freeemans

Freeman’s – mai mult de-o revistă

freeemansPe John Freeman l-am cunoscut în octombrie 2015 – venise la București să participe la The Power of Storytelling (conferință anuală de jurnalism narativ, organizată de Decât o Revistă) și să își lanseze traducerea volumul său de interviuri Cum să citești un romancier, publicat de Editura Vellant. Freeman era în Europa și pentru că făcea un tur de forță să își promoveze jucăria – Freeman’s. Atunci mi-a căzut și mie în mână. Magazine sună mult mai bine decât revistă și n-aș vrea să credeți că e așa o broșurică glossy pe care-o găsiți la tarabă; compendiu sună pompos, așa că o să vă rog să vă imaginați o carte frumoasă, cu o copertă chic (căreia, pentru a păstra acuratețea traducerii, o să-i spunem revistă), în care se succed povestiri, un proiect foto, eseuri și poezii, unele dintre ele special create pentru acest număr.

Îmi place dinamica din Freeman’s: începutul e cu picătura – șase povestiri mici mici (una dintre ele îi aparține lui Sjón, islandezul versificator al melodiilor lui Björk), urmate de una scrisă de Haruki Murakami, care precede unul dintre eseurile mele favorite din volum: Aleksandar Hemon, scriitor născut în Sarajevo, povestește despre părinții săi, emigrati în Canada odată cu asediul orașului din anii ’90. Un cuplu aflat la a doua tinerețe, care începe o a doua viață într-o țară și-o limbă străine, dar care reușește să acapareze spațiul dat și să reconstruiască acasă-ul pierdut (se instalează atât de bine, încât reușesc să aibă propria afumătoare pentru carne). Hemon e-o voce nouă pentru urechile mele, dar claritatea și căldura cu care își frazează povestea m-au făcut să vreau să-l mai citesc.

Îmi place că Freeman’s e-o colecție de scriitori inediți. De fapt, cred că ăsta e marele merit al lui John Freeman și-a ideii de a scoate o așa revistă – te introduce în lumile unor autori despre existența cărora habar nu ai. Etgar Keret, Tahmima Aman, Laura van den Berg, Fatin Abbas – cel puțin patru scriitori tineri și cu totul surprinzători. Povestirea lui Fatin Abbas este o bijuterie (e primul ei text publicat) desfășurată pe mai multe planuri într-un oraș din Sudan amenințat de războiul civil din regiune, în care oamenii mai au curajul să se îndrăgostească, și să facă filme, și să se bucure de ce le oferă zilele, în ciuda amenințărilor sociale și politice.

Despre Garnette Cadogan, un tânăr scriitor de origine jamaicană, știam că își predă cu întârziere textele, lucru care m-a făcut și mai curioasă să văd de ce. Textul lui – Black and Blue, e bibilit până la ultima virgulă – înduioșător și tandru, dar puternic și plin de speranță. E povestea lui, mutat din Kinshasa pe străzile colorate ale New Yorkului, și-apoi pe cele din New Orleans post-uragan, e povestea sutelor de oameni de culoare care încearcă să își găsească ritmul pentru a nu perturba ritmul deja stabilit al orașelor pline de prejudecăți și porniri rasiste. Dar Cadogan nu scrie cu tristețe sau cu resentimente (a fost încătușat de poliție pe stradă pentru că alerga și părea suspect, deși el se grăbea spre o întâlnire cu prietenii); Cadogan oferă un ghid urban de supraviețuire pe care îl încheie așa: “I walk them [the streets], alternately invisible and too prominent. So I walk caught between memory and forgetting, between memory and forgiveness.”

Îmi place că-n Freeman’s descoperi laturi ale scriitorilor tăi preferați despre care nu știai. Lydia Davis, una dintre cele mai bune scriitoare de proză scurtă din câte există, a compus un eseu absolut fascinant despre cum s-a decis să citească în original un roman de Dag Solstad, fără să știe norvegiana. Așa că a tradus romanul, fără dicționare sau alt fel de ajutoare, cuvânt cu cuvânt, până a căpătat un minim de vocabular. A făcut asta în câteva luni, iar descrierea procesului este pur și simplu captivantă (un interviu despre proces puteți citi și aici).

În discuția pe care am avut-o împreună, John Freeman spunea că oricine poate face asta – să aibă curajul să creeze și să editeze o revistă pe care să își pună numele și în care să publice tot ce crede că niște cititori ar vrea să citească. Am zâmbit, pare aproape imposibil. Dar uite că nu e. Freeman’s se pregătește de al doilea număr.

***

Despre cum a stabilit tema primului număr – Arrival, sau despre cum a convins câțiva dintre autorii care semnează texte în acest prim număr să zică da, puteți citi aici.



There are no comments

Add yours