Ionela Hadîrcă & Irina Dobrescu: „Cartea pentru copii nu este doar text și imagine, ea poartă energia tuturor celor care au lucrat la ea”

Anunțuri hazlii pentru adulți și copii, editura Cartier, colecția Cartier codobelc, este o carte unicat, mult așteptată în literatura noastră, cu texte semnate de Ionela Hadîrcă și ilustrații de Irina Dobrescu. Distins cu Premiul Cartea ilustrată a anului, în cadrul ediției inaugurale a Premiilor Cărturino, acest volum aduce în prim-plan un tandem magic scriitoare-ilustratoare. Vă invităm să aflați mai multe despre Anunțuri din acest dialog cu Ionela Hadîrcă și Irina Dobrescu:

Lucruri care pentru unii oameni au o însemnătate, pentru alții au o cu totul altă valoare, iar acest fapt este izbitor în acest volum. De la ilustrații până la text, totul debordează de imaginație și creativitate! Au existat și subiecte mai puțin ofertante pe parcursul creării cărții?

Ionela Hadîrcă: Invers, au apărut altele, și mai ofertante, după publicarea ei! Anunțurile au continuat să curgă din întâlnirile cu cititorii, din subiectele discutate, atunci când cineva se plânge că și-a pierdut căciula sau că papagalul său preferat a zburat din colivie, când copiii mei nu-și găsesc cheile sau când eu însămi găsesc vreun cercel. Cred că aș mai putea scrie cel puțin un volum, deoarece noi întotdeauna vom pierde câte ceva sau pe cineva, aceasta fiind lecția cea importantă a vieții – să prețuiești ceea ce ai, cât timp e cu tine.  

Irina Dobrescu: Într-adevăr, aceste poezii au fost pentru imaginația mea o minunată minge ridicată la fileu, iar invitația scriitorului și a editorului de a mă juca în perfectă libertate cu ele a fost pentru mine ceva extraordinar. Unii pot considera că în ilustrațiile mele, în ansamblu, pericolul este să îmi las prea mult imaginația în voie și astfel să mă îndepărtez prea mult de înțelesul imediat al textului (sau al lucrurilor, în general) – mă bucur că, iată, cei care citesc acum cartea apreciază tocmai aspectul acesta. 

Copiii văd lumea diferit față de adulți. Cum a fost să reveniți și să „staționați” în lumea lor?

I. H.: A fost terapeutic, pentru că eu m-am chinuit în cariera de jurist. Când comunic cu copiii (prin cărți, pe viu sau online) parcă aș intra într-o apă cristalină, de temperatură potrivită, în care te culci pe spate, privești norii și vrei să rămâi așa pentru totdeauna. 

I.D.: Mă tem că la mine e deja deformare profesională și staționez de când mă știu în lumea copiilor (ținând cont că de la 10 ani studiez intens artele și grafica). Deci nu am nevoie de răsuciri interioare spectaculoase, regresul e deja instalat de mult. 

Totul e încărcat de viață, iar ireversibilul este reversibil când ești copil. Acest volum nu e doar pentru copii, ci și pentru cei mari. Ce provocări ați depășit odată cu scrierea și ilustrarea cărții?

I.H.: Această carte e scrisă din plăcere, din joacă. Dacă simțeam măcar o boare de încordare la vreun text, îl ștergeam. E un principiu al meu în scrierea cărților pentru copii – nu mă așez la masa de scris dacă sunt supărată, obosită, flămândă, presată de termeni. Nu „chinui” un text doar pentru că l-am început. Îmi alint ilustratorii, redactorii și editorii până iese cartea din tipar. Cartea pentru copii nu este doar text și imagine, ea poartă energia tuturor celor care au lucrat la ea și eu insist să fie curată și să transmită bucurie. Irina Dobrescu m-a prevenit că trebuie s-o aștept un an. Am zis că o aștept și trei, cu condiția să lucreze doar când vrea, să-și facă de cap. Din prima schiță am simțit că îi face plăcere procesul creației și am știut că va fi bine. 
Dacă place și maturilor – nu pot decât să mă bucur. Căci dacă o carte pentru copii e doar pentru copii, atunci e o carte proastă. 

I.D.: La mine provocările au fost în zona expresivității plastice, am încercat să îmi șlefuiesc cât mai bine o tehnică relativ nou învățată, aceea a picturii în guașe și acrilice pe ceramică la rece. Îmi place să cred că da, supraviețuiește și adultul din mine, și are loc la masa discuțiilor și a deciziilor și el. Am deci dezbateri interioare legate de strategii, de eficiență, de „efecte”, de raporturi de forță, de aspecte estetice, tehnice, cromatice… În distracția generală pe care o propune o astfel de carte se mai aude și o voce din asta. 

În Anunțuri hazlii pentru adulți și copii subiectele neobișnuite sunt firești și bine integrate în viața de toate zilele, de la mucegai „vechi de când lumea” la năsucuri mucoase și clătite curioase. Cum vi s-a părut lumea înconjurătoare după încheierea cărții?

I.H.: Lumea e fascinantă și magică și noi avem foarte puțin timp s-o cunoaștem. Sunt bucuroasă că băiatul meu cel mic mai e destul de mic ca să ne oprim să vorbim cu un melc. Când voi rămâne singură, va trebui să mă ascund când fac asta.

I.D.: E grozav cum propun aceste poezii să privim proaspăt și jucăuș lumea din jur. Eu una am profitat din plin de invitație, „m-am servit”. Și acum când curăț morcovi mă mai gândesc uneori ce o fi și în sufletul lor, mai ales când mai e și câte o ceapă sexi prin preajmă. 

Ce scriitori și artiști vizuali v-au definit traseul artistic, mai ales când erați mici? Ce cărți vă plăceau?

I.H.: Primele mele cărți – Pippi Longstocking (Pipi șosețica) de Astrid Lindgren și Ursuleţul Winnie Puh de A. A. Milne au fost roase de recitit. Cât îmi doream să cunosc măcar ceva despre autori și nu aveam de unde! Într-o zi am ticluit o scrisoare cu ajutorul unui dicționar. Pe plic am scris „Astrid Lindgren – Suedia – VĂ ROG!”. Iar când s-a întors scrisoarea, am plâns. Abia acum îmi dau seama cât de mult m-a influențat Pippi, e o carte care ar trebui citită fetelor în loc de poveștile cu prințese leșinate. 
Când găseam vreo carte de Astrid Lindgren, în română sau rusă, dispăream din realitate, nu exista mâncare, pisică, nimic. Când o terminam, sufeream și îl rugam pe taică-meu să mai caute, să afle măcar ceva despre autoare… Dar pe atunci nu era deloc simplu. 
Citeam cu drag și din James Matthew Barrie, Otfried Preußler, P.L. Travis, Tove Jansson, Eno Raud, Cezar Petrescu, Constantin Chiriță, Spiridon Vangheli, Vasile Romanciuc, Arcadie Suceveanu. 

I.D.: Pentru mine a fost importantă influența bunicului meu, Petre Dumitrescu jr., care era pictor, și pe care adesea îl priveam cum pictează. Apoi, în egală măsură, poveștile scrise și poveștile ilustrate, care îmi creau un întreg univers și care, de fapt, nu doar că se amestecau între ele, dar se amestecau și cu viața reală. Așa că n-aș putea zice că în copilărie am remarcat vreun scriitor sau vreun ilustrator, am remarcat doar că viața era plină de magie, de aventură și de culoare. Abia în adolescență au început să se spargă și să aibă fiecare cutiuța ei, iar atunci am început să am reverență pentru marii artiști (Vermeer, Holbein, Breugel, Brâncuși și arta grecească antică, de pildă) sau pentru marii (sau micii) scriitori (Jane Austen și Agatha Christie sunt la loc de cinste).
Acum apreciez ilustatori precum Joanna Concejo, Rébecca Dautremer, Wolf Erlbruch, Gabriel Pacheco, Michael Sowa, Lisbeth Zwerger, însă nu uit că istoria marii arte e într-un fel o istorie a marii ilustrații – de la ilustrarea Legendelor Olimpului la ilustrarea Bibliei sau a Istoriei Romei Antice…
La maturitate încerc, iată, să lipesc cioburile la loc și să las viața să se exprime sub forma aceasta de poveste, în imagini sau în cuvinte sau în amândouă. 

E vital ca autorul și ilustratorul să se armonizeze și să se completeze. Cum v-ați cunoscut și cum ați început colaborarea, cum v-au purtat drmurile una către alta?

I.H.: Când am trimis textul la editură, l-am rugat pe dl. Erizanu să-mi recomande un ilustrator „fără melancolii”. Mie nu-mi plac dulcegăriile în cărțile pentru copii, maimuțărelile, nu folosesc diminutive, vreau să vorbim de la egal la egal. Și ilustrația am vrut să fie ca ei – interesantă și detașată, de parcă ai deschide ușa spre o lume în care nu ești invitat pentru că nu ești „de-al lor”. Irina mi-a depășit așteptările. 

I.D.: A existat o discuție telefonică foarte importantă, înainte să mă apuc de lucru, în care Ionela mă încuraja să îmi iau toată libertatea în realizarea ilustrațiilor. Legătura fusese făcuta de editor, de dl. Gheorghe Erizanu de la Cartier. Apoi am avut bucuria să o întâlnesc la Cărturino și să ținem împreună trofeul. Cum a văzut că eu trăgeam cam tare de el, a fost cea care a insistat (mai tare) să îl iau eu acasă. Mă simt onorată și bucuroasă de amiciția care s-a înfiripat. 

La standul României de la Târgul de carte de la Bologna, dedicat literaturii pentru copii, vizitatorii au putut admira ilsutrații din acest volum. De asemenea, în luna aprilie, MNLR a găzduit expoziția „Spune-mi o poveste”. Unde vă mai întâlnim în acest an?

I.H.: Sper să ajung la Bookfestul din Chișinău cu o nouă carte pentru copii. În rest, nu mă mișc de la masa de scris pentru că lucrez la un proiect mai mare, pentru mămici. Sunt ambasadoarea Coaliției „Viața fără Violență” – o rețea constituită din 27 de organizații care acordă asistență victimelor violenței domestice; coacem ceva împreună cu ei și cu oficiul UN Women Moldova. Dar mi-aș dori să ajung mai des în România, iubesc România și mă simt extraordinar acolo. 

I.D.: Din păcate, nu am mai făcut niciun plan în acest sens, nu știu ce va rezerva viitorul. 

Cum vi se pare că a evoluat receptarea literaturii pentru copii în ultimii ani? 

I.H.: Fiind la Bologna, atunci când mă așezam să-mi mai trag sufletul, luam cartea câștigătoare a premiului Cărturino din acest an – Miraculoasa viață uitată a lui Iris Carter de Flavius Ardelean-Bachmann. Eram trei doamne la stand și o luam pe rând, lăsând semne cu culori diferite, care indicau unde s-a oprit fiecare. N-o puteam lăsa din mână, e minunată! Scriitorul preferat al băiatului meu cel mic e Alex Donovici, deși a citit cărți de pretutindeni. Toate cărțile nominalizate anul acesta de Cărturești sunt deosebite și am avut sentimentul că se întâmplă ceva magic, avem un suflu nou în literatura pentru copii. 

I.D.: Drept să spun, nu simt că am destule date încât să-mi formez o părere despre acest subiect. Trăiesc într-un univers destul de subiectiv și nu sunt foarte informată. Am însă mereu încredere că va exista o piață pentru literatura pentru copii. 

Astăzi, copiii pot comunica și se pot întâlni mai ușor cu autorii și ilustratorii cărților preferate. Ne împărtășiți o experiență memorabilă a unei astfel de întâlniri?

I. H.: Chiar săptămâna trecută o fetiță din satul Podgoreni, Republica Moldova, a zis că a luat Anunțurile de la bibliotecă și a copiat-o la xerox, ca s-o aibă acasă. M-am gândit că dacă avem astfel de copii, nu-i totul pierdut. Și i-am trimis, desigur, cartea.

I.D.: Pe mine m-a impresionat mult o adolescentă, foarte bună desenatoare, care a zis că au entuziasmat-o foarte mult ilustrațiile mele de-a lungul timpului și că ceea ce fac eu a încurajat-o să urmeze și ea această cale. 

Recent, ați câștigat premiul Cartea ilustrată a anului, în cadrul primei ediții a Premiilor Cărturino, un premiu care celebrează atât textul, cât și ilustrațiile. De ce e atât de importantă o astfel de inițiativă în acest spațiu cultural?

I.H.: Premiul pentru mine e important din mai multe puncte de vedere. Eram la Barcelona, am schimbat biletele, am făcut pe dracu` în patru ca să vin la decernare, să subliniez cât e de importantă pentru noi, autorii din Basarabia, susținerea României. Cât e de important pentru copiii basarabeni să citească autori români, să scape de complexul lingvistic și de alte complexe implantate în noi barbar. Tatăl meu a luptat toată viața pentru cultura românească și a visat la unire. Nu știu dacă vor ajunge s-o vadă măcar copiii mei, însă pentru mine acest premiu a însemnat o mică unire. 
Iar astfel de concursuri ne motivează pe noi, scriitorii, să luptăm mai aprig în cea mai provocatoare competiție a timpului nostru – cea dintre carte și tabletă sau telefon. 

I.D.: Poate că aceasta va mai ridica nivelul modului în care e adesea percepută literatura pentru copii la noi (respectiv ca fiind ceva inferior literaturii pentru adulți).

Interviu Realizat de Andra Rotaru.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.