Victoria Pătrașcu: „Imaginația are nevoie de spațiu pentru a lucra”

Recent, la Editura Univers a apărut Ziua în care a muncit lenea de Victoria Pătrașcu, cu ilustrații de Ágnes Keszeg. Volum finalist la categoria Cartea ilustrată a anului, în cadrul ediției a 3-a a Premiilor Cărturino, acesta propune cititorilor o perspectivă inedită asupra unor înclinații umane ale căror conotații se pot schimba în funcție de multe variabile. Ieșit din comun printr-o abordare atât psihologică, cât și ludică, acest volum ar merita să fie în bibliotecile celor mici și mari, deopotrivă.

Care sunt elementele care vă fascinează cel mai mult atunci când scrieți pentru publicul tânăr? Privind în urmă, cum a început călătoria aceasta?

Mă fascinează totul. În primul rând, căutarea subiectelor, scotocirea în banalitatea unei zile după o scânteie de poveste. Poveștile stau pitite peste tot: într-un tufiș, într-un tramvai, în coaja unui covrig cald, în vorbele unei vânzătoare din piață, în croncănitul unei ciori pe pervaz. Abia așteaptă să fie descoperite. Îmi place, de asemenea, relația cu personajele și felul în care ajung să le cunosc și să le ademenesc să se așeze în poveste. Port interminabile dialoguri cu ele în mintea mea, iar ele, afurisitele, atrag adesea alte personaje la care nici nu m-aș fi gândit. Cum s-a întâmplat cu pisica Bâzdâc, adusă de Somn, sau cu calul Trifoi, care s-a autoinvitat în Zuralo și rotița fermecată. Îmi place să cred că poveștile mele ridică un văl și dezvăluie copiilor de azi lumi ascunse, vizibile doar dacă te oprești puțin și îți deschizi inima.

Călătoria mea în scris a început ca cititor. Cred că nu poți fi un scriitor bun decât dacă ai citit suficient, încât cuvintele să capete curaj să-ți spună poveștile. Am avut norocul să mă nasc într-o familie de intelectuali, într-o casă plină de cărți, o adevărată bibliotecă. Am citit înainte de a ajunge la școală și nu m-am mai oprit. La început am fost povestitoare, abia apoi scriitoare. Prima mea iubire a fost teatrul pentru copii. Debutul meu a fost ca dramaturg: am scris piese de teatru care se joacă pe scene din București și din țară. Nimic nu mi se pare mai magic decât energia dintre spectatori și actori într-o sală de teatru. Dar aceeași energie poate apărea și între o carte și cititorul ei, așa că am început să scriu și povești pentru copii.

De cele mai multe ori, după ce apar copiii în viața unei familii, cuvântul „lene” este aruncat în cufărul cu cuvinte uitate. Cartea dvs. atrage și datorită titlului provocator.

Nu știu ce să zic… În România suntem, cum s-ar spune, la porțile Orientului. Aș vrea să cred că încă luăm huzureala în serios. Lene, huzureală, trândăveală, lăfăială, răsfăț — iată ce suită impresionantă avem.
Încă de când am scris Ziua în care a fugit Somnul, mi-am dorit să fie o trilogie. Apăruseră personaje mult prea ofertante ca să le las să moară în umbra Somnului. Știam că Lenea va fi eroina celei de-a doua cărți, dar nu știam încă ce să fac cu ea. Visul urma să fie protagonistul celei de-a treia. Au trecut optsprezece ani până când a apărut Ziua în care a muncit Lenea. Sper să nu mai treacă tot atâta până când va fi publicată și a treia.

Nu știu cum a fost pentru Lene să își găsească un job, dar cartea asta m-a „muncit” pe mine foarte mult. Mi-am dorit ca ea să nu devină o prelegere didacticistă, dar nici să nu minimalizeze efortul și munca. Am mers pe un fir îngust, atentă să nu cad, iar umorul m-a ajutat să trec peste capcanele apărute în cale. Provocarea către cititori pornește exact de la acest oximoron din titlu: cum împăcăm doi termeni aparent contradictorii — lenea și munca? Cum să găsim un echilibru între ele, cum mergem pe calea de mijloc, atât de uitată azi?

„Lenea” are o conotație negativă, mai ales fiindcă în educația modernă se pune accent pe performanță și productivitate. Este această carte și un manifest subtil pentru dreptul la răgaz?

Da, așa mi-am dorit. Suprastimularea copiilor este una dintre îngrijorările mele. Am scris despre ea și în Povestea orașului Tot-La-Fix, un loc unde copiii au program tot timpul și nici un răgaz pentru visare sau plictiseală. Cele mai ingenioase idei de povești mi-au venit în momentele de plictiseală, când visam „cai verzi pe pereți”. Imaginația are nevoie de spațiu pentru a lucra. Un creier permanent bombardat cu informație sau sarcini va activa mereu aceleași trasee neuronale, iar în loc de oameni, vom avea roboței care îndeplinesc perfect sarcinile.

Un personaj din carte afirmă: „Lenea este o artă. Voi credeți că e simplu să nu faci nimic? Nu-i. E… muncă!” Ar putea această „artă” să pună stăpânire pe tot ce mișcă pe Pământ? Cum ar arăta lumea?

Există o carte care a făcut parte din documentarea pentru Ziua în care a muncit Lenea. Este vorba de Ghidul leneșului. Mic tratat pentru leneși rafinați de Tom Hodgkinson (Editura Nemira). Această carte-eseu apără ideea de lene, văzută ca stil de viață conștient și critic față de obsesia pentru muncă. Mi-a plăcut stilul ironic, provocator și plin de umor. Nu este un manual de întrebuințare a lenei, dar autorul susține că societatea modernă ne împinge să muncim excesiv și să ne simțim vinovați când nu producem ceva. Rezonez cu această idee: în această paradigmă, lenea nu mai este un defect, ci o formă de rezistență.

O lume în care toată lumea ar lenevi este evident o utopie, dar mi-aș dori o lume în care bunicul Răgaz să aibă mai multă influență, unde să nu muncim zi lumină, să nu renunțăm la părți importante din noi doar pentru a fi productivi și să avem mai multă răbdare cu copiii, fără să îi împingem să crească iute și să se facă mari.

Indiferent cât de mare ar fi regatul Lenei, s-ar părea că „argintul-viu din copii e un scut împotriva lenei”. Iar dacă îi sunt valorificate calitățile, unii ar da bani grei pentru o oră de leneveală! Cum se împacă cele două tabere în cartea dvs.?

Totul se termină cu bine. Nu știu dacă sunt două tabere. Mi s-a părut însă simpatic ca, de data aceasta, cei „atacați” să fie adulții. În Ziua în care a fugit Somnul, erau copiii. Bunica Maia, cunoscută pentru înțelepciunea și hărnicia ei, mi s-a părut victima perfectă — cerșea un pic de odihnă.
Pe de altă parte, aveam nevoie de un antidot la lene pentru copii. Așa a apărut „argintul viu”, care curge prin venele fiecărui copil.

Obiceiurile învățate în copilărie pot fi de folos toată viața. Totuși, dacă nu te îndrumă nimeni la momentul potrivit, îți poți trăi copilăria și mai târziu?

Desigur. Unii dintre noi copilăresc până mor.

Cartea se remarcă și datorită ilustrațiilor realizate de Ágnes Keszeg. Ați discutat despre viziunea asupra personajelor sau a avut mână liberă să le creeze în tandem cu propria lectură?

Sunt prietenă cu mulți dintre ilustratorii români și am avut șansa să lucrez cu cei mai talentați dintre ei. Nu intervin în munca lor decât dacă mi se cere. Cred că fiecare proces artistic are rolul și locul său, iar scriitorul și ilustratorul nu ar trebui să se „bată”, ci să împartă o pagină de carte. Este un act de generozitate care ajută ca lucrurile să iasă bine.

Îmi place să fiu surprinsă de felul în care povestea mea se așază în mintea ilustratorului. Ágnes este o artistă talentată, care mereu m-a uimit și m-a încântat. Iubesc toate texturile din compozițiile ei, umorul subtil, trimiterile culturale, echilibrul și narativitatea ilustrațiilor. În atelierele cu cei mici povestim adesea despre ilustrații și este uimitor ce universuri pot deschide desenele în mintea lor, câte întrebări nasc și ce descoperă copiii.

Volumul este finalist al premiilor Cărturino, ediția a 3-a, la secțiunea „Cartea ilustrată a anului”. Anual, cărțile selectate devin repere pentru părinții care vor să îmbogățească biblioteca și cunoștințele celor mici. E o carte pe care ați recomanda-o și părinților? Este indicat să o citească împreună cu copiii?

În toate cărțile mele sunt mesaje ascunse pentru părinți. O carte bună pentru copii este, de altfel, bună și pentru părinți.

În straturile profunde ale poveștii am lăsat mesaje ca sticlele aruncate în mare de naufragiați. Sper din tot sufletul ca părinții să le găsească, să le citească și să mediteze la ele.

Cartea poate fi citită, desigur, și doar de către copii, dar cât de plăcut este să citim împreună: să urmărim literele cu degetele, să ne odihnim în ilustrații, să plângem sau să râdem, să ne înfricoșăm sau, dimpotrivă, să ne bucurăm că totul se termină cu bine. Ca în povești.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.