al doilea, întrucât eram într-o categorie de vârstă mai mare decât vârsta mea, dar unui membru al juriului, Howard Shelley, i-a plăcut cum am cântat Chopin și a încercat să mă invite să cânt la Varșovia, la prestigiosul festival „Chopin and his Europe”. Numai că și aici a fost din nou puțin complicat, pentru că persoana care organiza festivalul nu voia să aibă de a face cu copii-minune. Howard Shelley mi-a spus elegant că-i pare rău, explicându-mi că organizatorii nu au mai avut buget pentru mine, și atunci i-am spus că oricum în timpul verii urma să fiu în Polonia, întrucât îmi vizitam bunicii. Faptul că urma să fiu în Polonia și că organizatorii nu mai trebuiau să-mi cumpere bilet de avion a schimbat totul. Am cântat așadar Concertul în fa minor de Chopin, care a avut succes, și în anul următor m-au invitat să cânt Concertul în mi minor. Radioul polonez a fost acolo și bineînțeles a transmis concertul, apoi organizatorii festivalului m-au întrebat dacă sunt de acord să publice un CD cu aceste două înregistrări. Nu eram foarte convins, aveam doar 13-14 ani și mă întrebam ce ar trebui să fac, dar Howard Shelley m-a sunat, mi-a spus că interpretările mele au fost extraordinare și m-a încurajat să accept publicarea acestor înregistrări. Așa a apărut acel disc, cu două înregistrări live. Asta nu înseamnă că mai târziu nu poți schimba felul în care cânți aceste concerte, dar în acel moment așa le-am interpretat și chiar a fost un moment minunat.

Ce pianiști credeți că sunt mai aproape de spiritul lui Chopin?

E greu de spus. Interpretările din Chopin pe care eu le prefer au, să zicem, puțin din Arthur Rubinstein, puțin din Krystian Zimerman, puțin din Martha Argerich și puțin din Murray Perahia, dar după ce cânt eu însumi o lucrare, după ce am cântat-o de multe ori, este dificil să-i mai ascult pe alții. (râde) Îmi place în mod deosebit Zimerman, pentru că interpretarea lui este foarte personală, foarte diferită de a celorlalți pianiști, are întotdeauna idei despre modul în care ar fi compus Chopin.

Ce muzicieni v-au influențat cel mai mult? Mă gândesc la profesori, dirijori etc.

Toți oamenii pe care îi întâlnesc și cu care cânt mă inspiră întotdeauna. Pe de altă parte, nu am studiat foarte mult cu profesori.

M-a mirat că niciodată nu ați numit un profesor pe care îl considerați mentorul dumneavoastră.

Asta e poate puțin ciudat, într-adevăr. Am locuit și încă locuiesc la Calgary, în vestul Canadei – iar Calgary nu este centrul cultural al acestei țări –, dar profesorii de acolo au fost cu adevărat grozavi și m-au învățat multe lucruri. De la vârsta de 14-15 ani, am început să dau concerte și mi-am dat seama că învăț mult mai mult cântând, pentru că atunci când interpretezi în fața unui public, cu o orchestră și cu un dirijor, înveți mult, întrucât situația îți este un pic impusă. Când ești în fata unei audiențe, înveți mult despre ceea ce poți să faci și despre ceea ce nu poți să faci ca muzician. Dacă publicul te ascultă, dacă e prezent, simți asta. Dacă nu, de asemenea simți.

Aseară, după Concertul lui Grieg, ați cântat Nocturna nr. 20 de Chopin. Știți dinainte ce veți bisa sau uneori alegeți bisul în timpul aplauzelor?

De obicei aleg piesele de bis înainte de concert pentru că vreau să le repet pe pianul la care cânt și vreau, de asemenea, să văd ce riscuri în interpretare îmi pot permite în seara respectivă.

Se spune de câteva decenii că în arta pianului din zilele noastre s-a pierdut ceva, că pianiștii de azi nu mai au aceeași virtuozitate ca cei din prima jumătate a secolului XX. Ce credeți?

Calitatea interpretării este mult mai bună acum decât la începutul secolului XX. Este cu adevărat incredibil, este uluitor când asculți tineri pianiști care pot interpreta absolut orice. Deci virtuozitatea și viteza sunt acum la un nivel foarte înalt. Dar dacă e să punem împreună muzicalitatea și virtuozitatea, într-adevăr, poate că aici s-a pierdut ceva. Mă uitam la înregistrările video cu Arthur Rubinstein: el este cu adevărat „curat” pe scenă, este un adevărat maestru, nu face nimic exagerat. Interpretează pur și simplu, doar atât face, și o face într-un mod incredibil. Totul e acolo, toate notele sunt cântate, toată muzica e acolo. Este incredibil!

După o înregistrare în studio, lui Alfred Cortot i s-a reproșat: „Maestre, nu ați interpretat toate notele”. Răspunsul pianistului a rămas antologic: „Da, este adevărat, dar muzica este toată acolo”.

Da, exact! De fapt, un alt lucru pe care îl înveți și trebuie să-l cunoști atunci când cânți pe scenă, ceva ce am învățat rapid și eu, este că nu-i neapărat important să alegi ce note să interpretezi, ci cum să faci un serviciu cât mai mare muzicii. Nu vei fi mereu 100% în formă, asta nu este posibil. Cel mai important e să știi cum să redai muzica și chiar mai mult de atât, să știi cum să îți asumi riscurile potrivite ca să redai muzica. Îmi place sa arăt unele lucruri, muzical vorbind, dar asta este foarte dificil din punct de vedere tehnic și nu funcționează întotdeauna. Îmi place să risc în concert.

Printre pianiștii din zilele noastre sunt unii care își asumă mai des acest risc?

Da, bineînțeles. Martha Argerich, mă gândesc la ea, ea își asumă într-adevăr riscuri în concert. Este greu de spus dacă Yuja Wang își asumă cu adevărat riscuri, pentru că ea interpretează mereu perfect. Ea poate face asta, eu nu. (râde) Este incredibilă, pentru că muzica e acolo. Firește că există mulți pianiști care nu interpretează muzica aproape deloc. Interpretează doar notele, chiar pe toate, dar muzica lipsește. 

Într-o epocă în care toți pianiștii vor să cânte cât mai repede, cât de important este sunetul?

Sunetul este cel mai important, e ceva personal și cred că nu se învață, ci se descoperă după ani de muncă la pian. Am putea spune că îl „regăsești” în tine după ani de studiu. Noi, interpreții, suntem între muzică și public, iar pentru a prezenta geniul compozitorului trebuie să avem sunetul, tehnica și muzica. În ce mă privește, prefer ca virtuozitatea să nu se interpună între muzică și public.

Printre pianiștii din zilele noastre există pianiști subapreciați sau supraapreciați?

(râde) Da, bineînțeles că există, dar nu aș vrea să dau nume.

Dar printre pianiștii care nu mai sunt în viață?

Cred că istoria lămurește lucrurile acestea. Bineînțeles că sunt unii pe care îi uităm, chiar și printre compozitori. Există și înregistrări bune, dar și înregistrări mai puțin bune, chiar ale aceluiași artist. La Martha Argerich, de exemplu, nu toate înregistrările sunt la același nivel. E normal.

Unui adolescent care este curios să asculte muzică clasică ce îi recomandați să asculte?

Depinde. După concert dau autografe și mulți oameni care cumpără discurile mele mă întreabă: „Ce disc ar trebui sa cumpăr?”, și eu îi întreb: „Ce ați dori să ascultați acasă? Ceva calm? Ceva mai alert?” E deci dificil de spus. Depinde. Poate Mozart cu orchestra, poate puțin Chopin, pentru că este mai melodios, poate Schumann. Trebuie să găsești ceva care să te intereseze și apoi să încerci să-ți lărgești orizontul muzical. N-aș putea spune că un tânăr trebuie să asculte ceva anume. Într-adevăr, sunt câteva lucrări mari, importante, care te vor atrage. De exemplu, Concertul nr. 2 de Rahmaninov. Poate recunoști a doua parte a concertului, întrucât e celebră, și ești curios să asculți și celelalte două părți. Sau Mozart, Concertul nr. 21. Asculți partea lentă, Elvira Madigan, și te bucuri că o recunoști, iar asta te face să asculți și alte lucrări compuse de Mozart.

În calitate de pianist, care este experiența muzicală cea mai emoționantă de care va amintiți? 

Îmi amintesc de câteva concerte care au fost parcă mai speciale. Îmi aduc aminte cât de emoționant a fost, în timpul pandemiei, când am cântat din nou cu orchestra, după câteva luni de pauză – a fost incredibil să simt din nou freamătul de a fi pe scenă alături de o orchestră. Atunci am cântat Concertul de Grieg. Un alt concert special pentru mine a avut loc în Spania, unde am interpretat Concertul nr. 2 al lui Rahmaninov, pe care îl cântam mai rar. De obicei cântam concerte de Mozart sau Mendelssohn, cu orchestre mai mici, dar la Rahmaninov aveam o orchestră mare în spate. A fost copleșitor pentru mine. O altă experiență extraordinară a fost când am cântat împreună cu Claudio Abbado. Era un muzician incredibil, un mare maestru, dar apoi mi-am dat seama că este și un om deosebit, cu o prezență incredibilă pe scenă, și simțeam asta în timp ce cântam, în timp ce-l ascultam.

Și o experiență muzicală foarte intensă ca spectator?

Am ascultat, bineînțeles, multe concerte extraordinare. Unul dintre aceste concerte a fost la „BBC Proms”, unde, în a doua parte a programului, Antonio Pappano a dirijat Simfonia nr. 2 de Rahmaninov. A fost un concert incredibil, și dăruirea lui Antonio a fost cu totul extraordinară.

Există vreo lucrare pe care o studiați de ceva timp, dar pe care nu îndrăzniți încă să o interpretați în public?

Întotdeauna există lucrări pe care le studiem, le lăsăm deoparte, apoi le reluăm. Uneori aveam un recital cu programatul deja stabilit, dar îmi dădeam seama că acel program nu merge bine și îl schimbat. Firește că nu studiem doar pentru concerte. Concertele ne dau un fel de program de lucru, ca să-i spun așa. Trebuie să lucrăm că să ne pregătim pentru concerte, dar uneori, când avem puțin timp, repetăm pentru noi înșine.

Cu ce dirijor din secolul XX v-ar fi plăcut să cântați?

Mi-ar fi plăcut să-l întâlnesc pe Bernstein, cu siguranță. Cred că și pe Karajan. Amândoi au fost muzicieni deosebiți. Karajan a fost un om mai dificil, dar pe Bernstein mi-ar fi plăcut fără îndoială să-l întâlnesc și să lucrez cu el. Dar nu numai cu ei. Sunt atâția muzicieni extraordinari…

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.