Sebastian Sifft | Rezidența de creație de la Țibănești | Fragment în premieră

💬 Sebastian Sifft

Dacă ar fi să definesc într-un singur cuvânt experiența mea din rezidența de la Țibănești, acesta ar fi: bucurie. În primul rând pentru o serie de coincidențe care au legat, simbolic, o parte a proiectului meu literar de locul în care mă aflam, ceea ce m-a făcut să-mi reevaluez textul, să-i dau, cred, niște adâncimi la care, altfel, nu aș fi putut ajunge, să-l disciplinez, să-l structurez și să înaintez cu povestea înspre niște zone pe care le intuiam, dar nu le stăpâneam îndeajuns. 

Apoi, după mai bine de un deceniu de la plecarea mea din România, am avut din nou, grație acestei rezidențe, șansa de a face „teren”, de a lua la pas drumurile și locurile, de a cunoaște oameni și de a povesti cu ei, de a vedea și de a privi, de a auzi și de a asculta, iar asta m-a ajutat foarte mult.

Vreau să le mulțumesc tuturor celor care au făcut posibilă această rezidență, fără de care nu aș fi reușit să duc la un bun sfârșit o nouă carte și, mai ales, să rămân cu sentimentul că, deși a fost începută acasă la Bruxelles, ea mi s-a dezvăluit în întregime acasă la Țibănești.

🔸🔸🔸

Un ghiveci mic, cu o floare ofilită

Pe la amiază totul era deja pregătit, ziceau ei:
bidoanele goale
(De ce, mă? Pentru că plutesc!),
lopețile
(De ce, mă? Pentru că-i tare pământul, frate!),
sacii pentru nisip
(De ce, mă? Hai, nu fi prost!)
Atât.
Al-Lu a mai tras o înjurătură și s-a sprijinit obosit de zidul blocului.
Sirena continua să sune la intervale de 10 secunde. Un țipăt scurt, de animal lovit. Dar, de la o vreme, nimeni nu mai tresărea.
Se obișnuiseră.
măMirică stătea pe un scăunel, chiar la intrarea blocului.
Bombănea ceva.
O pisică i s-a strecurat la un moment dat pe sub picioare și a fugit pe aleea betonată care desparte clădirile de patru etaje.
(Unde s-a dus, încă nu știm.)
se va umple valea, zice Al-Lu, scuturându-se de praf.
ai muncit de te-ai rupt, ‘rai al dreacu’!, rîde măMirică.

Era primăvară, copacii înfloriseră, așa cum înfloreau de obicei copacii pe-atunci.
(gândește-te la asta.)
Însă, acum, nimănui nu-i mai păsa.
(gândește-te și la asta.)
măMirică bombănea în continuare. A mai desfăcut o sticlă de bere.
o să închidă imediat la colț, spuse, lingând spuma care se prelingea pe gâtul sticlei.
hai că-s gata proviziile, îl liniști Al-Lu.
(ai muncit de te-ai rupt, ‘rai al dreacu’!)

Nu prea-l credea măMirică, l-a privit un pic cu dispreț. Pe el nu îl nelinișteau veștile. A scos din buzunar o hârtie mototolită și a mai citit încă o dată mesajul Directorului-Ape-Limpezi. Oricum, s-a dat și la televizor, își spuse, înseamnă că e adevărat. Vie-Viitura-Vie! – urlă, ridicându-se în picioare:
tam-tă-ră-gă-ră-găram!
măMirică dansa.
Și toți s-au uitat la el ca la un prost.
Și până și Ana a scos capul pe geam să vadă ce se întâmplă.

Nu o mai văzuse nimeni de mult timp, i-au făcut cu mâna, hei!.
Dar ea s-a ascuns imediat după perdea, și de acolo a încercat să privească până la capătul străzii, poate va apărea.
Însă după colțul străzii nu putea vedea, oricât ar fi încercat, și nici nu își putea închipui că i-ar face El una ca asta, să stea acolo și să se ascundă.
Ea, acolo, după colțul străzii voia să vadă.
Acolo.
Dar nu putea.
Trebuia să se întoarcă, așa i-a promis. I-a promis că nu va mai pleca niciodată de-aici.
Ana îl aștepta.
A tras draperia, și în camera ei s-a făcut întuneric, așa cum îi plăcea.

minesweepeer! începu să strige Neluțu, lovind cu pietricele în gard.
Copiii lui Al-Lu, toți trei vârâți în același cărucior, s-au trezit și au început să plângă.
mai du-te-n mă-ta de bou! i-a strigat Al-Lu. Mai pune mâna și cioplește și tu ceva la Barcă.
Aduseseră din pădure un trunchi mare de copac, însă era nuc, era greu de scobit. Se chinuiau.
hearts! îi încurajă băBoacă.
Și se prefăcu că are altă treabă.
so-li-taire! zise măMirică, dar nimeni nu îl mai băgă în seamă.

Când sirena din vale a mai șuierat de câteva ori și s-a oprit, băMărău a urcat repede dealul, a trecut prin poieniță, unde a stat un pic, ca și când ar fi vrut să-și amintească ceva, apoi a continuat să urce și a strigat, gâfâind:
vin ajutoarele!
e doar sirena, calmează-te, nu vine nimeni, au uitat-o pe automat, o să șuiere din nou, i-a spus măMorea. Poate că ar trebui totuși să ne urcăm pe blocuri, a continuat.
Nimeni nu a zis nimic.
Dar au început să urce unul după altul scările înguste.
Nu se îmbulzeau.
Din când în când mai băteau la câte o ușă, cum treceau de la un palier la altul, poate rămăsese cineva înăuntru. Nimeni nu răspundea.
Erau toți.
cu măMirică ce facem? întrebă cineva.
nimic, răspunse altcineva. Și luă de pe un stativ prins în perete un ghiveci mic cu o floare ofilită. Îl strânse la piept și, continuând să urce etajele, zise:
vine ploaia, o să-nvie!

NeaRadu a luat de pe jos o bucată de cărămidă roșie și a început să scrie ceva pe asfalt. Nu există răbdare decât atunci când lumea moare, nu există putere decât atunci când lumea piere – își spunea ușor în barbă, hârșâind cărămida:
sunteți mulți! strigă râzând de ei în timp ce îi privea cum se îmbulzesc pe scările blocurilor.
și toți știm să înotăm! îi răspunse obraznic băMărău întorcând capul, pentru ca apoi, trăgând aer în piept, să întrebe, ca pentru sine, fără să privească în jur:
nu-i așa?
Nu. Nu era așa. Ana, de exemplu, nu știa să înoate.
Dar Ana nu se îmbulzea nicăieri.
Ascunsă după perdea, Ana aștepta.
Când i-au bătut la ușă, nu a răspuns. A privit pe vizor și s-a întors în cameră.

Acolo, în camera aceea, îi povestise cu mult timp în urmă, pe când El era mic și încă îl legăna pe picioare, ce se va întâmpla dacă. Iar după acest dacă, Ana nu mai continua povestea, convinsă fiind că nu mai era nevoie, și că El a înțeles deja tot.

Dar El nu înțelesese mai nimic.

Când El, sebastian, a ajuns la Aeroport și-a luat o cafea și a constatat că era extrem de scumpă. Pentru el gările, aeroporturile, nu erau menite să apropie oamenii, ci să îi despartă. Când plecase acum douăzeci de ani de acasă – aici era acasă –, asta se și întâmplase: o despărțire. O știa bine, o știau la fel de bine și Ana, și tatăl lui, Colonelul, pe-atunci viu.

Lui Al-Lu îi murise între timp nevasta și de-atunci s-a mutat și el la colț. Cei doi copii pe care îi avea îi lăsase la bunici. Nu-și permitea să îi țină, să aibă grijă de ei. Drumurile cu TIR-ul erau lungi, uneori durau săptămâni întregi. Nu putea, așadar, decât să le trimită din când în când bani. Când se întorcea, trecea mai întâi pe la cimitir, să pună o floare, o lumânare, și să stea câteva minute gândindu-se cum de i s-a putut întâmpla chiar lui una ca asta, deși mai știa vreo doi care o pățiseră la fel. Apoi mergea să-și vadă copii care creșteau așa cum creștea și tonajul pe care săptămâni la rând, trebuia să-l transporte dintr-un parte într-alta a țării. Visa să treacă într-o zi granița, dar mai era până atunci.
O dată la câteva săptămâni, seara, revenea la colț.

Acolo-aici, la colț, se întâlneau toți cei cărora le murise cineva și toți cei care nu aveau ce face sau pur și simplu se plictiseau. Iar uneori asta era doar o scuză. Bodega, ascunsă sub placaje aproape putrezite, și transformată în internet-café, trăia de la o zi la alta din poveștile lor nocturne. Mai mult amintiri dintr-o tinerețe în care se jucaseră împreună în pădurea de lângă blocuri. Între timp pădurea aproape că dispăruse, pentru că nimeni nu se mai gândea la ea. Aici, La Biluță, poveștile curgeau una după alta, printre sticle de bere și pahare de albitură, până ce nu mai vedeau nimic, iar mintea uita tot. Urmau bătăile, iar când se potoleau, cu ochii învinețiți și buzele sparte, începeau din nou treaba:

freecell! râdea Al-Lu, și apăsa tasta Enter.
ce, bă, ai mai prins una? întrebă nerăbdător măMirică.
acu-i dau contu’ și-mi trimite caimacu’, îi răspundea Al-Lu.
neaZorna unde e, tot în pădure? întreabă măMorea.
iese imediat cum apune soarele! spuse măMoco privind cerul.

Într-o cameră separată patronul de la La Biluță instalase câteva calculatoare conectate la Internet, și acolo își făceau veacul mai toți de la blocuri. Cei care încă nu-și trăseseră fir acasă, pe cuplaj. Dacă-ți trăgeai fir acasă costa mult, La Biluță era mai ieftin, oricum el nu avea cuplaj, fusese din-ăla norocos care nu împărțise linia telefonică cu nimeni.
mă băieți, puii s-au culcat? întreabă tantiGina de pe după un sac cu nisip lăsat de izbeliște.
(Atât era de mică tantiGina, cât un amărât de sac de nisip.)
i-am băgat pe toți în curte, jos în vale, în pădure, am lăsat poarta deschisă, dacă vine apa și-i ia să aibă pe unde să iasă, a râs Alexe și a dat cu piciorul într-o piatră. Îi și văd plutind, continuă sughițând.

Ana își duse palmele la ochi și făcu pe după geam:
cu-cuuu…
Nu a văzut-o nimeni.

Puțin mai târziu, când soarele apunea, La Biluță s-au stins computerele, unii au lăsat de-o parte munca, alții albitura, neaRadu a luat o sticlă și a băgat-o-n chiloți, Al-Lu s-a spălat repede la subsuori și și-a întors tricoul pe dos, făMarieto și-a aranjat părul, Rechinu s-a mirat de ei și a zis că nu se spală, că oricum vine apa, Ana a ridicat jaluzelele și a ieșit și ea în sfârșit în curte, măMirică s-a ridicat amețit de pe scaun și toți s-au îndreptat spre pădure, coborând încet poteca ce dădea în poieniță.

Acolo s-au așezat tăcuți, unul lângă altul, în iarba înaltă, și au așteptat.

Credeau că doar atât mai puteau face.

***

SEBASTIAN SIFFT (n. 1977) a absolvit Facultatea de Filozofie a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj. A debutat cu volumul de poezie smintirea (2004). A mai publicat volumul de poezie dadi (Nemira, 2017) și romanele Câinele iubirii (Humanitas, 2018) și Copia carbon (Humanitas, 2021). Este prezent în volumele colective 16 prozatori de azi.lit (Humanitas, 2018) și Cartea orașelor (Humanitas, 2021), coordonate de Andreea Răsuceanu. A publicat articole în revistele Observator cultural și Dilema veche.
Trăiește și lucrează la Bruxelles.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.