John Freeman: Pentru mine, o librărie e o parte centrală a cartierului
Pentru mine, o librărie e o parte centrală a cartierului – de la supermarket oamenii își cumpără mâncare, la biserică merg să se roage, la librărie merg să își continue viețile interioare – John Freeman
Să faci un interviu cu John Freeman e o bătaie de cap mai mare decât pare la prima vedere. Nu de alta, dar tipul a editat timp de patru ani cea mai prestigioasă revistă literară britanică – Granta, și a făcut și câteva zeci de interviuri cu tot felul de scriitori cu cărțile cărora dormim toți lângă pat. Colecția Cum să citești un romancier, apărută de curând la Vellant, strânge laolaltă o parte dintre aceste întâlniri. Bucuria de a avea cartea tradusă în română (mulțumim, Anca Bărbulescu!) a fost triplată de onoarea de a-l avea pe John Freeman la București pentru câteva zile (invitat al conferinței anuale The Power of Storytelling, dar și la lansarea cărții sale). Freeman e în turneu cu noua sa jucărie – Freeman’s, o revistă bi-anuală, în care se încăpățânează să publice scriitorii pe care copiii noștri îi vor iubi.
Întâlnirea pentru acest interviu s-a petrecut într-o duminică ploioasă, Freeman avea o traistă cu chipul lui Joan Didion pe ea, din care tot scotea cărți, iar eu când nu am adresat întrebările cel mai probabil am stat cu gura căscată la poveștile lui.
John Freeman în Cărturești, după lansarea volumului “Cum să citești un romancier”
Ești cunoscut, printre altele, și pentru că ai intervievat câteva sute de scriitori. Cum te pregătești pentru un interviu?
E încă stresant. La început, citeam toate interviurile cu scriitorul respectiv și căutam tot felul de detalii și informații despre el, astfel încât să nu fie nevoie să îl întreb ce întrebaseră și alții. Apoi, cu timpul, am realizat că intervievarea în sine devenise atât de stresantă, încât îmi era greu să o mai fac; mi-am dat seama ce neînsemnate erau întrebările mele, în principal pentru că eram în competiție cu ceilalți intervievatori (de exemplu, cineva care avea 70 de ani și care de jumătate de secol îi lua interviuri aceluiași scriitor); așa că am început să mă pregătesc mai puțin și să mă simt mai confortabil. Mă pregătesc încă pentru interviu, dar o fac diferit acum – citesc cărțile scrise de cel pe care urmează să îl intervievez, dar nu mai citesc celelalte interviuri cu el, pentru că de multe ori îmi vine să întreb ceva ca urmare a ceea ce am citit și asta înseamnă să urmez traseul și presupunerile respective, în loc să le fac pe ale mele. Am încetat să mai citesc interviuri sau detalii biografice, deoarece dacă o să vreau să știu o să întreb direct – asta ar duce către un anume tip de conversație care nu ar apărea altfel. Parțial, e despre a crea o încredere și chiar un atașament temporar, mai degrabă decât a închega o conversație în care se întreabă și se dau răspunsuri într-un mod politicos. Citesc în continuare cărțile, dar merg cu mintea cât mai golită de informație.
Cred că e destul de greu, mai ales că toate informațiile sunt acum online și îți ies în cale chiar dacă nu le cauți.
Am făcut odată un interviu cu Edward St Aubyn – a scris cinci romane despre un personaj pe nume Patrick Melrose, de când s-a născut până la maturitate, care urmează practic aceeași traiectorie cu a sa – St Aubyn a crescut într-o familie de aristocrați cu un tată abuziv și o mamă alcoolică -, dar personajul e foarte bine construit. I-am luat interviul când cel mai recent roman al său apăruse și chiar înainte să mă văd cu el The New Yorker a publicat un profl online, pe care m-am chinuit să nu îl citesc. Întâlnirea noastră a ieșit foarte bine tocmai pentru că nu l-am întrebat aceleași lucruri ca toată lumea, așa că a fost capabil să îmi ofere informații, iar eu nu a trebuit să trag de el; numai că înainte să apară interviul nostru, am citit ce apăruse în revistă și mi-am dat seama instant că am jumătate din numărul de cuvinte pe care îl au ei, că ne raportăm la alt public – m-a uimit că parte din profil era despre familia lui aristocrată și de ce aveau atâtea probleme. Am fost cumva fericit să descopăr că presupunerile celor de la revistă erau total diferite de ale mele.
E, așa cum ai spus, un public diferit. Nu cred că cei care citesc profiluri sunt aceiași cu cei care citesc interviuri. Interviurile sunt mai ușor de citit – scanezi doar, pe când în cazul profilurilor trebuie să fii atent la detalii.
Printr-un interviu citești pe cineva, un profil e despre viața lui. Îmi place să le fac pe amândouă. E interesant că ai punctat diferența pentru că este una. Îmi plac interviurile deoarece sunt emoționante – să cunoști pe cineva, cu ce concluzie pleci de la întâlnire și cum asta poate arunca lumină asupra cărții pe care acest om a scris-o. Un profil, în schimb, e o mini biografie, pentru care folosești surse multiple. Mai nou fac profiluri mai des, deoarece am făcut câteva sute de interviuri și vreau să fac ceva diferit. În Cum să citești un romancier există doar vreo două profiluri, însă.
Apropo de carte – cum poate ajuta ea un cititor să descopere lumea de dincolo de autori?
Cred că romanele în particular observă cum funcționează lumea într-un mod mai profund decât știrile. Și cred că ele sunt destul de educative pentru felul în care ne ordonăm mintea; mă întorc mereu la romane ca să visez într-un anume fel și uneori mă afectează ce citesc, iar eu, ca cititor, citesc dincolo de granițele mele ca să îmi extind viața. Cred că scriitorii sunt cel mai bun mod de a întâlni alți scriitori, dacă asta are vreun sens. Vorbind cu ei, fie că e Toni Morrison vorbindu-mi despre William Faulkner, sau A. S. Byatt despre Philip Roth, sau Jonathan Safran Foer despre Günter Grass, mi-am dat seama că mulți dintre cei din cartea asta preferau alți scriitori din carte. Cred că această colecție e un fel de-a le spune oamenilor mai multe despre scriitorii pe care îi știu și de-a descoperi scriitori noi. Și fiecare text e scurt, mi-am dorit să fie așa, deoarece sunt multe feluri de a citi despre scriitori – biografii, profiluri în The New Yorker etc., dar am vrut să scriu ceva care să le dea cititorilor sentimentul că i-au cunoscut pe scriitori și să simtă că chiar ei au stat cu ei la o cafea.
Ai început, deci, cu unul, două interviuri și-ai tot continuat. Ce te-a făcut să continui, în afara curiozității, poate, de a-i cunoaște pe toții oamenii ăștia?
E curiozitate despre lume și viață și despre modurile diferite în care ele se deschid în fața noastră. Viața noastră e așa de finită, încât să citești cărți e un fel de experiență suplinitoare, iar a face interviuri e o versiune foarte intensă a ei. Să te pregătești pentru un interviu e să afli cum celălalt trăiește, așa că pentru o zi sau două sau trei, cât îți ia să scrii despre el, e ca și cum i-ai trăi viața; simt asta cu precădere față de oamenii care sunt diferiți de mine și trăiesc o viață a minții. Îmi place de mor! E ca o educație perpetuă.
Există cineva pe care ai vrea să îl intervievezi și nu mai poți? Thomas Pynchon, dar el nu mai există pentru lumea asta…
E încă acolo. Cred că știu și unde locuiește, dar nu sunt atât de interesat să îi iau un interviu. Sau lui Salinger, care nu mai e printre noi, sau Elenei Ferrante – toți acești scriitori care au luat decizia că viața și munca lor sunt separate. Saramago e o persoană pe care mi-aș fi dorit să o intervievez. L-am văzut la un eveniment și, deși avea peste 80 de ani, era foarte energic și părea că o să trăiască mereu. Am presupus greșit.
Altcineva?
Mă gândesc, trebuie să fie. Ai observat cum scriitorii mor în grupuri?
Daaa, eu și o prietenă avem o teorie legată de asta – cum se duce unul, ia și un al doilea cu el. Și tot așa.
Sunt de acord! Câțiva poeți americani au murit recent, dar nu am fost foarte interesat să îi intervievez pe doi dintre ei: Mark Strand, i-am iubit cărțile, a predat la Columbia University cât am predat și eu acolo și l-am văzut citind în public, dar nu am fost niciodată interesat de viața lui, doar mi-au plăcut poemele; Philip Levine a murit și el și poate că ar fi fost mai interesant de intervievat, pentru că a trăit vreme îndelungată în Fresno, lângă Sacramento; și Galway Kinnell a murit și era cel mai interesant dintre ei, dar am reușit să fac un interviu cu el în urmă cu zece ani.
M-am mai gândit – Wisława Szymborska – îi iubesc poemele, sunt atât de umane și de intime, e ca și cum cineva ar vorbi cu tine.
Uneori, înainte să adorm, îi citesc poemele.
A. S. Byatt îmi spunea că înainte să se culce învață pe dinafară o poezie. Ăsta e felul ei de a se relaxa – si ea era o cititoare de Szymborska. Și mi-am dat seama că oamenii care o plac pe Szymborska îmi plac instantaneu, pentru că le place viața și le plac alți oameni.
Și, cu toate acestea, ești mai interesat de proză scurtă și romane, nu de poezie…
De fapt, lucrez la o carte despre poezie. Și am început să fac interviuri mai lungi cu poeți, de toate tipurile. În Cum să citești un romancier nu am inclus interviurile cu Seamus Heaney, Adrienne Rich, Tomas Tranströmer, pentru că le voi strânge în cartea cu interviuri cu poeți. Cred că poeții trăiesc diferit de romancieri. Nu externalizează atât de mult.
Pentru mine, cititor, editorul este aproape invizibil. Dar ce face el este foarte important. Tu, care ești și scriitor, cum găsești balanța potrivită – să fii un editor bun și cu toate astea să nu invidiezi munca altor scriitori?
Critica nu este protejarea publicului de cărți proaste sau oprirea scriitorilor din a scrie cărți proaste. Criticul e un emisar – scoate în față cartea care merită să fie citită. În acest fel poți ajunge la cititori și te poți bucura de ceva. Și ca editor sau critic este foarte greu să ajuți sau să ridici în slăvi, dar cred că dacă găsești lucrurile care merită munca asta e foarte satisfăcătoare. Ce mă atrage în editarea unei cărți sau a unei colecții sau a unei reviste cum e Freeman’s e diferit de ce mă atrage la critică, care e diferită și de actul de a scrie, iar mie îmi plac toate pentru că simt că am ceva de spus. Nu vreau să trebuiască să public mai mult decât vreau, dar îmi place tot entuziasmul ăsta și să lucrez cu alți oameni. Când lucrez cu scriitorii în calitate de editor sau când fac recenzia unei cărți nu simt că pierd din timpul pe care l-aș folosi ca să scriu. Simt că fac ceva care îmi place. E greu să păstrezi balanța, nu am întâlnit alți critici-scriitori sau editori-scriitori care să fi fost – în lipsa unui cuvânt mai bun – înverșunați, dar editarea și scrierea de recenzii mă țin viu și mă țin departe de a deveni înverșunat. Îmi oferă posibilitatea să exprim bucurie – bucuria descoperirii și împărțirii cu ceilalți a ceva frumos.
Cum găsești scriitorii? Care e procesul? Să luăm Freeman’s drept exemplu.
Fatin Abbas este o scriitoare nepublicată, pe care am descoperit-o cu ajutorul profesorului ei de la Hunter College, Colum McCan. În 2007 am fost la lansarea cărții lui Colum, Let the Great World Spin, abia începusem să lucrez la Granta, și unul dintre studenții lui mi-a dat un text pe care l-am și publicat în primul meu număr acolo. Am ținut legătura, pentru că fără Colum nu aș fi dat peste acest text, iar el mi-a spus că are mai mulți studenți buni care mi-ar plăcea; și unul dintre ei e Fatin Abbas, dar o să dureze ceva până va fi pregătită să publice. Așa că în următorii doi-trei ani i-am tot scris lui Colum și l-am întrebat despre Fatin și el îmi spunea că nu e gata încă. Apoi ea a terminat facultatea și am invitat-o la o petrecere Granta, e micuță și timidă, și am întrebat-o când îmi va trimite ceva. Și atunci mi-a zis că mai durează, dar în urmă cu vreo șase-nouă luni i-am scris din nou și mi-a răspuns că are câteva capitole pe care mi le poate trimite.
Pe Tahmima Anam am cunoscut-o când m-am mutat în Anglia, agentul ei literar a organizat o petrecere de bun venit pentru mine. Am ținut legătura și a fost aleasă în numărul Granta – Best Young British. I-am publicat una dintre cele mai puternice povestiri din acel volum și pentru Freeman’s am abordat-o din nou.
Garnette Cadogan mi-a fost recomandat de un alt editor. Și-apoi ne-am dat seama că nu știm de marea lui problemă – este cel mai groaznic procrastinator pe care l-am întâlnit în viața mea și scrie o carte despre Bob Marley, dar nu e în stare să termine nimic – am încercat să îl atrag să scrie ceva pentru Granta când eram editor acolo, dar nu a produs mare lucru. Când m-am mutat din nou în New York și am început să lucrez la această antologie i-am spus că ar trebui să scrie și a scris un text incredibil despre o plimbare prin New York, din cartierul bogaților spre cel al săracilor. A fost foarte greu de editat, pentru că Garnette nu l-a dat la timp, a găsit tot felul de scuze, termenul limită era în noiembrie, el l-a predat în aprilie, după rugăminți și amenințări zilnice și săptămânale, și mulți nervi. A fost o dramă psihologică.
Lui Anne Carson i-am scris pur și simplu și am rugat-o să îmi dea un poem – prietena mea e agentul ei literar, așa că mi-a fost mai ușor. Dar o citesc de 25 de ani, și pe Lydia Davis tot de 25 de ani o citesc.
Oricum, toți au câte o poveste. E amuzant, simt că a fi editor e foarte satisfăcător și cred că poți edita mai bine dacă îți place munca de detectiv. Dacă crezi că să le scrii oamenilor și ei să îți dea lucruri înapoi e totul, nu o să te bucuri să fii editor, pentru că nu contează cine ești sau ce faci, 50% dintre oameni te vor refuza. Dar partea amuzantă e când începi să insiști la cei care au zis nu – și nu e vorba de seducție sau a-i face să zică da, cât de dansul de a-ți da seama cum se potrivesc într-un grup mai mare sau unei teme. Arrival nici măcar nu a fost tema inițială (n.r. tema primului număr Freeman’s).
Dar care a fost?
Nu am avut una, mă gândeam să fie mâncarea, că îmi place mâncarea. Apoi m-am gândit să fie California, pentru că acolo am crescut, dar apoi am primit povestirea lui Murakami în octombrie anul trecut și cam în același timp pe cea a lui Louise Erdrich și poate și pe cea a lui David Mitchell – de fapt cu el e o poveste. Îi luam un interviu și l-am întrebat dacă crede în fantome și a zis că nimeni nu l-a mai întrebat asta și mi-a povestit istorioara cu fantoma. Și mi-a mai spus că nu a mai zis-o nimănui. E povestea perfectă și tristă cu fantome. Provocarea mea a fost să îl fac să o scrie înainte să se apuce de alt proiect.
Investești multă energie în ceea ce faci. Iei înapoi din ce citești, dar ce te mai alimentează? E vreo carte la care te întorci des?
Cartea la care revin se schimbă. Ies dintr-o perioadă plină de poeziile lui Tomas Tranströmer, pentru că a fost ultimul mare poet pe care l-am intervievat, am fost obsedat de el, deși obsedat e un cuvânt nepotrivit. Am descoperit lucruri despre viață prin poemele sale și din întâlnirea cu el. M-am pregătit pentru interviu și când am fost la el s-a simțit ca o lună prinsă într-o singură zi. Revin încă la poemele sale. E distractiv să scrii poezie cu teme ușoare, care pot fi citite oricând, dar vreau să scriu poeme care se simt ca cele ale Wisławei sau ale lui Tomas. Asta îmi amintește ce se poate face când există claritate în poezie. Dar cartea la care m-am întors recent este – o am cu mine – Crossing Open Ground. Barry Lopez e un tip care a scris o carte minunată despre regiunea polară și imaginație, cu care a câștigat National Book Award când avea nici 40 de ani; e un eseist minunat și în cartea asta se găsesc eseurile mele preferate. O să fac un fel de profil al vieții sale în următorii ani, cu mai multe interviuri. I-aș reciti cărțile pentru că știu că în momentul în care o fac aș deveni un om mai bun, mai atent, mai conectat la natură, mai curios și mai puțin îngrijorat.
Dar revenind la cealaltă întrebare – de unde îmi iau energie – poate suna ridicol, dar sunt norocos că femeia cu care sunt de 12-13 ani este deșteaptă, și amuzantă, și generoasă, și interesantă. Și îmi place să vorbesc cu ea, să avem oaspeți la cină. Îmi iau energia din discuțiile cu ea. Am tendința să gândesc pe repede-nainte, iar ea este foarte prezentă, nu speculează despre ce se va întâmpla și ar putea să facă asta, pentru că e agent literar. Iau energie din această relație, iar de curând am început iar să alerg și e minunat.
Știu că ești un mare fan al librăriilor. Vreau să ne spui de ce sunt ele importante.
Cred că una dintre cele mai naturale reacții pe care o avem după ce citim o carte este să vrem să îi spunem cuiva despre ea; desigur, putem face asta și online, dar e mai eficient să comunici entuziasmul pe viu, așa poți vedea reacția celuilalt, iar locurile construite pentru astfel de întâlniri sunt librăriile. Cele mai bune librării pe care le știu nu îți spun doar despre cărți, te întreabă ce citești și așa are loc un schimb.
Librăriile sunt unelte fabuloase de expansiune a minții pentru că prezintă într-un mod familiar lucruri despre care nu știi că ai fi interesat. Dacă te plimbi prin zona de știință și ți se pare un nume interesant sau vezi o copertă frumoasă sau citești primele rânduri, s-ar putea să cumperi cartea; nu o să te pierzi pe amazon.com – e mai degrabă un gest deliberat, numai dacă nu faci click când ești beat. Cred că librăriile sunt ultima frontieră a cunoștințelor accidentale. Și sunt o conexiune pentru comunitate – oamenii care merg în ele sunt oamenii care locuiesc în zonă; librăriile nu sunt doar un cumul al obiectelor din ele, ci și al minții colective a celor care le vizitează. Pentru mine, o librărie e o parte centrală a cartierului – de la supermarket oamenii își cumpără mâncare, la biserică merg să se roage, la librărie merg să își continue viețile interioare.
Cartea lui John Freeman, Cum să citești un romancier, a apărut la editura Vellant și poate fi găsită pe site-ul Cărturești.
There are 2 comments
Add yoursPost a new comment
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.
Spre rusinea mea, abia de curand am auzit de John Freeman, daca nu ma insel chiar era ceva legat de Carturesti. Ceea ce ati scris la inceputul articolului, de fapt ce a spus dansul, mi s-a parut foarte interesant si plin de adevar. Cartile pana la urma fac parte din viata noastra interioara. Oricine a citit o carte intreaga, a simtit la un moment dat ceva special, ceva ce l-a facut sa continue pagina cu pagina.
[…] Despre cum a stabilit tema primului număr – Arrival, sau despre cum a convins câțiva dintre autorii care semnează texte în acest prim număr să zică da, puteți citi aici. […]