Piraţii! O bandă de neisprăviţi

Are ochi scânteietori, o barbă cu care se mândreşte, îşi impresionează publicul cu mişcări de moonwalk şi se consideră un lider înnăscut. Să fie un actor de cinema? Vreun politician în campanie electorală? Nu, e Căpitanul Pirat! Desigur.

A fost nevoie de mai mult de un an şi jumătate pentru ca Aardman Animations să filmeze cele 88 de minute din “Piraţii! O bandă de neisprăviţi“. Este o muncă extrem de laborioasă: animaţie cu plastilină în tehnica stop-motion, ajutată apoi de computer şi de tehnologia 3D. Ca să vă faceţi o idee, o cameră a filmat cel mult 4 secunde de film într-o întreagă săptămână. Dar e o încântare ce a ieşit.

După vârsta de 14 ani, filmele cu piraţi ar fi greu de urmărit în lipsa comediei. Ca regulă de box office, piraţii plac dacă au replici deştepte şi amuzante – deci, abia atunci când imaginea lor se îndepărtează de adevărul istoric. “Piraţii! O bandă de neisprăviţi” nu e un hiper-succes de box office, dar îmbunătăţeşte reţeta: gândiţi-vă la un fel de Monty Python pentru copii. Da, chiar îi puteţi lăsa să-l vadă: a fost catalogat drept “Audienţă Generală” în UK şi cu “Acordul Părinţilor” în mai puritana SUA. Probabil că pe la 7 ani îl înţeleg, la 9-10 ani îl iubesc. Totuşi, trebuie să fii adult ca să apreciezi cât e de spumos. OK, un adult căruia îi plac în continuare desenele animate. Punct ochit, punct lovit.

Capitanul Pirat e un tip care ţi-e simpatic din start: are grijă de cum arată şi se crede pe val, dar e depăşit de vremuri, veşnic ultimul în competiţie şi ghinionist. Se demoralizează prea uşor pentru un lider, dar e iubit de echipajul său – evident, nici el făcut din premianţi.

Povestea se petrece în anul 1837, când Căpitanul Pirat consideră că, după zeci de ani de eşecuri, e statistic inevitabil să câştige Premiul Piratul Anului. Ca urmare, deşi are ultima şansă, se aruncă în competiţie. Se înscrie la concurs pe Blood Island (denumită astfel pentru că are – nu-i aşa? – exact forma sângelui) şi încearcă să prade cât mai multe vase, pentru cea mai mare comoară.

Astfel ajunge la bordul lui The Beagle, unde întâlneşte un Charles Darwin trist, singur şi speriat de perspectiva că va rămâne şi necunoscut. Mai rău, e îndrăgostit în secret de proaspăt încoronata Regină Victoria. Darwin descoperă că Polly, papagalul Căpitanului Pirat, este de fapt o pasăre dodo. Cum specia era considerată deja dispărută, Darwin vede o şansă spre faimă, iar şeful piraţilor – calea spre bogăţiile care să-i aducă titlul de Piratul Anului. Dar ca să-şi vadă visul cu ochii, Căpitanul trebuie să-l urmeze pe savant la Londra, oraşul în care toţi piraţii sunt în pericol: Regina îi urăşte.

Personajele principale sunt bine conturate: Darwin nu se dă înapoi de la nimic în drumul lui spre glorie, are un cimpanzeu (un “man-panzee”) care comunică prin fişe şi pare să fie cel mai deştept din toată adunarea, Regina îşi duce obsesiile în patologic (şi-a trecut chiar şi pe blazon faptul că urăşte piraţii), iar căpitanul este înduioşător de depăşit de evenimente. Nu a reuşit să se obişnuiască nici măcar cu tunurile navale – deşi introduse cu aproape 30 de ani în urmă, el încă le numeşte “chestiile alea lungi care fac <bang!>”