Photo-220

Rita Chirian | Rezidența de la Țibănești, ediția 4 | poezii în premieră

fotografie de Marina Bugs

Rita Chirian

Când voi fi liniștită, voi scrie un vers

Scrii, paginile se umplu, pricepi farsa și ceilalți o încurajează, cărțile vin una după cealaltă, unii aplaudă – și întotdeauna se găsește cineva care să bată din palme! –, reflectoarele te fac vizibil sau nu. Undeva, când te aștepți mai puțin, se arată arhanghelul cu sabia de foc; deodată, îți devine clar că literatura înseamnă totul sau nimic. Înțelegi, de parcă ai fi fost aruncat în mijlocul oceanului, că trebuie să alegi – și că, de obicei, nu există cale de întoarcere, întrucât jertfești celui mai gelos dintre zei –, trebuie să alegi între literatură și viață (și că este ipocrit cel care-ți spune că poți fi și între ei, și în tine). 

Și fiindcă, din fericire, sistemele se autoreglează, cei mai mulți dintre cei care scriu nu ajung niciodată prin smârcurile astea disperate și glodoase. Ce ne-am face cu zecile și sutele de mii de scriitori înnebuniți de neputință, cu cei care se străduiesc, conștienți, până în fibra lor cea mai ascunsă, de inutilitatea și de derizoriul propriilor donquijotisme? Rămân tot atâția norocoși impasibili. Sunt fericiții a căror lejeritate o conjur și aș râvni-o, cu promisiunea celui mai tihnit anonimat (și al cărui spectru simt că nu se dezactivează nici de partea cealaltă a graniței). Sunt cei care îngroașă seratele literare de aiurea, nevinovați ca guguștiucii și ațoși în conspirații ca șerpii, cei care, în menghina grafomaniei, scriu orice și oriunde, semnează și contrasemnează la aceeași temperatură interioară cu care se fotografiază la nunțile de mahala. 

Alții au ales deja și nici n-au băgat de seamă însemnele transfrontaliere, schimbarea peisajului, limba necunoscută. Când încearcă să răsucească literele pe pagină, mecanismele interioare nu răspund, scrâșnesc, se împotrivesc. Asemenea copiilor care duc la gură linguri invizibile din castroane de aer, continuă să mimeze miracolul. Și ei sunt între fericiți. Dar dacă alegi viața – tot mărăcinișul abject care te încolonează la cumpărături ca și la război, care te face atent la meteorologia mondenă și la teatrul de umbre al politicii, care nu doar că te decupează după conturul mutilant al unei slujbe oarecare, ci așază în tine și voluptatea vreunui arivism, și a căpătuielii –, dacă alegi viața sau dacă viața însăși te saltă, cu sacul tras pe cap, din miezul tare al idealismului tău aurit, individualist și prostesc, s-a cam încheiat. Poți să ridici ruguri amețitoare – nu se vor aprinde, iar fumul gros pe care-l degajă își va ucide în cele din urmă îngrijitorul. 

Nu vă grăbiți să puneți în scaunul electric niciun rând dintre cele de mai sus. Nu sunt nici arogante, nici evazioniste, nici elitiste, nici ezoterice. De câțiva ani, mi se pare că întrezăresc ceva. După Casa fleacurilor, nu am scris suficient (absurd) de mult timp încât să ajung să simt că, dacă nu o fac, voi muri de tristețe, ca înaintea unei porți grele în spatele căreia cineva iubit este torturat atât de nebunește și atât de inteligent încât să nu-și dea ultima suflare cât mai există și o singură celulă care să înregistreze ultragierea. Viața – care îți dezactivează circuitele pentru literatură sau care, și mai stupefiant, îți construiește mirajul obsolescenței ei – poate să însemne atât de multe, încât ți se face frică și să respiri. Cândva credeam că trebuie să trăiești pentru a scrie; numai că poți aluneca la nesfârșit pe tobogan fără să lași în urmă un singur rând care să reziste. Scriitorii ale căror pagini mă îngenunchează nu au biografie. Însă unele corăbii sunt trase în adâncuri de midiile care se înmulțesc pe chilă, nevăzute și harnice. Și-atunci: pot aceleași picioare care târăsc o ghiulea să se ridice pe poante? Există atâția bolnavi, atâția nebuni, atâția excentrici, atâția fanatici care trăiesc și au trăit cum au trăit și fără să intre în cârdășie cu literatura…! Scrii ceva ce contează, măcar pentru tine (dar acela care ești în zilele când nu te pudrezi drăgălaș cu autocompătimire și grozavă stimă de sine), numai atunci când câștigi grație adevărată în fața tuturor acelora care, altminteri, te-ar face să strigi înspăimântat: suferință, moarte, ratare, cruzime; când (și dacă) ai mușchi, viscere, creier destul de puternice încât să deschizi de-adevăratelea, să desfaci, să cauți, să destructurezi, să forezi; când faptul de viață cel mai important ajunge să fie, să zicem, să fi privit umbra pe care o aruncă, la asfințit, dealurile. 

Scrii când este destul de liniște încât să auzi ceva dinăuntru.

La Țibănești

O rezidență de creație asta ar presupune: să (se) facă deodată liniște. Numai că, oriunde te-ai duce, mergi tot tu, cu dramoletele, slăbiciunile, procrastinarea, fantomele tale. Ar fi atâta de bine dacă ai dezbrăca eul tău dezordonat, obosit, leneș, trivial, resentimentar și ai trage deasupra, pur și simplu, luciditatea și masochismul scriitorului care știe că altfel-nu-se-poate, ale celui care ești când îți vine să strivești – și știi că poți, cu o singură mână, ba chiar cu un singur deget – tot ce stă (să fii chiar tu?) între tine și patima aia care pe unii îi face să râdă ca de-o neghiobie. 

Or, surdina de care scrisul are atâta nevoie va trebui să preexiste, altfel mi-e teamă că te alegi cu frumoase și complet infertile zile de sanatoriu. 

Iar liniștii trebuie să i se adauge o singurătate aproape materială, inexpugnabilă. Scrisul adevărat – care se întâmplă atât de rar – nu este tribal, nu este al corurilor, ci scrie un eu care se deprivează voluntar, conștient că ar putea, odată, să nu mai deslușească drumul înapoi, ca în acele povești cu destrupări în care sufletul nu mai găsește, în lume, locul corpului lăsat în urmă, scrie cel care-și taie legăturile cu ceilalți și se aruncă, riscând (provocând?) chiar să-și izbească țeasta de beton – da, știu, o acrobație atât de anacronică! Scrie cel care abia-și mai amintește, ca la ieșirea dintr-un vis tulbure, oameni în carne și oase și se dă peste cap să-i alcătuiască, să-i facă să se miște aievea și să se miște el însuși, dacă-l țin puterile, într-o piele străină și nouă, eterică și – să îndrăznesc? – nobilă. 

La Țibănești am ținut deci la liniștea și singurătatea mea, deși am avut colegi de rezidență absolut minunați, Diana Iepure și Petre Barbu, care realmente m-au răsfățat și cărora le mulțumesc. 

Liniștea și singurătatea în mijlocul cărora s-ar putea să fii găsit de cel pe care-l cauți.

Dar ce am câștigat cu adevărat – imediat, incontestabil – a fost timpul: să-mi aparțină ziua întreagă, o experiență atât de aleatorie și de prețioasă pentru cineva care are familie, care locuiește într-un oraș viu și care trăiește dintr-o slujbă care are de-a face cu creativitatea cam tot atât cât are dansul cu rezistența materialelor (viață sau literatură, nu?). Verii acesteia i s-a dat – minune! – o extensie de o lună (când și cum pot, scriu în cele câteva săptămâni de vară pe care le asociem „vacanței”, dar care mă găsesc, de obicei, la capătul puterilor, o neîndemânatică pereche de brațe care corectează, semnează, raportează, încurajează). Uitasem că într-o singură zi este posibil și să citești, și să scrii, și să revizuiești, și să fie loc de muzică, de idei și de pagini noi, și bune, și inconsistente, și să meditezi, și să tai lanurile de floarea-soarelui (la începutul lui iunie mai scunde decât mine, apoi umilitor de înalte), și să scrii pagină după pagină în jurnal, și să fotografiezi pitulici într-o pădure nebună de tei, și să fii dominată cu privirea (de poet tânăr) de o vulpe curajoasă și sfidătoare, să pui pe fugă iepuri și căpriori, să te reîntorci la scrisul de mână, să vezi urme de viezure, să asculți prepelițe și ciocârlii, să te asculți, să te cerți doar cu jumătate de gură pentru visătorie, să te lași răpit de frumusețea glamoroasă a asfințitului care aprinde dealurile și apa lacului, să dai ocol conacului alb în lumina primejdioasă a nopții de vară, să privești apoi, din pat, luna tăiată de zborul perechii vorbărețe de cucuvele (de care m-am îndrăgostit), iar ultima imagine înainte să adormi să fie cea a unui neverosimil cer spuzit de stele, care mi s-a întors acum, acasă, în vis, mângâietor. 

Straniu (și, pe undeva, înduioșător de relevant) mi s-a părut ce a înregistrat, în cele patru săptămâni, micul seismograf dinăuntru, cu atât mai mult cu cât în zilele rezidenței nu am fost câtuși de puțin conștientă de felul în care mi se schimbaseră obișnuințele de scris. În prima parte a șederii, am scris poezie în fiecare zi (altădată, ceva de neconceput!), am revăzut texte mai vechi, am renunțat la poeme pentru care aveam idiosincrazii destul de obtuze și, desigur, neprofesioniste(!), am curățat volumul până când mi-am spus că risc să plec de la Țibănești cu mai puțin decât am venit (ceva ce nu părea atunci deloc deconcertant, mai ales că asta este o veche și de nevindecat meteahnă a mea: a tăia, a șterge, a arunca). Am scris poezie, fiindcă eram încă a unei lumi care continua să-și injecteze toxinele (nutrienții? – nu știu). A venit apoi vestea plecării lui Ioan Es. Pop, care m-a făcut parcă să mă sfiesc. În aceeași zi vorbisem despre cât de mult am învățat din literatura-viața lui. 

În ultimele zile însă am scris proză, cu un ritm mulțumitor – nu știu dacă industrial, dar sigur industrios. 

Țibăneștii au primit deci o poetă și au dat înapoi o prozatoare. Dar nicio temere: nici pornirea spre rău a păgânului botezat nu este scoasă pe linie moartă.  

Țibăneștii – dar am bănuiala că putea fi orice loc departe de orașe de pe fața pământului – mi-au dat răgazul să mă așez, măcar o vreme, în mine și în scrisul meu, o stare privilegiată pe care n-aș vrea-o pierdută prea curând: să scriu cu firescul și în ritmul propriei respirații, să scriu cu răbdare, să scriu fără să mă uit la ceas, să scriu.    

fotografie de Marina Bugs

🔸🔸🔸

Rita Chirian

pui colorați, pui mari, pui de carne

uit întrebările 

care mi se pun

și ajung să răspund 

curmeziș și aiurea

ca și cum aș vâsli în amonte, 

sub soarele unei țări cu pene colorate.

ultima fotografie a mamei,

între gura mea lățită în râs

și ochii ei stinși de teroare

trece o pânză de bomfaier.

dar eu nu știu 

să recunosc 

decât moartea 

celor foarte tineri.

sunt acum între ei,

pui colorați, pui mari, pui de carne.

nu voi zbura niciodată, oricâte iluzii mi-aș face.

în țarc

fiecare gheară de iarbă

e neprețuită,

o bucurie mai mare ca învierea.

stropi de apă pe penele colorate,

grele și țepene,

cum țeapănă am stat

într-o lună de iarnă

lângă buzunarul 

cusut 

al gurii lățite aiurea.

am fost un pui mare, care n-a piuit inutil,

cu ochii holbați de teroare.

apa clocotită a trecut curmeziș peste pielea buburuzată,

penele s-au smuls ușor și curat.

a fost o mamă rea, cu copii răi,

am văzut și alți căței orbi 

trăgând din țâțe 

umflate de-otravă.

în jurul coapselor mele, carnea 

ca o băncuță 

bășicată de soare

dintr-o carne ușor și curat

desprinsă de pe oase,

puiul de carne.

în oglinda apei,

ceva aducând cu fotografia mișcată,

un războinic în puf,

nezburător,

capul meu

îngropat 

în vată.

uit mereu 

ce am fost 

întrebată.

Dan

cum ne-a făcut-o nouă viața.

ne-a tras-o cam antipoetic.

nu am murit la douăzeci și șapte, ca Jim.

clubul nostru o să fie șaizeci plus, o să jucăm 

teatrul bulevardier al pensiei de la uniunile de creație.

ce am visat s-a trecut prin făină și s-a aruncat în ulei încins,

a sfârâit puțin, a scos fumul pe care-l urăște orice chef.

tu trăiești în casa părinților, ai mei n-au lăsat nimic în urmă,

au bolborosit ca o linguriță deasupra flăcării, 

supți apoi în venele wagneriene ale pământului.

din carnagiile din spatele ecranelor,

stropi de sânge și de salivă

le-au mânjit și lor,

din când în când,

obrazul.

nu există angajamente 

pentru care să fii cultivat de apropiați 

la care să te prezinți cu blugi sfâșiați și cu tricouri decolorate,

măcar atât să ne fi învățat și pe noi viața.

bogații se fac cu politică, sere, cosmeticiene și antrenori personali.

noi ne-am așezat pe muchii, ca muștele care știu că acolo nu pot fi prinse

în gura paharului și scoase afară.

tremurăm, avem pleoapele umflate, buzele arse.

le vorbim adolescenților despre cruzimea câinilor romantici

și cred că numai din plictiseală nu ne lovesc cu prosopul 

ca pe niște muște scârboase.

suntem două provincii, facem umbră degeaba literaturii,

nici celebri, nici frumoși. 

suntem mistici și ne încâlcim în vorbe.

poezia mea este glaspapir peste tencuiala corneei, 

și o rasă mai șleampătă decât a noastră

mă privește ca pe-un sfârtoc cu zdrențe și răgălii.

ce să faci,

unii strâng în colțurile inimii și ghemotoace puțin

plăcute vederii.

am un job din care ies foi de maximă importanță, 

o casă în care există alarme,

un bărbat ca un prosecco într-un amurg de vară,

deși credeam că totul o să se sfârșească

în bum! și în pac!

am fost și noi într-o chanson de geste

ne alcătuiserăm o genealogie teribilă, 

în adânciturile tălpilor noastre să crească o umanitate nouă,

stigmatul să fie stigmata, nodul de sens un ștreang.

curând o să ne amintim cu drag vremea mineriadelor.

mie mi-a ieșit un covoraș frumos și, dacă te uiți atent,

cu terenuri cultivate, grădini englezești, soare, oțel.

execut remarcabile prize în trei puncte, iar

curentul care trece prin mine are ceva din

zumzetul unui roboțel vibrator,

antipoetic.

fotografie de Marina Bugs




There are no comments

Add yours

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.