Rezidența Cărturești |Bogdan-Alexandru Stănescu. Conacul Golescu

În luna mai, la Vila Golescu, s-au desfășurat o parte din rezidețele asociate Burselor Cărturești. În al șaselea an, Conacul Golescu l-a găzduit pe scriitorul Bogdan-Alexandru Stănescu, care ne povestește cum a decurs rezidența și împărtășește cu cititorii un fragment din viitorul roman.

Eu sunt, din nefericire, scriitor de weekend. Muncesc mai bine de zece ore zilnic pentru ca literatura altora să ajungă în condiții fericite pe rafturile librăriilor din România, în timp ce mă gândesc, cu enormă tristețe, că în timpul acela aș putea face singurul lucru care-mi place cu adevărat: să scriu. O lună într-un conac boieresc cu o istorie metonimică în raport cu aceea a țării, așezat într-un parc dendrologic, în care să pot face doar acest lucru pare o viziune a Raiului pentru unul ca mine. Și așa a fost, cu unicul amendament că probabil în Rai nu se muncește, pe când eu am salahorit cu asupra de măsură. Mi-am așezat măsuța de lucru în fața unui geam care dădea înspre o magnolie înflorită când am ajuns, dar care s-a scuturat iute cu ocazia primelor furtuni. Apoi au apărut o sumedenie de coincidențe, pe care nu le-am putut ignora, și care-mi indicau să introduc acest conac în povestea la care scriam. Am ajuns la Câmpulung cu ideea de a scrie un roman despre feluritele forme pe care le ia exilul, dar am încheiat prin a creiona portretul unui scriitor care-și păstrează convingerea fanatică în ciuda tuturor dezamăgirilor. Apropo de fanatism, am căpătat în acea lună obsesia de a scormoni în viața surorilor gemene Golescu, care și-au croit și ele loc în cartea mea. În ultimii ani am descoperit că, abandonând multe dintre legăturile sociale pe care le cultivam din obișnuință, am dezvoltat un apetit vorace pentru locuri și istorii. Casele au luat locul oamenilor, poveștile lor înlocuit cu mare ușurință dialogurile de conveniență. Toate acestea se vor vedea, cred eu, în cartea care va purta în ea fantoma unui Conac, cât și pe cele două, gălăgioase și elegante totodată, ale surorilor gemene. 

Îngerul șchiop
– fragment –

Acasă, întâmpinat din cerdac de doamna Viorica, zisă și doamna doctor, pe care n-o iubește absolut deloc, lucru ce-i oferă multă suferință și vinovăție, e repede preluat de brațele materne, împins, dăscălit, făcut martor la suferința casnică, pregătit pentru o scenă care urmează să-l șocheze: 
– Să nu te sperii, mamă, nu mai e cum îl știi tu, abia bălmăjește. Stă cu capu-n piept. I-am zis: Dumitru, fă un efort, nu te lăsa așa… Eu îi tot ziceam, nu mai fuma atâta, nu mai bea atâtea cafele, ai grijă de tine, nu te surmena. Acu uite ce-mi face, mă lasă cu doi copii pe cap, fără casă, fără nimic.
Și întregul discurs al femeii cu tulpan pe cap, cincuagenară lipsită integral de grație și vreo urmă de noblețe, se întoarce asupra ei, asupra durerii ei și a urmărilor practice teribile pe care le va avea moartea doctorului Georgescu, prima dintre ele fiind casa, care e proprietatea orașului, pusă la dispoziția doctorului care slujise întregul județ zeci de ani.
– În stradă ajung, mamă, o să murim de foame!
Băiatul se scutură de mâna ei – iar ghimpele vinovăției, femeia are de fapt dreptate, dar ar putea să tacă, măcar până când se va împlini inevitabilul. Își scoate galoșii, îi rânduiește sub cuier, așază și paltonul ca pe un câine ud, care aproape stă drept pe scaun și se uită întrebător la ea.
– E la noi în dormitor, zice femeia și, inutil, îi indică direcția.
Băiatul pornește într-acolo și drumul se transformă într-o golgotă, mai că ar vrea să nu se termine vreodată cei cinci metri. Pune mâna pe clanța masivă din cupru, ca o labă de felină, apasă, și apoi pășește în camera întunecoasă, mirosind a camfor și alte substanțe pe care nu le cunoaște. Mijește ochii și ar vrea să țipe la maică-sa – „de ce-l ții în beznă și-n putoare?” – dar e bulversat pentru că nu vede silueta tatălui pe pat, pare să fie o glumă proastă, apoi însă îl vede așezat în jilț, învelit într-o pătură, cu capul dat pe-o parte și gura strâmbă. E uimitor cum ne obișnuim cu orice, îi vine să spună, însă atunci capul iubit se ridică și cei doi ochi negri se luminează, e acolo o lumină cunoscută, o emoție discretă, dar puternică, demnă, cum se găsește doar între tată și fiu.

După acest moment de recunoaștere, mintea lui pare să se readapteze, își naște singură propriile minciuni, îi spune că de fapt arată bine, că e lucid, că-și va reveni cu siguranță. Îl sărută și-l îmbrățișează, îl înțeapă perii din barba aspră, albă, care-l îmbătrânește cu douăzeci de ani, îl șochează un iz necunoscut, cumva rușinos, așa că se dă în spate.
Madam Viorica își asumă rolul curatorial:
– Vezi, tată, a venit băiatu să te vază… Îl vezi?
Bolnavul bălmăjește ceva de genul „Normal că-l văd, că nu-s orb”, numai că iese ceva de genul „nmal cvd șorb”, iar băiatul se întreabă îngrozit cum o fi să te afli blocat în propriul corp ca-ntr-o carceră solitară, fără ferestre. Simte că i se umplu ochii cu lacrimi, și n-ar vrea s-o arate, dar simte mâna bătrânului, care acum o lună nu era bătrân, ci un liberal democrat care tuna împotriva marxismului, simte cum îl apucă de propria mână și-l consolează. Tot el îl consolează. Își amintește vorba preferată a doctorului Poenaru: „Am o fată ca un băiat și un băiat ca o fată.”, așa că nu se mai abține și începe să plângă nestăvilit.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.