Petre Barbu | Rezidența de la Țibănești, ediția 4 | nuvelă în premieră

La muncă, în conacul din Țibănești

Petre Barbu

Doi prieteni m-au adus cu mașina la Țibănești. Prietenul din vestul țării a condus tot drumul de la București, urmărind indicațiile Google Maps, în timp ce prietenul din estul țării a stat pe bancheta din spate, boscorodind vocea Inteligenței Artificiale. S-au ciondănit pe seama aplicației, cel din vest având încredere deplină, cel din est contestând-o vehement: „Cum poate vocea asta să-mi zică pe unde s-o iau?”. De câteva ori, contestatarul a adormit și numai vocea de la Google Maps s-a auzit. Dar când s-a trezit, ciondăneala s-a reluat. S-au potolit când am ajuns în fața casa în care urma să-mi petrec rezidența, parte a ansamblul conacului Petre P. Carp din Țibănești. Peisajul ne-a tăiat respirația: livada de vișini, meri și cireși, lanurile de lucernă, pădurile care acopereau dealurile din depărtare și liniștea, o liniște adâncă. 

Înainte de a intra în casă, mi-a atras atenția balconul din lemn, care dădea din podul clădirii, un balcon mai degrabă decorativ. Atunci, m-am gândit că acesta este balconul Inspirației (Julietei), iar eu, în calitate de Scriitor (Romeo), am să fac efortul ca să urc, în fiecare zi, și să-i declar „iubitei” cele mai bune gânduri pentru scris. (Probabil eram foarte obosit la ora aceea de-am gândit așa.) Trebuie să scriu! De aceea ajunsesem la Țibănești, în calitate de câștigător al bursei Cărturești, ca să scriu. Aici trebuie să muncesc: numai pentru mine!

A doua zi, după ce prietenii mei au plecat (s-au certat pe drum?), am rămas singur, în cea mai cumplită liniște pe care am trăit-o în viața mea. Mi-au trebuit câteva zile ca să mă obișnuiesc cu liniștea. Un orășean spălat pe creier de zgomote: bormașini, motoare ambalate, scrâșnete de frâne, țipete, strigăte, înjurături, sirene de poliție și salvări, muzici de tot felul bubuind boxele și timpanele. Cum să trăiesc fără aceste zgomote? Până la urmă, liniștea m-a luat prizonier, fără traume.   

Curând, au ajuns la reședință poeta Rita Chirian și poeta și prozatoarea Diana Iepure. Fiecare ne-am văzut de treabă: scrisul. Dar au fost seri minunate când am vorbit, am polemizat și am dezbătut, fără excese de alcool, mai toate problemele lumii în care trăim. Atunci, ne-am împrietenit sau, cum se spune, am legat o prietenie… de conac și dincolo de conac! La un moment dat, am propus să montăm în living room, pe un perete, o „gazetă de perete”, în care să notăm conștiincios realizările fiecărui tovarăș scriitor de peste zi. Adică, tovarășa Rita a scris cinci poeme în ziua de sâmbătă, felicitări, tovarășa! Tovarășa Diana, cinci pagini de proză scrise pe curat, felicitările noastre, tovarășa! Tovarășul Petru… felicitări, tovarășe! Gazeta de perete ar fi rămas un document istoric (foarte serios), pentru viitoarele generații de rezidenți, referitor la activitatea noastră. Rita și Diana nu m-au luat în serios, dar am râs cu toții. Firește, când trăiești numai pentru scrisul tău îți vin în minte tot felul de aiureli, important este să le selectezi pe cele relevante… 

Altfel, n-am avut curajul să le adresez întrebarea tâmpită: „Tu la ce lucrezi?” sau „Tu ce scrii?” Nici ele nu m-au întrebat. Scrisul este o muncă interioară. (Iertați-mi banalitatea asta!) Imposibil de povestit. Abia când scrisul ajunge la editor, iar acesta îl trimite (sub forma cărții) la librar (librarii de la Cărturești, poftim!), abia atunci scrisul iese la lumină, așteptându-și cititorii. Nu știu dacă scrisul pe care l-am trăit la conac va ajunge să satisfacă exigențele unui editor. Poate că va fi o carte. (Examenul în fața editorilor este dur.) Dar niciun cititor nu va simți emoțiile pe care le-am trăit în rezidența de la Conacul Petre P. Carp. Acestea vor fi doar ale mele. Cu acestea voi rămâne în restul vieții… 

Zi de zi, timp de o lună, pe agenda mea de rezident s-a aflat un singur gând (sarcină, task, problemă): scrisul meu, munca mea. La o masă simplă de lemn, pe un scaun de lemn cu spetează înaltă, într-o cămăruță austeră, dar plăcută. Fără televizor, fără radio, fără zgomotele lumii. Este asta o viață de invidiat? Viață de boier? Viață de belfer? Viață de milionar „Forbes”? Viață fără griji? Nicidecum. Viață de scriitor. În sfârșit, am trăit și eu o viață de creator: să-mi pese numai de scrisul meu! Probabil că prietenul din vest, prietenul din est și alți prieteni din toate zările așteaptă acum să ies pe piață cu o „capodoperă” scrisă la conacul din Țibănești. Am să-i dezamăgesc. (Capodoperele s-au scris la lumina lumânării.) În mod sigur, n-am scris o „capodoperă”. Publicul va judeca la momentul potrivit. Dar luna de „scriitor la conac” a fost un timp al meu, trăit cu un egoism exacerbat: pot să năvălească și rușii lui Putin, pot să ne sufoce și chinezii cu chinezăriile lor, să se topească ghețarii și să se umfle oceanele, poate să vină sfârșitul lumii, eu sunt la conacul din Țibănești și scriu, citesc, mănânc vișine în livadă (mă gândesc la ce-a scris Cehov, cum altfel?) și, uneori, mă uit la balconul Inspirației (Julietei)… ! – cu liniștea asta egoistă am trăit. 

Sunt multe locuri de văzut în Țibănești, sat situat la 50 de kilometri de Iași. Conacul Petre P. Carp, monument istoric, o construcție impresionantă, care m-a dus cu gândul că omul politic conservator Petre P. Carp a construit și a lăsat urmașilor săi o moștenire care a influențat comunitatea de-a lungul timpului. Eu, băiat crescut în blocurile comuniste, am ajuns să trăiesc o lună în munca acestui conservator, care a rezistat mai bine de-un veac. (Oare socialiștii și progresiștii ce-au lăsat în urmă lor? Numai idei. Utopice. Dar să n-o dau pe politică!) 

Atelierele „Batem fierul la conac!”, parcul conacului din centrul satului, Biserica Duminica Tuturor Sfinților și Mausoleul familiei Petre P. Carp – toate mi-au rămas în suflet. Oare am scăpat ceva? Cele trei bodegi, desigur! Pentru că dincolo de aceste obiective, rămân oamenii locului. Natura umană este la fel de vie ca și natura înconjurătoare.

Înainte de plecare, „am uitat” pe masa din living room o carte pe care n-am apucat-o s-o citesc în rezidență: „Creatorii” de Paul Johnson. Am uitat-o… intenționat. Cine știe, poate într-o zi, am să mă întorc la Țibănești ca s-o citesc. 

🔸🔸🔸

Petre Barbu 

– nuvela 19 ani, scrisă în rezidența de la Țibănești

Când ți-am trimis invitația pe WhatsApp, am știut că ai s-o refuzi. De ce mi-ai mai trimis-o? – ai să mă întrebi firesc, cu ironie sau chiar dispreț. M-am împăcat cu gândul că ai s-o deschizi, măcar de curiozitate, ca să vezi însemnele Casei Regale a României și ai să citești cele 11 rânduri ale textului, asta însemnând 190 de cuvinte. E mult, e puțin? E foarte mult pentru tine care faci parte dintr-o generație care comunică prin două-trei cuvinte și câteva emoticoane. Sunt convins că n-ai reușit să duci lectura până la capăt. Mi-ai răspuns după două minute: „nu stiu sigur”. Cu literă mică, fără diacritice, fără punct și ai adăugat o figură din aia gălbejită și plângăreață. Ce să-ți spun! Mare suferință pe capul tău că „nu stiu sigur”. Nici măcar n-ai avut curajul să-mi răspunzi direct: nu pot, nu vreau, n-am chef, nu-mi mai trimite astfel de prostii! Ai răspuns în stilul tău evaziv: „nu stiu sigur”. Ce răspuns idiot! Asta nu înseamnă că ești o idioată. 

Poate ai vrut să mă menajezi. Da, m-am enervat, nu pentru că m-ai refuzat, ci pentru că mi-ai răspuns în asemenea hal: fără litera mare, fără diacritice și fără punct. M-a enervat și faptul că nici măcar n-ai citit invitația, că n-ai fost curioasă să afli cum am ajuns eu să fiu invitat de Casa Regală a României la Garden Party, cu ocazia sărbătorii naționale a României. Pe 10 Mai! Știi ce se sărbătorește pe 10 Mai? Habar n-ai, caută pe Google! Măcar să-mi fi mulțumit că m-am gândit la tine. Recunosc, am invitat-o mai întâi pe maică-ta, verbal, față în față, hai să mergem!, dar mi-a răspuns că nu-i de ea acest eveniment și că este obosită. Munca a obosit-o. De mulți ani îmi refuză invitațiile la teatru, concerte și filme pentru că, atunci când a acceptat, a simțit că am mințit-o, că aș fi mers cu altcineva… Ce tâmpenie! Așa încât, am știut că maică-ta va refuza invitația la Garden Party. Într-adevăr, eu știu totul, înainte ca vouă să vi se întâmple ceva. Pentru că am grijă de voi. Întotdeauna am avut grijă de voi, dar asta este altă poveste… 

Măcar să-mi fi răspuns la mișto: ce tare ești, tată! Cum de te-a invitat Majestatea Sa la Garden Party, un amărât de slujbaș la o revistă de afaceri, care nu-i în stare să-i închirieze fiică-si o garsonieră, ca să plece de-acasă, să-și vadă singură de viața ei? Sunt sărac, recunosc, îmi asum sărăcia și ironiile pe seama sărăciei în care am ajuns. Nu mă pricep să fac afaceri, dar am scris la revista asta despre afacerile altora și le-am socotit câți bani au câștigat. De-o viață scriu, scrie-mi-aș numele pe mormânt! Invitația mi-a picat așa, ca o lumină printre norii depresiei care s-au strâns pe cerul vieții mele. Te-am invitat ca să-ți luminez mai tare cerul tău, dar ai preferat un răspunsul safe, sclivisit și ipocrit: „nu stiu sigur”. Okay, rămâi așa, în nesiguranță. Nu te ameninț, dar am să țin minte când ai să-mi trimiți următorul mesaj pe WhatsApp: „poti sa-mi pui 50 de lei pe card te rog”. Fără literă mare la începutul propoziției, fără diacritice, fără virgulă, fără semnul întrebării. Mesajul meu va fi: „Nu știu sigur.” Cu literă mare la începutul propoziției, cu diacritice, cu punct. Dinte pentru dinte, fără menajamente. Să-i ceri bani lu’ maică-ta, m-ai secat de bani, angajează-te la McDonald’s, are destule oferte, caută pe Google! 

Dar ceea ce îmi pare cel mai rău este că n-ai dus la capăt lectura invitației. Pentru că nu ești obișnuită să citești. Pentru că nu înțelegi ceea ce citești, iartă-mă că te bănuiesc de analfabetism funcțional! În finalul invitației, pe ultimul rând scrie așa: 

„Domnii, costum de culoare închisă cu cravată. Doamnele, ținută de după-amiază și pălărie.”

Să-ți explic: Casa Majestății Sale Custodele Coroanei ne-a indicat cum să venim îmbrăcați. Eu am să-mi trag costumul de nunți, botezuri și înmormântări, vechi de 15 ani, dar păstrat foarte bine în șifonier, pantofii vechi tot de 15 ani, dar cu vârfurile îndoite și uscate, nu se cunosc la mers!, cămașa albă și cravată, toate vechi de 15 ani. Nimic demodat, pentru că eu nu sunt un tip demodat. Tot ce este demodat cade impecabil pe mine, pentru că sunt un bărbat fără burtă, ca să știi! Pe maică-ta am înțeles-o, nu mă poate ierta pentru că am fost cu ea, cu mulți ani în urmă, la un concert la Ateneu, organizat, culmea!, tot de Casa Regală, dar m-am gândit la altcineva, nu la ea! Nu mă iartă; să rămână așa, frustrată, înșelată, mințită, deși mi-am recunoscut infidelitatea și i-am cerut iertare. Dar tu? Tu de ce n-ai putea să-ți alegi „ținuta de după-amiază” de pe internet, am să-ți dau bani să cumperi ce-ți place! Te-ar putea ajuta și maică-ta. Și cea mai importantă piesă a vestimentației tale pentru eveniment, neam de neamul tău n-a ajuns la un Garden Party al Casei Regale, va fi pălăria. Numește-o cum vrei: pălăriuța. Asta ar fi fost marea ta realizare la 19 ani: să-ți alegi o pălărie pentru Garden Party-ul de 10 Mai. Ca să ai ce să povestești copiilor și nepoților. Pălăria ar fi fost dovada maturizării tale: mergi la o instituție care a scris istoria țării tale. Pălăria ar fi rămas prima piesă din muzeul tău de om matur. Dar tu nu înțelegi nimic din toate astea. Nimic! La ora stabilită, am fi coborât amândoi din blocul ăsta de troglodiți, eu în costumul meu de nunți, botezuri și înmormântări, iar tu, în ținuta de după-amiază, cu a pălărie adorabilă, șic! Tatăl și fiica. Trași în poză. Vecinii care s-ar fi holbat pe ferestre ar fi căzut pe spate! Bețivii care ar fi tras la măsea în parcare, la portbagajele mașinilor, ar fi rămas mască! Ne-am fi urcat într-un Uber fără ca eu să fi întors privirea la maică-ta, care ne-ar fi urmărit din balcon, frustrată și geloasă… 

N-aș putea să-ți povestesc ce-am fi trăit în aceea după-amiază. Pentru că nu vreau să-ți vând fantezii de doi bani. Deși, aș avea tot dreptul din lume, după ce mi-ai trimis acest răspuns de două parale: „nu stiu sigur”. Poate că am fi fost amândoi niște invitați stingheri la Garden Party. Eu, un tată stingher, tu, o domnișoară stingheră. Dar ne-am fi simțit bine în stinghereala noastră: tatăl și fiica. Dar până să ajungem să ne trăim stinghereala, sunt sigur, eu sunt sigur!, că am fi fost martorii la intonarea Imnului Regal al României. Pentru că așa începe orice eveniment al Casei Regale a României: intonarea Imnului Regal? O fanfară a Armatei Române l-ar fi interpretat. Toți suflătorii și dirijorul în tunici albe, de gală. Știi cine a compus muzica? Caută pe Google! Dar versurile cine le-a scris? Caută…! De aceea, te-am invitat, ca să ascultăm Imnul Regal. Pentru că eu n-am trăit niciodată această emoție, niciodată! Am fost crescut și educat în cântecele comuniste patriotice, cu Imnul Republicii Socialiste România, cu defilările de pionieri, cu ședințele de UTC (caută UTC pe Google!), cu ședințele colectivului oamenilor muncii din fabrică, cu istoria scrisă de comuniștii care mi-au ascuns existența Casei Regale. Și abia acum, la vârsta la care trebuia să știu totul despre Casa Regală a României, mă pregătesc să plec la un Garden Party la care să ascult Imnul Regal, mica mea bucurie de tată desuet pe care am vrut s-o împart cu tine. Pentru că tu, născută în digital, habar n-ai nici de Casa Regală a României, nici de istoria țării, te interesează numai gașca ta de GenZ, măcar dacă veți trăi vreodată respectul și admirația pentru Casa Regală… Dar să nu te mai plictisesc cu aceste povețe de om bătrân. N-am alte povețe și-mi pare rău. 

Probabil că, mergând împreună la Garden Party, ne-am fi comportat altfel decât… acasă. Stai toată ziua în camera ta cu ochii în telefon. Răspunzi monosilabic la toate întrebările mele: ai mâncat?, la ce oră te trezești mâine, ce cursuri ai azi, te-ai spălat pe dinți?, la ce oră ajungi acasă?, ce mai e pe la facultate? Nu-mi mai vine să te întreb pentru că mă simt vinovat, de parcă aș da buzna în viața ta. Mi-e și rușine să te întreb dacă ai un prieten sau dacă îți place de vreun coleg de la facultate. Tare mi-e teamă că te-a lovit vreo dambla de lesbiană, că acum e la modă cu minoritățile astea. Și, până la urmă, cu ce-aș greși dacă te-aș întreba direct dacă ești lesbi? Sau te droghezi? Am întrebat-o pe maică-ta dacă ea știe ceva despre tine, dar și ei îi este rușine să te întrebe. Pentru că ne-ai respins pe amândoi, încă din vremea liceului, ca pe niște părinți care nu-și merită copilul. Mi-e dor de copilăria ta, în care râsetele și seninătatea ta erau o petrecere continuă. Nu aveam nicio grijă pentru că erai un copil vesel. Acum te-ai închis în tăcere și mi-e frică. Trăiesc cu frică pentru că mi s-a înșurubat în minte presimțirea că o să ți se întâmple ceva rău, foarte rău. Și sunt neputincios în fața tăcerii tale. De ce eu trebuie să te întreb de vreme ce este datoria ta să-mi spui ce trăiești, ce simți și ce îți dorești. Te-am invitat de zeci de ori la filme, la teatre, la concerte, nu că am fi noi niște mari amatori de cultură, dar atât cât s-a putut și atât cât am avut bani pentru așa ceva, n-am ratat nicio ocazie… Dar de fiecare dată ne-ai refuzat, de parcă ți-ar fi fost rușine să mergi cu părinții tăi. Totuși, recunoaște că nu ți-am interzis niciodată, dar niciodată, să te duci cu gașca la petreceri și concerte! Fiecare cu petrecerea sa. Niciodată, împreună la un party.

Și dacă acolo, la Garden Party, ai să cunoști un băiat, poftim un tânăr! Nu un prinț. Un tânăr. În costum negru, impecabil, cu pantofii lustruiți și zâmbet seducător. De ce să nu luăm în calcul și această experiență? Ce vis mai minunat decât acesta se poate împlini la un party regal? Sigur că nu compar în niciun fel Garden Party cu Muntele Găină. (Dacă nu știi ce-i Muntele Găina, caută pe Google!) Adică, invitația mea nu ascunde niciun gând că acolo, în grădina regală, ai putea să-ți cunoști viitorul soț. Deși, ca tată aș fi foarte mulțumit să-ți găsești unul… Aș scăpa de tine mai repede, să te văd la casa ta, să te văd la ce party-uri te-ai duce tu cu… prințul tău. Iartă-mă, bat câmpii, dar măcar sunt singur pe „câmp” și recunosc sincer că mi-e greu să fiu tată de… fată. 

Probabil că nu vei realiza niciodată ce înseamnă pentru mine refuzul tău. N-am știut cum să te invit, cum să te abordez, cum să-ți vorbesc, cum să te conving ca să-ți așezi pălăria pe cap și să urcăm amândoi în Uber. Eu sunt vinovatul. Și apăsat de această vinovăție, mă grăbesc să ți-o iau înainte ca să-mi justific greșelile pentru posteritate. Ca lumea să știe că nu eu te-am traumatizat, neștiind cum să-ți vorbesc, că te-am terorizat cu pisălogeala mea, cu întrebările mele stupide, cu invitațiile mele penibile, cu morala pe care ți-am făcut-o, nu! Nimic din toate astea! Să mă scutești cu aceste reproșuri pe care le pregătești pentru viitor! Sigur că și eu și maică-ta am muncit pentru tine, pentru că asta e legea lăsată de la Dumnezeu: părinții să muncească pentru copii! Dar, pentru numele lui Dumnezeu, arată-mi că ești în stare să-ți asumi o responsabilitate, la 19 ani! Nu să-ți speli farfuria la chiuvetă după ce mănânci sau să dai cu aspiratorul în camera ta. Asumă-ți prima responsabilitate din viața ta! Responsabilitatea înseamnă curiozitate și implicare. Iar acest binecuvântat Garden Party, unic și irepetabil, ar fi fost o ocazie bună pentru tine de a intra pentru o oră și jumătate, pentru că atât va dura evenimentul, dacă n-ai citit cu atenție invitația, într-o experiență, într-o provocare, poftim, provocare! – cum vă place vouă să spuneți!, într-o altă lume, una care nu există nici în visurile tale cele mai frumoase. Nu mi-ai povestit niciodată ce-ai visat. Să nu uiți: eu ți-am deschis poarta acestei lumi. Eu, tatăl tău! Să nu care cumva să îndrăznești să spui, după ce-am să mor, că am fost un tiran, că te-am înfricoșat, că te-am terorizat, că ți-am retezat aripile, că te-am descurajat și că te-am forțat să faci lucruri împotriva voinței tale. Nu admit aceste minciuni! Toți copii ajunși la maturitate, care-și dau în gât părinții care, chipurile, i-au chinuit și i-au terorizat, pentru că nu le-au oferit ce și-au dorit, sunt niște mincinoși. Crede-mă! Tatăl meu a ținut să ajung ca el: mecanic de locomotivă. De aceea, mă tot bătea la cap să intru la liceul CFR sau să mă angajez la depou. M-a luat în câteva rânduri pe locomotiva electrică, încălcând regulamentele, numai ca să-mi deschidă pofta de a ajunge mecanic de locomotivă. Am acceptat fără să mă împotrivesc. A fost foarte mișto să-l văd pe tata cum conduce o locomotivă care trage garnitura de vagoane. Mi-a povestit cu începuse ca fochist pe o locomotivă cu aburi. Cum băga cărbuni cu lopata în cazan. Locomotiva electrică era ca o farmacie în comparație cu cea cu aburi. Atunci am văzut că tata este un bărbat puternic și am fost mândru că am un tată puternic. (Tu nu ești mândră de tatăl tău și-mi pare rău.) Sigur că tata a suferit pentru că n-am vrut să fiu ca el, mecanic de locomotivă. Eu nu te oblig să fii ca mine. Dar am încercat să-ți ofer o experiență memorabilă: Garden Party. Nu-i o cafenea, nu-i un fast-food, nu-i un concert. Este Casa Regală. Eu sunt invitatul Majestății Sale și sunt mândru că sunt primul din neamul nostru care este invitat la Casa Regală pe 10 Mai! 

De aceea m-am grăbit cu aceste gânduri, ca să-ți iau fața în posteritate, cuvântul meu să fie înscris înaintea cuvântului tău, pentru ca lumea să afle de la mine adevărul. Tatăl care își spune adevărul înaintea fiicei sale, care își va spune adevărul cândva, dar va fi prea târziu. Adevărul meu va fi crezut, al tău va fi ignorat. Garden Party ar fi fost ultima ocazie ca să descoperim ceea ce n-am reușit în cei 19 ani de când suntem împreună, tatăl și fiica. Poate ar fi fost șansa ca să rămânem fiecare cu o amintire. De la o vreme, tu nu simți, dar eu simt cu putere că numai amintirile îmi mai dau speranța ca să trăiesc. În fiecare zi, caut să-mi amintesc și ce reușesc să-mi amintesc seamănă cu acei  cărbuni pe care tatăl meu, tânăr fochist, îi arunca cu lopata în cazanul locomotivei cu aburi pentru a ajunge cu toate vagoanele până la capătul liniei. Caut să-mi amintesc și ce-mi amintesc arunc în foc pentru ca motorul cu aburi să mă împingă pe linia vieții. Garden Party ar fi fost unul dintre focurile nestinse ale dragostei mele de tată. Ar fi fost focul care ți-ar fi luminat sufletul meu care, într-o zi, numai Dumnezeu știe, se va înălța în veșnicie, împins de chinurile suferinței fizice, de neputință, de dureri… 

Îmi pare rău, dar trebuie să-ți mărturisesc decizia mea: am refuzat invitația Majestății Sale. Singur, la Garden Party, nu voi rămâne cu nicio amintire despre tine. Să nu-ți pară rău…  

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.