„Nu este un roman despre Nadia, este un roman despre noi toți.” Interviu cu Lola Lafon

Evocați-ne, pentru început, copilăria dumneavoastră în București.

Am crescut la București, părinții mei fiind profesori la Universitate. Eram mică, mergeam la grădiniță, româna a fost, de fapt, prima mea limbă. De asta am un raport afectiv cu această cultură. Amuzant e că, în Franța, pentru presă, sunt româncă. În vest sunt din est, în est sunt din vest, deci mă mențin în echilibru…

Ați fost contemporană cu succesul Nadiei, în România…

Eram prea mică atunci… Însă amintirea cea mai puternică e de la revenirea în Franța, unde colegii mei francezi știau foarte puține lucruri despre România, doar Ceaușescu și Nadia. Așa că Nadia a fost companionul exilului meu, al reîntoarcerii…

Amintirea românească.

Da, am avut mereu o parte românească, pe care o explorez în acest roman (Fetița care nu zâmbea niciodată, Editura Trei, 2014, traducere din franceză de Viorel Vișan, n.m.). Am studiat mult corpul feminin, corpul privit, notat, evaluat.

Torturat…

Iată… Și m-a interesat relația diferitelor sisteme politice cu corpul feminin.

Toate romanele dumneavoastră au o supra-temă politică. Feminismul, revolta, anarhia, propaganda. Fac ele parte dintr-un sistem?

Pentru mine, comunismul și capitalismul sunt ciuma și holera. Romanele mele sunt despre lucruri care se petrec în lumea contemporană, întâmplări trăite de eroinele mele. La sfârșit, când ajunge în Statele Unite, personajul Nadia își pune întrebarea dacă nici într-o țară liberă nu e liberă, atunci unde ar putea să fie?

De fapt, nu poate nicăieri să scape de imaginea ei, aceea creată de propagandă.

Absolut. Nadia are toate caracteristicile unei prizoniere, și totuși nu cred că ea este o victimă. Alege să nu fie ca toți ceilalți, nu trăiește destinul mamei sale. Are o misiune, nu știe prea bine de ce, dar trebuie să facă lucrurile altfel, să recreeze spațiul. Toate figurile care o înconjoară sunt masculine, toți vor s-o conducă. Ceaușescu, Béla Károly, americanii, presa. Mi s-a părut foarte interesant ce a spus o fetiță din Franța, care nu știa nimic despre Nadia. „Nu este un roman despre Nadia, este un roman despre noi toți.” Despre femeia tot timpul judecată, tot timpul evaluată. Comunismul o evaluează ca pe un robot care trebuie să obțină performanțe în sport, capitalismul ca pe un obiect al dorinței.

Practica de a atrage sportivi, scriitori, jurnaliști ca instrumente de propagandă exista în toate țările comuniste. De ce vi s-a părut interesant cazul Nadiei?

Rămâne un mister de ce scriem un roman într-un fel anume. Așa că nu pot să vă răspund exact. E vorba de mișcare, care mă interesează mult. Și fața ei mi s-a părut pasionantă. Am privit multe fotografii ale Nadiei copil și are ceva de androgin. Și un chip inocent. De fapt, ea este ultima adolescentă nesexualizată, în presa occidentală. După ea, s-a terminat. S-a schimbat epoca. Mi s-a părut că e și un personaj care opune rezistență prin tăcere. Doar așa reușește să nu fie cu totul acaparată de putere. Să faci un roman despre cineva care vorbește foarte puțin și nu surâde deloc e o provocare!

Ați vorbit vreodată cu Nadia?

Ați vrut asta, să scrieți un roman făcând abstracție de prototipul real?

Nu am vrut să scriu o biografie, ci un roman care să fie un dialog al meu cu mine, un dialog al estului cu vestul, un omagiu, de ce nu, adus României. Și portretul unei Europe dispărute, care nu mai există azi.

Ce credeți despre biografiile propriu-zise ale celebrităților? E o modă acum. V-ar atrage așa ceva?

E o modă, într-adevăr, și în Franța, însă eu am vrut altceva, o interogare a naratoarei, față cu un subiect care-i scapă și care, în cele din urmă, se retrage și-o lasă singură.

Ce urmează, după vârsta inocenței, după imaginea scoasă la vânzare, ce fel de privire asupra corpului?

Greu de zis. În zilele noastre, feminitatea ideală e reprezentată de copila care are deja atributele sexualității feminine. E mai rău ca înainte. Pentru mine, singura soluție, fictivă, desigur, ar fi să te situezi în afara identităților. Să renunți la revendicările identitare. Să ieși din sistem. Provocarea personajului acestuia, care a revoluționat spațiul gimnasticii, trebuind, deci, să revoluționeze și spațiul literar.

Vorbind de spațiul literar, aveți modele? Scriitori care v-au inspirat?

Îmi place Jean Echenoz, îmi place și Joyce Caroll Oates, cu eroinele ei ambigue, care mă interesează întotdeauna.

Credeți că Nadia a fost mai mult creația propagandei comuniste, sau a celei capitaliste?

Cred că a fost puțin din amândouă dar, la un moment dat, le-a scăpat, fiind imprevizibilă. De fiecare dată când vorbește, spune ceva nepotrivit, nu ceea ce se așteaptă de la ea. Când Nadia devine femeie, un jurnalist de la New York Times comentează că de-acuma gata, e la fel ca toată lumea. Asta m-a interesat, cum o sportivă care a uimit globul ajunge să fie judecată cu măsura comună. Ăsta e destinul corpului feminin, să nu poată scăpa judecății, în ciuda excepționalității lui.

Vă mulțumesc pentru interviu.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.