Ioana Nicolaie: „Mi-am dorit, în copilărie, să devin astronaut”

Recent, la editura Arthur, în seria de autor Ioana Nicolaie, a apărut volumul pentru copii Zmeu Robot, cu ilustrații de Sidonia Călin. Aventurile protagoniștilor, un băiat și o fetiță, se petrec în viitor, într-un oraș care plutește în spațiul cosmic, fiindcă Pământul nu mai este prielnic vieții.
Explorarea galaxiei este o misiune cu adevărat importantă, iar de rezultatele ei depind următoarele generații. Am discutat cu Ioana Nicolaie despre acest volum și despre prietenie, curaj și viitorul cu multiplele sale fațete:

Aventurile personajelor din Zmeu Robot sunt pline de suspans, într-un viitor în care orașele plutesc. Cum ai început să scrii cartea și cum te-ai documentat?

Swift și Laputa, Hayao Miyazaki și Castle in the Sky… Nu, nu e vorba de asta. Atunci zmeul, zmeul din basmul nostru popular, despre care nimeni nu știe cum arată, fiindcă nu e niciodată descris… Nici vorbă. Atunci roboții de care e plin imaginarul SF… Nu, nici ei nu-s în chestiune. Dar toate acestea și multe altele ar putea intra în ceea ce se cheamă interesele mele de cursă lungă, așa cum alte interese ale mele sunt și psihologia copilului, capacitatea fantastică de-a imagina și de-a învăța la vârste mici, joaca lingvistică, poezia rimată și ritmată etc. Am scris Zmeu Robot având în minte micuții de până în zece ani care vor să citească despre niște copii din viitor, despre explorarea spațiului deja cartografiat și controlat, numit Simulare, despre nava adevărată pe care o pot primi cei care trec cu bine de toate probele și despre misiunea extraordinară care-i așteaptă.

Cum a fost să te pui în pielea personajelor pe parcursul scrierii cărții? Dacă ai ajunge în viața reală în Simulare, ce ți-ai dori să faci?

Am mai spus-o, eu chiar trăiesc în cărțile mele. Iar în cele pentru copii nu e deloc simplu, fiindcă în volumele cu Arik, de pildă, am fost într-o feerie rimată și ritmată, cu eroi care viețuiesc în Ținutul Mititel. În Vertijia și în Ferbonia am ajuns în lumi de o mare stranietate, pliate pe imaginarul SF, cu locuitori adaptați spațiilor lor (chimiști fabuloși, ca Fil și Luvia, sau mari inventatori). În Salvarea lui Onux am nimerit pe-o altă planetă în care pictura e la mare căutare și în care se comunică altfel decât pe Pământ. În Spionul Kme am viețuit în hărți, în basme sau în jocuri pe computer. Ca să mă pot descurca, a trebuit să am multă răbdare, multă tenacitate și multă fantezie. Cel mai greu, de departe, a fost în primele pagini din Vertijia unde eroii mei erau captivi într-o fotografie (e cu sens asta, căci altfel nu li se puteau vindeca rănile); ei bine, cum să-ți închipui nemișcarea, cum să fii lucid, dar să nu poți clinti nimic din realitatea ta? Devii depresiv de-a dreptul. Cât despre Simulare, dacă am scris despre ea în Zmeu Robot, dacă am asolizat pe câteva planete ale ei, care de care mai ciudată, atunci aș vrea să-i cercetez fiecare corp ceresc. Dar poate că asta e treaba micilor cititori. Chiar, de ce să nu le dau un exercițiu? Ce-ar fi să exploreze ei înșiși o planetă pe care Gabi și Marta, cei doi copii astronauți, încă n-au ajuns? Să o descrie, să o deseneze, să-i descopere singuri povestea.

Între Simulare și Spațiu-adevărat e cale lungă, dar în lumea lui Zmeu Robot multe sunt posibile. E ceva imposibil în această lume?

Date fiind rigorile genului, cele mai multe lucruri nu sunt, de fapt, posibile. Fantezia își are locul doar până la un punct, fiindcă e nevoie mereu și de-o explicație rațională, de oarecare precizie de natură științifică. Magia, de pildă, nu-și are locul într-o aventură cosmică. Nu e în regulă să faci o pastă din elementele miraculoase ale basmului, să zicem, și tehnologia înaltă de pe o navă spațială. E greșit și neverosimil. 

Cartea îi pregătește pe copii și pentru câteva adevăruri mai spinoase ale prezentului – schimbările prin care trece planeta noastră și posibilitățile/alteritățile de viețuire într-un viitor nu foarte îndepărtat. 

Zmeu Robot e o carte despre prietenie, despre curaj, dar și despre un posibil viitor pe care nu ni-l dorim, căci s-ar lega direct de greșelile pe care le facem noi, oamenii acestui timp, față de mediul în care trăim, față de globul acesta fantastic, desăvârșit în toate, care ne duce nu doar în spațiu, ci, iată, și tot mai departe în timp. Copiii sunt sensibili la aceste lucruri, ei pot fi învățați să protejeze mai bine lumea în care trăiesc. Cum să nu te preocupe faptul că particulele de plastic au ajuns nu doar în sângele nostru, ci și în cel al fetușilor? Sau că Gangele, un fluviu uriaș, e atât de poluat încât nu mai permite viață? Sau că lacuri din alte părți de lume sunt otrăvite? Sau că râuri din care acum un secol oamenii puteau bea apă au ajuns un fel de bălți chimice? Am văzut o astfel de apă într-un oraș uluitor altfel, Bogota. Și-am văzut și smogul de pe cerul celor treizeci de milioane de locuitori din Ciudad de México.

Te-a speriat vreodată spațiul cosmic? Care sunt primele tale amintiri cu acesta?

Mi-am dorit, în copilărie, să devin astronaut. Eram convinsă că asta va fi posibil, că-n anul 2000 noi, oamenii, vom fi cucerit deja spațiul. Iar eu, o fetiță din România comunistă, născută într-o familie cu doisprezece copii, crescută în închisoarea numai sărăcie și manipulare a acelui timp, chiar voi putea ajunge în spațiu. Aveam să înțeleg mai târziu că, dacă n-ar fi căzut comunismul, viitorul meu ar fi fost, în cel mai bun caz, în fabrica de tricotaje a orașului (am scris despre asta în Tot înainte, o carte pentru oameni mari). Citeam orice, de la Bolintineanu la Asimov, și porneam în călătoriile mele imaginare. Spațiul era acolo, îl puteam atinge cu podul palmei, așa cum stăteam culcată pe pământ, într-o zi de vară când, după ce-am terminat de întors fânul de pe-o parte pe cealaltă, eu și tata ne-am uitat la norii ireali, plutind pe cea mai albastră boltă. Și tata a zis că unul e ca un zepelin, iar eu am adăugat că altul e o lună a lui Jupiter. Era ca și cum mi-aș fi amintit spațiul. E ca și cum mi-l amintesc și astăzi.

Micii cititori pot învăța multe citind această carte. Prietenii adevărați se ajută în momentele critice, chiar dacă trebuie să înfrunte câteva primejdii! Vor fi pregătiți de misiuni de salvare după citirea acestei cărți?

Nu știu dacă vor fi pregătiți de misiuni de salvare, dar de bucurat sigur se vor fi bucurat. Și vor fi trăit pentru o vreme într-un loc unde binele e mereu prezent și mai ales e mai puternic decât orice. Își vor da seama, poate, că-n povestea asta, printre rânduri, e vorba și despre ei. Așa cum e vorba și despre băiețelul cu sindrom Down și cu stimulator cardiac la care m-am gândit când am început să scriu volumul și pe care-l știu de când s-a născut, căci o însoțeam pe mama lui la maternitate. E și el un erou la fel de mare ca Marta sau Gabi, copiii exploratori din carte. Întorcându-mă la micii cititori, îi sfătuiesc să deschidă la întâmplare volumul și să-i miroasă paginile. Își vor aminti astfel lucruri mai vechi, poate conturul albastru al unui zmeu-robot, poate cum se prefiră prin fața ochilor praful de pe o planetă depărtată. Îi vor avea pe părinți alături, iar asta va fi cel mai bine, nespus de bine. 

Sidonia Călin, ilustratoarea cărții, menține vizual ritmul și suspansul aventurilor personajelor. Cum e să-ți vezi „traduse” textele în limbaj vizual?  

Zmeu Robot e a patra carte pe care mi-a ilustrat-o Sidonia Călin. Stilul ei migălos, cald și atașant, cu nuanțe vii și cu linii învăluitoare, e pe placul oricărui micuț. Steampunk-ul de care sunt eu pasionată, duritatea sau asprimea unor porțiuni din lumile mele sunt atenuate de culorile ei, de felul în care dezvăluie ea un personaj sau altul. Călătoria lui Medilo, de pildă, care-i o carte-album pentru copii până-n nouă ani, e despre un băiețel cârlig de rufe care se pierde de mama lui. Ei bine, eroul desenat într-o tehnică specifică artistei, cu pensule foarte subțiri care trebuie să atingă coala de nenumărate ori ca să se obțină nuanța și textura așteptate, mi-a plăcut așa de mult încât am cumpărat mai apoi lucrarea și mi-am pus-o pe perete. La fel am făcut și cu Spionul KME și cu Onux. În toamnă mai pregătim ceva, dar asta e secret, așa că mă opresc. E o carte despre… Nu, nu, trebuie să mă opresc.

Interviu realizat de Andra Rotaru

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.