Bibliotecă de scriitor – Elena Vlădăreanu: „Mi-am petrecut toată viața de liceană în bibliotecă”

Poezie, povești, umor, mâncare delicioasă. Întâlnirea cu poeta și prozatoarea Elena Vlădăreanu îmi va rămâne în minte prin atmosfera relaxată, discuția faină și aromele cu care am fost răsfățată la finalul interviului pentru rubrica Bibliotecă de scriitor. Autoarea mi-a făcut loc în programul ei foarte încărcat, în care pare să le facă pe toate – emisiuni la radio, două fete adolescente, un doctorat, un nou volum de poezie –, și astfel am ajuns în apartamentul luminos din cartierul Titan, unde sunt cărți peste tot și desene pe pereți, un loc cu energie bună în care m-am simțit imediat în largul meu, deși era prima oară când o întâlneam pe Elena Vlădăreanu.

Autoarea mi-a povestit despre anii de liceu și excesele făcute în numele pasiunii pentru literatură, despre orele petrecute în biblioteca din Medgidia și eseurile scrise târziu în noapte, despre cărțile pe care le-a luat cu ea la maternitate și, în mod bizar, nu le-a terminat niciodată. Cu onestitate, mi-a vorbit despre autorii clasici pe care încă nu i-a citit, despre cărțile dragi pe care vrea să le știe aproape, deși nu recitește decât foarte rar, dar și despre reticența de a împrumuta cărți persoanelor cu care nu se vede prea des. (Recunosc că m-am uitat cu jind la primul volum din trilogia Chipul tău mâine, care nu se mai găsește nicăieri. 😊) Regret doar faptul că verva cu care povestește Elena Vlădăreanu nu poate fi redată în scris – sper totuși că discuția noastră va trezi o dispoziție bună, asemenea celei care m-a însoțit în drumul spre casă, după un prânz grozav pregătit chiar de autoare, cu mintea doldora de povești și recomandări de lectură.

Prin ce etape a trecut biblioteca ta, cum a ajuns să fie cea de astăzi?

Să știi că e mai mult decât ce vezi aici, mai am o parte pe hol, unde e biblioteca de poezie. Râdeau fetele mele la un moment dat, făceau socoteala locurilor în care există cărți în casă. Că și la bucătărie am, și la baie, peste tot. 

Păi, primele cărți mi le-am luat, cred, când eram în liceu. Dar primele cărți pe care le-am cumpărat au fost un cadou pentru părinții noștri. Le-am luat împreună cu frate-meu. Știi, era nebunia aia imediat după Revoluție, când începuseră să apară tot felul de traduceri din literatura clasică, și se găseau peste tot, la chioșcurile de ziare, la oficiile poștale. Și într-un an, de Crăciun, le-am luat alor mei Bâlciul deșertăciunilor, că erau două volume și ne-am gândit noi: un volum pentru unul, un volum pentru celălalt. Eram foarte mici, eu aveam vreo zece ani și frate-meu opt, cam așa. 

Și-mi mai amintesc de niște prime cărți, cam pe la aceeași vârstă, era sigur după Revoluție, când bunicul nostru, care voia să ne ducă peste tot și să ne arate una-alta, a zis să venim la București, să vizităm Palatul Parlamentului, care era deschis pentru public. Așa că am venit într-un weekend și am mers, țin minte, pe Calea Victoriei și am intrat într-o librărie, probabil Sadoveanu, de unde mi-am luat Recreația mare, pe care am iubit-o foarte mult. Acum am cumpărat-o din nou pentru fete, fiindcă am pierdut ediția aia. Am încercat s-o citesc din nou și nu. Nu mai merge. Mi-am mai luat atunci și un volum de Povești nemuritoare și unul de povești chinezești sau japoneze, și pe-ăsta l-am iubit foarte mult. Era așa, ciudat, cu un șarpe alb care apărea peste tot, iar pe mine, copil fiind, evident că șarpele ăla mă fascina. Acum, dacă le-aș reciti, aș pune alte lentile acelor texte și cine știe ce simboluri aș descoperi.

Cam astea au fost primele cărți de care-mi amintesc. Apoi a venit liceul. Când eu, trebuie să știi, am stat aproape numai în bibliotecă. Toată viața de adolescentă mi-am petrecut-o, la propriu, în biblioteca din Medgidia. Eu am făcut mate-fizică și totuși aveam o pasiune pentru literatură, scriam, mergeam la clubul elevilor încă din clasa a VII-a, dar nu luam în serios lucrurile astea. Ei, iar profesoara mea de română, Daniela Nicola, m-a făcut să iau în serios această pasiune pentru lectură. Îi sunt recunoscătoare pentru tot ce a făcut în relația cu mine. La finalul clasei a IX-a, țin minte și acum, era ultima zi de școală și a venit la mine cu un teanc de cărți și mi-a zis: Uită-te și tu prin astea, pe vară. Și ce cărți erau acolo? Erau Roland Barthes, Bachelard, pe care l-am iubit foarte mult și chiar mă întrebam acum, de ce l-am iubit eu atât de mult pe Bachelard? Pentru că scria despre literatură într-un mod foarte literar, de fapt. Îmi plăcea la nebunie acea poezie pe care el putea să o facă în textul teoretic. Mai era Romanul adolescentului miop, de care acum mă rușinez, dar asta este. Nu pot să neg această pasiune de adolescență. Și mai erau și altele. Era și Georges Poulet, cu Metamorfozele cercului, parcă asta e a lui, nu? Iar eu în vara aia am stat și am citit aceste cărți. Care… E puțin spus că mi-au plăcut. Nu știu ce înțelegeam eu atunci din Barthes sau din Bachelard, dar mi-au deschis gustul pentru text, cu care am rămas până acum. 

Dar ce lecturi! Nu sunt totuși de un nivel ridicat? 

Ba da! Și slavă cerului că le-am făcut atunci. Pentru că eu tot liceul am citit aceste cărți pe care ar fi trebuit dup-aia să le citesc la facultate și cei patru ani de facultate mi i-am trăit cu lecturile din liceu, nu glumesc și nu exagerez. În plus, au trezit în mine un interes pentru text, dincolo de ce mi se părea mie că scriu, acele încercări literare pe care le au toți copiii, acele poezii pe care le citeam la Cercul elevilor. Un interes pentru acest tip de text teoretic – dar și Barthes, și Bachelard erau de fapt foarte poetici în scrisul lor. Pentru că am încercat și Genette, care mi s-a părut îngrozitor, pe-ăla n-am putut să-l citesc, sau ce-am mai încercat atunci? Derrida, iarăși, mi s-a părut foarte greu, nici acum nu pot să-l citesc. 

Asta a fost în vacanța de vară, după care am început clasa a X-a și a apărut ideea să merg la olimpiadă. Și am mers. Și a devenit o ambiție foarte mare această olimpiadă. Eram un copil, nu judec, mie mi-a făcut bine atunci. (Spun că probabil i-a dat un sens, un scop – n.r.) Exact, un sens. În acea viață a mea de adolescentă, nu eram o persoană foarte sociabilă. Aveam un grup de prieteni, eram toți niște nerds, dar eu eram singura atașată de zona asta a literaturii, de text. Și din clipa aia, tot liceul mi l-am petrecut în bibliotecă. Dacă aveam ore după-amiaza, mă duceam când se deschidea biblioteca municipală, la 9 dimineața, și ieșeam de acolo când trebuia să merg la școală, făceam cam zece minute până la liceu. Dacă terminam orele mai devreme, mă întorceam la bibliotecă – aproape în fiecare seară încuiam sala de lectură, ca să înțelegi. 

Și ce citeai toate orele alea la bibliotecă?

Mai ales teorie. Uite acolo, pe balcon, e o cutie de plastic. Alea sunt toate notițele mele din liceu. Nu mă îndur să le-arunc. Am citit atunci tot ce puteam să găsesc în Medgidia despre teoria literaturii. Simțeam că era mai mult decât o pasiune. Nu știu cum să-ți explic. (Spun că probabil era și ceva cu totul diferit de ce făceau ceilalți – n.r.) Exact. Era haina mea de adolescentă, haina mea care mă scotea în evidență, era felul meu de a fi văzută, știi? Totodată, nu-ți imagina că făceam mare paradă de lecturi. Cu cât citeam mai mult, cu atât aveam impresia că nu sunt decât undeva la început. Și sentimentul ăsta încă-l am, știi? De-aia eu nu pot să recitesc, înțelegi? Nu recitesc. Sunt foarte puține cărți pe care le-am recitit la viața mea. Cum să recitesc o carte când, uite, asta nici nu e scoasă din țiplă. 

Atunci aveam senzația că citesc foarte puțin. Acum, că stau să mă uit în urmă, îmi dau seama că citeam foarte mult și, într-adevăr, lecturile din liceu m-au ajutat enorm la facultate. Am făcut română-franceză, am intrat în 2000, dar era o perioadă încă grea, era tot tranziție, nu aveam bani absolut deloc, ai mei erau într-o perioadă foarte proastă, așa că am început să lucrez încă din al doilea semestru. Din februarie sau martie 2001 m-am angajat la Cotidianul, Cotidianul ăla vechi, făcut de Rațiu, care era cât un cearșaf. Eu am prins ultimii trei ani din Cotidianul vechi și un an din Cotidianul nou, adică Academia Cațavencu – Doru Bușcu, Robert Turcescu, Ioan T. Morar care a fost un coșmar și de-aia m-am și cărat de-acolo rapid. 

Faptul că am început să lucrez atât de devreme a însemnat și că nu mergeam tot timpul la cursuri, erau multe seminarii pe care le pierdeam și tot așa. (O întreb, pentru siguranță, dacă a făcut facultatea la București – n.r.) La București, la Universitate. Și atunci, când să mai și citesc? Pentru că fiind la dublă specializare, aveam o listă enormă, de la o zi la alta uneori. Plus că – nu știu, eu sper că lucrurile s-au schimbat între timp – pe noi, în facultate, nu ne-a învățat nimeni cum să citim. Adică în capul meu rămăsese cum făceam în liceu, că dacă încep o carte, o termin pe coperta a patra. Aveam impresia că pierd ceva esențial dacă nu o citesc pe toată. A trebuit să încep un doctorat ca să înțeleg că poți să citești doar niște capitole, sau niște fragmente. Și prefața, cea mai importantă. (Râde – n.r.) Dar încă mi-e greu să abandonez o carte de ficțiune, chiar dacă nu-mi place. 

Ca să revin la bibliotecă, din banii obținuți în urma olimpiadelor și a concursurilor de creație, la liceu, îmi cumpăram cărți. Era o mică librărie în Medgidia, de acolo am toate cărțile astea de la RAO, Sartre, Camus, Márquez, traduse imediat după ‘90. Nu știu dacă acum mai există vreo librărie în Medgidia, că n-am mai fost de multă vreme în centru. Când merg la ai mei, intru în casă, iau cinci pisici în brațe și dorm, sau ceva de genul ăsta. Nu prea mai ies la plimbare. Da, deci cărțile astea sunt din perioada aia. Iar cărțile de teorie le cumpăram din Constanța, era o librărie a filialei Uniunii Scriitorilor. Cred că s-a închis și aia între timp. Acolo găseam colecția de la Univers, care mă fascina, dar și cărți de poezie, reviste. Mergeam periodic acolo, cu mama. O târam după mine – mama care n-avea nicio treabă cu asta, dar m-a susținut tot timpul. Ea ar fi vrut să ne uităm prin magazinele de haine, iar eu stăteam o grămadă în librărie până mă decideam ce cărți să-mi iau, că na, banii erau puțini. Atunci am început să-mi fac această bibliotecă.

Apoi biblioteca a crescut. În primii ani de presă – am lucrat în presa culturală, mai exact – mă ocupam de literatură, scriam cronici de carte, făceam interviuri. Și atunci evident că primeam foarte multe cărți. O parte au rămas la Cotidianul, dar pe multe le-am păstrat și încă le am. Fetele mele sunt șocate – Eva are evaluarea națională și a început să citească mai mult –, Păi cum, l-ai cunoscut pe Gellu Naum? L-ai cunoscut pe cutare? Daaa, dacă eu asta am făcut, ani de zile… 

În primii ani în București mi-am luat și multe cărți de la anticariate, cărți pe care mi le dorisem în liceu și la care nu avusesem acces și le vedeam acum dintr-odată, evident că le luam. Pe multe nici nu le-am citit din acest motiv – cumva, le trecuse vremea. Înțelegi? Clasici, de exemplu, am citit foarte puțini. Acum am revenit la clasici, cu Eva, pentru că îi trebuie la evaluare. De exemplu, nu citisem Gogol. Și Eva avea de citit Nasul, așa că am luat de la bibliotecă un volum în care erau Nasul, Mantaua, Viii și Taras Bulba. Am citit și am zis, băi, îmi place. Am citit-o pe toată, am prelungit de vreo trei ori termenul. Și acum, pentru că m-am mai liniștit cu doctoratul… De ce am vrut să fac doctorat? Pentru că, de fapt, simțeam nevoia să mă reconectez cu partea teoretică, care mie îmi plăcuse atât de mult în adolescență. În timpul licenței n-am avut parte de asta, și din cauza job-ului. 

Ce temă ai ales la doctorat?

Păi, licența am făcut-o pe grupul suprarealist român. M-a interesat ca fenomen, faptul că îi vedeam așa, subversivi, fără să mă simt neapărat foarte atașată de poezia lor. Iar masteratul l-am făcut la CESI, la Societate, multimedia, spectacol, și am avut ca temă poezia performativă. Cumva pornea tot din avangardă, de fapt. Iar doctoratul am vrut să-l fac din acest atașament față de textul teoretic. Tot la CESI l-am făcut, dar pe teatru documentar. Așa că în ultimii ani – am intrat în 2019 la doctorat – am citit mai mult în zona asta, de teorie a spectacolului. În bibliotecă am doar o mică parte din cărți, cele mai multe sunt în computer. 

Revenind la ce-ai zis mai devreme, e de apreciat că spui în mod deschis că nu ai citit unii clasici, poate că altcineva ar vrea să ascundă asta…

Nu vreau să ascund nimic, pentru că am citit altceva. Nu e ca și cum mi-a fost lene. Că uite, văd Platon, Republica – când eram în a XI-a și-a XII-a am citit tot ce am găsit de Platon la bibliotecă. Poate că n-am înțeles mare lucru, dar tot timpul mie mi-a plăcut ideea de text, textul ca formă. 

Ce clasici ți-ai mai propus să citești, dintre cei pe care nu i-ai citit? 

De exemplu, n-am citit Război și pace. O văd de aici. Stau și mă întreb, două volume de câte o mie de pagini… (Anna Karenina? întreb – n.r.) Anna Karenina am citit – tot când eram mică. Și asta e o problemă. Dostoievski am citit puțin, Frații Karamazov când eram în a VII-a. E una din puținele cărți pe care le-am recitit – m-am gândit eu în a XI-a că ar trebui totuși să reiau Frații Karamazov și am citit-o din nou. (Mă mir că le-a citit atât de devreme – n.r.) Și Crimă și pedeapsă tot când eram în a VII-a. Nu mai știu însă dacă am citit Idiotul. Probabil că nu, dacă nu-mi amintesc. Și stau și mă-ntreb, oare o să mă întorc la Dostoievski? Pentru că sunt atâtea cărți pe care nu le-am citit. De exemplu, Chira Chiralina – am citit-o acum câteva luni, mi-a plăcut la nebunie. Iar acum citesc Europolis. Am văzut cartea la fete și am început-o și eu, îmi place foarte mult. Literatura asta nu era în manuale, deși ne-ar fi spus poate mai multe decât ce studiam noi atunci. Sadoveanu, de pildă, pe care l-am urât cu spume. Nu l-aș reciti decât dac-ar vrea Eva să discutăm despre el, dar de plăcere, niciodată. 

Nici nu cred că ar trebui să ne judecăm așa între noi, în funcție de cărțile pe care le citim, știi? Lungile discuții pe care le am cu fetele mele, îmi tot zic că sunt obsedată cu cititul ăsta. Că oricum colegii lor nu mai citesc, nici părinții lor. Și nu știu ce să le spun. Că pierdeți – ce pierdeți dacă nu citiți? Sau ce câștigați dacă citiți? Lucrurile sunt foarte personale. Eu sunt convinsă că viața noastră e mai bogată dacă citim. Sunt convinsă că empatia se învață. Și cred că literatura, la fel și filmul sau teatrul, te ajută să-ți construiești această parte foarte importantă pentru tine, copil fiind, dar și ca viitor adult.

Mai sunt și alte etape prin care a trecut biblioteca ta? 

Când am venit în București, în primele luni am stat la niște rude, după care m-am mutat la o bătrânică undeva în Calea Vitan, eram două fete în două camere separate, și unde crezi că puneam eu cărțile? Uite-așa, lângă pat, pe mochetă – în timp am descoperit că au mucegăit, de exemplu aveam antologia lui Marin Mincu cu Poezia română actuală, erau trei volume, din care mai am doar două, nu știu unde s-o fi rătăcit al treilea. Ei, antologia aia a mucegăit, probabil de la umezeală. Aceea a fost prima mea bibliotecă de București. După care, cât timp am lucrat la licență și am strâns cărți despre avangardă și suprarealism, am avut un prieten și multe au rămas la el. Aia e o bibliotecă pierdută, că așa se întâmplă, când se despart oamenii, se despart și cărțile. Nu le-am mai recuperat. Dup-aia am stat câțiva ani într-un alt apartament, iar aici stau din 2010. De atunci am avut această siguranță că nu trebuie să mă tot mut – că na, e apartamentul meu și al băncii. Și nu a mai fost un stres acumularea de cărți. Pentru că la ultima mutare, când am venit aici, a fost cevaaa, vai! Deci numai cărți aveam. Cum transporți cărțile? Că te uiți pe net, cutii de carton, frumos, elegant, ca la Ikea. Glumești? Nu, saci de rafie, nene. Numai în saci de rafie poți să transporți cărțile. Sau mai făceam ceva: le puneam câte zece pe două rânduri, le băgam în pungi de plastic și le fixam cu scotch. Ieșeau ca niște cărămizi mai mari, așa. După mutarea aia am zis că n-o să mai iau niciodată nicio carte! Ei, da de unde. 

Uite, tot se strâng, deși am început să donez. În apropiere e filiala Rebreanu a Bibliotecii Municipale, unde sunt două doamne foarte drăguțe și le-am zis într-o zi, știți, eu am cărți, multe, vreți donații? Una dintre ele a fost mai sceptică, că ce cărți? Zic cărți bune, luate după 2000. Cele mai multe sunt cărți noi și din păcate lipsesc din biblioteci. Plus că astea care apar  mai des în bibliografii sunt foarte uzate, efectiv se desfac. Așa că, ori de câte ori duc înapoi ceva, le duc și vreo zece cărți pe lângă. Până să încep să duc la bibliotecă, le puneam pe FreeCycle și imediat se dădeau. Numai că pe-o parte dau, pe cealaltă parte aduc. Și am multe cărți de copii la care nici eu nu mă îndur să renunț, pentru că au ilustrații atât de frumoase! 

Cât de cât, pare o bibliotecă ținută sub control. Există vreo structură, ai ordonat cărțile în vreun fel anume?

Am încercat, dar nu mi-a ieșit. Noroc că am memorie vizuală. Dacă am văzut o dată o carte, eu știu cum arată și cam pe unde s-o caut. Uite, să zică fii-mea. Când am pus prima oară cărțile în această bibliotecă, deci în 2010, acum 15 ani jumate, am zis așa: rafturile alea de sus, doar literatură română – și astea de jos. La mijloc, cărți de artă. Unde au și rămas, la alea chiar nu umblu, aș putea să le dau. (Spun că nu poate ști ce pasiune vor face fetele la un moment dat și e fain că au cărțile la îndemână – n.r.) Exact, la asta mă gândesc și eu. Poate vor să deschidă Art Nouveau, sau ce mai văd pe-acolo. După care am făcut un raft cu colecția Ecografii de la Polirom, iar acolo, sus de tot, am pus cărțile de film, care sunt mai recent venite în bibliotecă. De film mă ocup din 2017, până atunci citeam doar așa, ocazional. Acolo am cărțile de teatru și de performance. În rest… amestecate. În corpul celălalt sunt majoritatea cărți de copii.

Aici sunt cărțile mele despre natură și determinatoarele de păsări, am luat tot ce-am găsit. Ăsta e de ciuperci. Iar aici am și eu răftulețul meu. Aici, jucării. (Își ia o voce misterioasă – n.r.) Astea, rămâne între noi, la un moment dat se vor pierde, vor dispărea. Nu știu unde, dar vor dispărea. Aici am o grămadă de CD-uri cu filme, pe care nu mă îndur să le dau. Aici a fost un raft care a căzut. În ziua aia era maică-mea pe la noi și mi-a făcut ea un montaj, în așa fel încât raftul ăsta de aici să se țină pe cărțile de dedesubt, dar s-a stricat după un timp, îți dai seama, nu putea să reziste așa ceva. Atunci am zis băi, trebuie să mai dăm din cărți, nu se poate. 

Te-ai gândit să ordonezi la un moment dat cărțile, măcar să grupezi cărțile aceluiași autor?

Nu, n-aș putea să fac asta, nu, pe bune, am o viață, nu, nu. Parcă mi-e mai simplu să le știu așa, dezordonate, pentru că eu știu, de exemplu, că Amos Oz ăsta e aici, iar alt Amos Oz e mai încolo. (Râde – n.r.) Mă bazez pe memoria mea vizuală. 

Cum a apărut în viața ta pasiunea pentru lectură? Mi-ai spus de acea profesoară de română din liceu, dar poate că au fost și alți oameni care te-au influențat?

Înainte de asta eram deja coruptă, ca să zic așa. Sunt printre cei care au prins primii ani de școală în comunism. În biblioteca părinților și a bunicilor erau așa: cărți religioase, pentru că bunicii mei au fost adventiști, așa că aveau Biblia, pe care o am și eu. Am revizitat Biblia când am lucrat la cel mai recent volum de poezie – l-am trimis la editură, aștept să văd ce zic –, n-o mai deschisesem de ani de zile. Și mi-am dat seama cât de mișto e ca text, ca poveste. Deci la bunici erau multe cărți religioase ale cultului adventist, adică Ellen G. White. Iar în foarte mica bibliotecă de acasă, din apartamentul părinților, erau Alecsandri, Eminescu… Eram prin a II-a când am început eu să citesc, și ce citeam? Poezie citeam, că n-aveam altceva. Ce cărți să ai în anii ‘80? Că le zic fetelor, ce-aveți voi la dispoziție acum… Atâtea traduceri, literatură autohtonă pentru copii, cărți pentru toate vârstele, cu siguranță poți găsi o carte care să te prindă. (Spun că și prea multe opțiuni strică – n.r.) Și asta e o problemă. Poate și fiindcă le au aici, la îndemână, sub nas, poate că de-asta nu le-a mai interesat atât de mult. 

În primii ani de școală am început să merg pe la bibliotecă, luam tot poezie. După care, în a VII-a, am început să merg la un club de lectură din Medgidia, la Cercul copiilor, unde am avut un profesor minunat, Petcu Abdulea e numele lui, el însuși scriitor. Acolo am discutat prima oară despre cărți, despre ce citeam. Căci domnul profesor, pe lângă ce scriam noi și feedback-ul lui pe încercările noastre literare, ne dădea și liste de cărți. Dar ce, exista atunci literatură young adult? Glumești? Era tot Dostoievski, tot asta aveam pe listă. (Sau Ionel Teodoreanu, adaug – n.r.) La Medeleni m-a plictisit când a trebuit să o citesc. Nici Cireșarii n-am citit. Dar Eliade am citit mult, din păcate. 

De ce spui asta? Din cauza vederilor lui antisemite? 

Da, din cauza asta. Păi, atitudinea lui din Romanul adolescentului miop. Ar trebui poate să-l reiau. Ce-am reținut eu atunci – eram un copil, dar lucrul ăsta nu m-a lăsat indiferentă – a fost acea mizantropie a lui, faptul că toți i se păreau niște cretini, doar el era special. Din păcate, acest „special” al lui Eliade pe mine m-a influențat foarte mult. Adică ajunsesem s-o iau și eu pe ulei, dormeam trei ore pe noapte, îți jur. Eram tot timpul zombie, adormeam cu capul pe bancă la ora de chimie. Căci stăteam nopțile, cu ochii crăpați de somn, și scriam eseuri peste eseuri, și citeam, citeam încontinuu. Eram ca apucată. Uite că poți să dai și în experiențe de-astea, radicale. Apartamentul nostru din Medgidia era destul de mic, tot două camere, iar eu și frate-meu stăteam în sufragerie. Numai că frate-meu, normal, a avut un alt tip de adolescență decât mine și ne enervam reciproc, eu nu îl suportam pe el, el nu mă suporta pe mine. (Râdem – n.r.) Așa că m-am mutat în bucătărie, unde era o canapea foarte mică – eu tot liceul am dormit așa, ca să înțelegi (îmi arată cum stătea cu picioarele trase la piept – n.r.). Iar între canapea și geam era un scaun și acolo stăteam să citesc. Și într-o noapte am adormit cu capul pe masă, m-am trezit brusc și așa, adormită, am călcat aiurea și am făcut o entorsă nasoală. Eram în clasa a X-a, cred. Da, eram în a X-a dacă începusem cu nebunia asta. Și mi s-a făcut piciorul atâta. Băi, și problema a fost că nu l-am tratat, că n-am luat în serios povestea aia și uite, în continuare am probleme cu piciorul. Din seria prostiilor pe care le faci mergând pe acest drum al cunoașterii. Pentru că unele cărți ajung pe minți necoapte, cum eram eu atunci, și pot să ducă la excese. 

Sunt cărți la care ții foarte mult dintr-un motiv sau altul? 

Am cărți pe care le împrumut fără probleme – zic Poți s-o și ții. Am cărți pe care le împrumut și zic Pe astea mi le aduci înapoi și cărți pe care nu le împrumut. De exemplu, U de la Uliu. E o carte pe care n-o dau. Mi-a plăcut atât de mult, încât vreau să știu că e în casă. Am citit-o, nu m-am mai întors la ea, dar n-o dau. Nu dau cu-mprumut poezie, de exemplu. O să-ți arăt și biblioteca de poezie. E o colecție foarte bogată, sunt cărți strânse de 25 de ani. Am prins toată poezia de la sfârșitul anilor ‘90, începutul anilor 2000, am aproape toate edițiile, debuturile noastre, debuturile celor de dinaintea noastră, antologiile. Căutam la un moment dat Tescani, dar n-o găsesc și mă gândesc, oare am împrumutat-o cuiva? (Îi spun că am aflat de volum când am avut interviul cu Ioana Nicolaie – n.r.) Da, e o carte foarte importantă. Și nu o găsesc. 

Ce nu mai dau? Pe-astea de teorie nu le dau. Poate aia, Pierre Bourdieu, Dominația masculină. Pe-aia, dacă vrei, poți s-o iei. Cred că am citit-o, dar n-am reținut mare lucru din ea, probabil că nu se potrivea cu ce mă interesa pe mine în momentul ăla. În schimb, cărțile alea despre vrăjitoare, pe-alea nu le dau. Pot să le împrumut, în schimb, dar… Și asta e o greșeală pe care am zis că n-o mai fac, să împrumut cărți unor oameni cu care nu mă văd des, fiindcă e clar că nu le mai recuperez. Altfel, eu însămi când intru în casa unui prieten am tendința să cer cărți împrumut. De exemplu, prietena mea, Alexandra Turcu, mă mai lasă să mă duc pe la pisoii ei când e plecată pe undeva. Și are cărți pe care eu nu le am. Și de câte ori mă duc pe-acolo, îi trimit poză: vezi că le iau și pe-astea. Uneori le citesc, alteori nu. 

Uite, raftul ăsta de după ușă, pe hol. Aici sunt cărțile pe care le iau cu împrumut de la prieteni și pe care trebuie să le dau înapoi. Sunt și cărți pe care le-am scos în ideea să-i fie la îndemână Evei, poate vrea totuși să le citească. De exemplu, de ani de zile o bat la cap cu Elena Ferrante. Până acum n-am avut succes. Tot aici le pun pe-alea luate de la bibliotecă, să nu uit că trebuie să le dau înapoi și care sunt. 

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a obține o carte? 

Cel mai neobișnuit lucru… Era o carte, Teoria literaturii, apărută, să zic, prin anii ‘70, iar în Medgidia exista un singur exemplar, la biblioteca liceului industrial IMUM. Bibliotecara era prietenă cu profesoara mea de română și m-am dus până acolo s-o iau cu împrumut, mureau în Medgidia să citească cartea asta, era bătaie pe ea! (Râdem, căutăm autorii pe net – n.r.) René Wellek și Austin Warren, așa. Era, nu știu, două săptămâni termenul, și tot prelungeam, prelungeam, până am citit-o, nu mi-a folosit la nimic, dar am citit-o. Și asta cred că a fost cea mai tembelă chestie pe care am făcut-o pentru o carte, să mă duc de nu știu câte ori până la liceul ăla, era și destul de departe de mine.

Cu teancul ăsta de pe birou ce e, sunt cărți pe care le citești acum? 

E mai greu de descris. Pe-asta a lui Adameșteanu („Meserii nerecomandate femeilor” – n.r.) o citesc acum, trebuie s-o termin, că am apucat să citesc jumătate din ea când am fost la TVR la emisiunea Mirelei Nagâț și trebuia să vorbesc despre ea. Dar am lăsat-o, că a trebuit să mă apuc de Ujică, Andrei Ujică de vorbă cu Claudia Nedelcu Duca. Mai citesc asta pe care n-am citit-o când trebuia și care-mi place enorm de mult, Să ucizi o pasăre cântătoare. Mi se pare superbă. Și Micuțele doamne la fel. A, și această antologie a poeziei maghiare din România. Mai sunt niște cărți pe care le-am scos pentru Eva, m-am gândit că ar putea să-i folosească – de exemplu, Cele mai frumoase poeme ale românilor despre ei înșiși și țara lor, că are tema cu patriotismul pentru evaluarea națională. Deschizi cartea, citești două poezii și, paf, bifezi tema. Înțelegi? Pe Tatiana Țîbuleac am împrumutat-o acum, că nu am citit-o la timpul potrivit („Vara în care mama a avut ochii verzi”, „Grădina de sticlă” – n.r.) Nu am ultimul volum, dar măcar să le citesc pe-astea două. 

Pe Rosario Assunto l-am luat acum două săptămâni de la un anticariat online, fiindcă atunci când scriam la volumul ăsta nou de poezie am avut o foarte mică rezidență la Fundația Tranzit, care are acea stație de cercetare undeva în Siliștea Snagovului, de fapt e un container în care am stat trei zile, ceea ce a fost minunat, chiar dacă era august. Și acolo am găsit una din cărțile lui Assunto, Filosofia grădinii și filosofia în grădină, din care am folosit ceva pentru volumul meu, dup-aia am zis să mi le iau, să citesc mai mult din ele.

Hai să-ți arăt biblioteca de poezie. Bine, nu e doar poezie, îl văd și pe Proust aici. (Remarc că e într-adevăr o colecție foarte mare – n.r.) Și sunt pe două rânduri. 

Sunt poeți și poete care au rămas cu tine de-a lungul anilor? 

Băi, aici mi-e greu să răspund, știi? Pentru că citesc tot timpul poezie. Sigur, o văd aici pe Angela Marinescu, sau Spoon River Anthology, pe care o am și în limba română. Edgar Lee Masters. Apoi, Pessoa mi-a plăcut foarte mult. Mariana Marin. Acum, de exemplu, m-am reîntors la o carte pe care o citisem când eram în facultate, într-o variantă copiată la xerox. Știi de biblioteca lui Un Cristian, biblioteca aia portabilă, de la începutul anilor 2000? El avea această fantezie a bibliotecii de poezie, fără să ai un spațiu, fără să ai nimic, de fapt. Avea niște cărți pe care le tot purta cu el în rucsac și o dată pe săptămână, la Facultatea de Litere, în sala 305 – sper să nu mă înșel –, era oră de lectură. Venea cu cărțile și mergeam să citim. Țin minte că făcea niște cópii la cărțile mai rare și printre ele era și Țara fetelor a Mariei Banuș. Mi-am luat-o și eu acum câțiva ani. Doamne, mi se pare superbă cartea asta. Și e o poezie atât de frumoasă, fix despre adolescență, despre cum cresc fetele. Mă tot întreb de ce nu e inclusă în bibliografia copiilor.

Am mai citit recent o antologie de poezie rusă contemporană, care mi-a plăcut foarte mult, Tot ce poți cuprinde cu vederea. Acum citesc această antologie a poeților maghiari din România, Concert de gală, tradusă de Andrei Dósa și, la fel, găsesc niște poeți și niște texte de care nu știam, iar oamenii ăștia trăiesc în România, dar pentru că scriu în limba maghiară, habar n-avem de ei. Mă bucur foarte mult că există astfel de antologii. Ne deschid, așa, mici ferestre către niște oameni și niște zone pe care nu le cunoaștem.

Ai putea spune că poezia este genul tău literar preferat? 

Nu cred… Mie îmi place textul, ce ziceam și mai devreme. Fie că e proză, fie că e poezie. Nu mă interesează neapărat să citesc o poveste. Deci nu cred că e genul meu preferat, dar probabil că e genul pe care îl scriu cel mai ușor. 

Cum ai evoluat ca cititor de poezie de-a lungul timpului? 

Mi-amintesc un moment, tot timpul mă gândesc la asta. Când eram la liceu, probabil prin a IX-a, așa, a fost invitat la noi la școală un poet sau o poetă, nu mai țin minte cine era. A fost prima oară când am fost expusă la poezie contemporană. Vers alb, fără rimă… Și mi-amintesc că eram atât de indignată – indignată, ăsta e cuvântul –, Dar asta nu e poezie. Ce-i asta? Mi-a rămas în cap acest moment, faptul că prima expunere la poezia care se scrie astăzi a fost, nu știu, ca un șoc cultural. Pentru generația mea – eu am terminat liceul în 2000 –, literatura contemporană se termina cu Nichita Stănescu și Marin Sorescu. După acel prim moment de indignare, am devenit tot mai interesată de poezia contemporană, am căutat și la biblioteca din Medgidia. Și am găsit Mircea Cărtărescu. După ce-am venit în București, am început să merg la cenacluri, să cunosc oameni, să citesc tot mai mult, evident. 

Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris? Cum îți faci timp pentru lectură?

Nu, că nu-mi permit să am obiceiuri. Dacă aș avea obiceiuri, ar înseamna că nu mai citesc și nu mai scriu, pe bune. Citesc întotdeauna la baie. Întotdeauna. Mi-am făcut acolo și raft pentru cărți. Citesc când merg cu metroul, cu trenul. Nu pot să citesc în autobuz, mi se face rău. Citesc în avion, cum zbor eu, așa, ore în șir, și citesc. (Râdem – n.r.) Citesc noaptea, înainte să mă culc, măcar două pagini, chiar dacă mi se-nchid ochii. Dacă am chestii urgente de citit, cum a fost cartea lui Ujică, pentru că venea la mine la emisiune, îmi iau timp pentru asta la fel ca pentru un film. Stau la birou, citesc și îmi iau notițe – la fel am făcut și cu Adameșteanu. După ce fac interviurile, trec la o lectură lejeră a cărții, ca să zic așa. 

Când mai citesc? În weekend, când nu sunt fetele la mine, după ce fac curat. Asta mă omoară! Nu suport să fac curat. Cu gătitul n-am nicio problemă, dar curățenia… (Pufnește, ia o figură exasperată – n.r.) Râdeam la un moment dat, zicea o actriță foarte cunoscută: De ce să mai fac curat când peste șase luni trebuie să fac din nou? Așa și eu: de ce să mai fac curat când peste o oră e la fel? Deci, dacă am un weekend în care sunt singură și nu trebuie să fac mâncare, nici curățenie, atunci îmi place să-mi iau un timp în care să citesc. Îmi fac o cafeluță sau un ceai și citesc.

Dar eu nu prea am lecturi pasive. De-aia mi-a plăcut foarte mult Elena Ferrante, sau Donna Tartt, că au această literatură care te face să uiți de notițe, de grile de lectură, și poți să te cufunzi în lumile pe care le creează, știi? Foarte rar reușesc să citesc așa, să mă las acaparată cu totul. Mai mereu îmi iau notițe sau îmi pun zeci de semne prin carte. (Spun că și ăsta e un obicei de lectură, în fond – n.r.) Uite-o pe-asta, de exemplu, că am scos-o acum pentru Eva, e antologia lui Manolescu de poezie modernă. E cartea pe care am lucrat eu în liceu. Uite cum lucram. Cu zeci de notițe. Cumva mă uit așa, cu fascinație, la cea care eram eu atunci – cât să fi avut, vreo 16-17 ani când făceam chestia asta. Citeam ceva, mi-aminteam că am citit și în altă parte ceva similar și mă duceam acolo și scoteam alt text, și tot așa. 

Și cu filmele e la fel. Când mă duc să văd un film la cinema sau dacă am screener și trebuie să-l văd pentru emisiune, îmi iau mereu notițe. Nu trăiesc bucuria aia de a mă lăsa absorbită de un film. În schimb, mor după serialele polițiste, pe alea chiar le trăiesc intens. Dacă e suspansul prea mare, trebuie să opresc filmul, mă duc să beau o gură de apă sau ceva.

Asculți cărți audio?

Nu pot să ascult. Eva, de exemplu, nu are nicio problemă să treacă de la o carte fizică la cărți pe care le ascultă. Acum vreo două săptămâni a fost Ioana Nicolaie la ei la școală, și ca să-i pregătească pentru această întâlnire, profesoara de română le-a dat să citească niște cărți. Eva și-a ales Pelinul negru, pe care eu n-o mai aveam în casă și n-am găsit-o nici la bibliotecă, așa că a ascultat toată cartea ca audiobook. Eu nu pot să fac asta. Nu am răbdare și nici nu pot să-mi notez în timp ce ascult. La fel cum nu pot să citesc pe e-reader. Am încercat. Avea fostul soț un reader de generație mai veche, care mă enerva teribil. Când să dau pagina, făceam așa cu degetul. (Îmi arată – n.r.) Și nu se dădea nicio pagină sau se bloca, și-apoi se dădeau zece odată. Sunt convinsă că acum sunt mai bune, dar n-am chef să dau banii pe așa ceva. 

Eu nici muzică nu pot să ascult când citesc sau lucrez. Pot să scriu cu orice zgomot, îți dai seama, am scris tot timpul cu fetele aici – țin minte că la un moment dat venise Alexandra Turcu în vizită și eu scriam la doctorat și-i ziceam, Stai puțin că trebuie să termin, am un paragraf de terminat. Fetele se certau aici, urlau, și Alexandra se mira, Eu nu înțeleg cum poți să lucrezi. Asta nu mă deranjează și cu asta m-am obișnuit. Dar muzica… Mi-am dat seama recent – ceva ce probabil știam, dar negam – că muzica are un efect teribil asupra mea. Poate sună așa, ca un clișeu, dar când ascult mai ales muzică clasică, pe mine mă apucă plânsul uneori. La concerte la Sala Radio, doamne, simt o emoție atât de mare, ceva ce nu pot să descriu, și nu știu cum și de unde vine, știi? N-am o cultură muzicală. Cum aș fi putut eu să-mi dezvolt această cultură muzicală? Nu am avut timp, în fine. Abia în ultimii doi-trei ani am început să merg la concerte, asta și pentru că Eva e foarte pasionată de muzică. 

Fetele tale ce relație au cu biblioteca, cu cărțile? 

Când erau mici, erau mult mai atașate de cărți decât acum. Dup-aia au crescut, a apărut în viața lor telefonul. Dar cred că le place că au cărțile la îndemână. Cum a fost înainte de întâlnirea cu Ioana Nicolaie, că a venit Eva la mine să mă întrebe Noi avem ceva de Ioana Nicolaie? Zic da, hai să vedem, și am început să-i scot toate volumele de poezie, făcusem un teanc imens. Și pentru ele strâng atât de multe cărți. A venit la un moment dat în vizită o prietenă și-a zis, vai, câte cărți, că da, în România încă este această modă a bibliotecilor și nu știu mai ce. Și am zis, măi, nu-i chiar așa, că eu lucrez cu aceste cărți. Am de făcut un atelier. Ok, atelierul ăla e cu copii mici sau cu copii mari? Despre ce e? Țin și ateliere cu adulți. Aduc mereu fragmente de text să citim, pentru că nu poți să scrii așa, dintr-odată, nu e ca și cum înmoi pensula în culoare și te-apuci să pictezi, trebuie să desțelenim puțin terenul. Cred că e greu să scrii. Eu așa cred. Uite, am o agendă care e numai pentru ateliere. Unde îmi notez ce am făcut la fiecare atelier, ce cărți am citit, de ce am citit un fragment anume. Așa că nu pot să le dau, știi? Duc la bibliotecă doar ce știu sigur că nu o să mai citesc.

(Spun că nici n-ar fi bine pentru un copil să locuiască într-o casă fără bibliotecă, cum ar fi ca părinții să aibă numai cărți digitale? Sunt cărți invizibile, copilul nu le poate atinge, nu-i pot trezi curiozitatea. Fără acest stimul al obiectului fizic, probabil că un copil s-ar apuca mult mai greu de citit. Plus că nu poate fi înlocuită plăcerea de a ține în mână o carte, de a răsfoi paginile – n.r.) Așa e. Într-un an, de Crăciun, Eva era cu colindul pe-aici prin zonă, cu colegii de la cor – a fost în cor la Palatul copiilor timp de trei ani, între timp a renunțat – și s-au oprit și aici, seara, eu nu eram acasă. Au fost foarte impresionați colegii ei, că măi, câte cărți aveți, și Eva era foarte mândră. Cărțile fac parte din casă. 

Ai idee care e cea mai veche carte din bibliotecă? 

Am un Baudelaire vechi, primit de la o fostă colegă de la Cotidianul, Florile răului, o ediție în franceză. (Ne uităm în interior, dar nu e trecut anul publicării – n.r.) Pare de la 1900 toamna. Dintre cărțile mele, cred că cea mai veche e Roșu și negru, pe care n-am citit-o, dar am adus-o de la Medgidia, din biblioteca părinților, ca s-o citesc.

Ai în biblioteca ta cărți cu o poveste mai deosebită?

Da. De exemplu, Oameni din Dublin. Când eram gravidă cu Eva… Na! Primul copil, emoții mari. Informații peste informații. Recunosc, citeam toate chestiile astea new-age-iste. Și unul dintre sfaturi era să privești cu relaxare viitoarea naștere, să-ți iei cu tine la spital o păturică, să pui și o carte în bagaj… Și cartea pe care am luat-o când am plecat să nasc a fost Oameni din Dublin. Apucasem să citesc cam jumătate din ea, că de-aia am luat-o. N-a fost la modul hai că nasc, stai puțin să-mi aleg o carte din bibliotecă! Băi, n-am mai putut s-o reiau de-atunci. Pentru că evident că n-a fost o relaxare. În schimb, bine că am luat Oameni din Dublin, dar n-am luat o pereche de șosete la mine. Am murit de frig. (Râdem – n.r.) 

Iar când am născut-o pe Alexandra, cred că am luat Chipul tău mâine. (A lui Javier Marías, completez – n.r.) Da, pe care l-am iubit foarte mult. L-am descoperit prin 2004, atunci am citit Mâine în bătălie să te gândești la mine. Doamne, ce mi-a plăcut cartea aia! După care am citit Inimă atât de albă, am iubit-o, apoi Romanul Oxfordului, care mi-a plăcut, dar nu atât de mult ca astea două. (Îi spun că primul volum din trilogia „Chipul tău mâine” nu mai este disponibil de mulți ani și nu înțeleg de ce Polirom a scos al treilea volum fără să le reediteze pe primele două – n.r.) A, nu știam… Eu n-am mai terminat cartea aia și de-atunci n-am mai revenit la Marías, de fapt. Nu înțeleg de ce, pentru că nașterile au fost pentru mine niște momente foarte frumoase, știi? Dup-aia am aflat că a murit Marías și m-am întristat foarte tare, fiindcă tot speram că-l cheamă cei de la Institutul Cervantes și poate vine la București. Pe vremea când l-am descoperit eu pe Marías era directoare la institut Ioana Zlotescu, o tipă foarte progresistă. Mie-mi plăcea foarte mult de ea. Țin mintea că zicea tot timpul: vorbește despre tine că ești jurnalistă și scriitoare și critică literară – pe atunci habar n-aveam de feminism. 

Îmi poți spune câteva cărți mai puțin cunoscute, care ar merita să ajungă la mai mulți cititori?

Uite, chiar asta, U de la Uliu – nu știu cât e de cunoscută. Îmi propuseseră cei de la Scena 9 să fac un interviu cu autoarea, Helen Macdonald, dar era o perioadă foarte aglomerată pentru mine și am refuzat. Acum îmi pare rău. Cred că nici nu terminasem cartea, și ăsta a fost un motiv. Că dacă faci un interviu cu un scriitor, păi trebuie să citești măcar o carte. Iar o carte nu e ca un film. Eu văd un film în trei ore. Am auzit că și U de la Uliu a fost ecranizată, ar trebui să apară anul ăsta filmul. Cartea nu e doar despre îmblânzirea acestei femele de uliu. E și o carte despre tatăl autoarei, despre relația dintre tată și fiică, o carte despre șoimărit. E foarte frumoasă. 

Uite, mi-a plăcut foarte mult acest Aleš Debeljak, În căutarea nefericirii. Nu știu cum se pronunță numele autorului. Doamne, ce mult mi-a plăcut! Dar acum, dacă mă întrebi despre ce-i vorba, nu mai știu. Dup-aia l-am căutat pe autor și am aflat că a murit într-un accident de mașină. Am fost așa de tristă… (Caut naționalitatea autorului, este sloven – n.r.)

Îmi amintesc mai mult de cărți pe care le-am citit mai recent. (Se mai uită prin bibliotecă – n.r.) Uite, și asta mi-a plăcut foarte mult, Paradoxul fotografiei de Annie Ernaux. E apărută mai demult, nu știu dacă a fost reeditată. Nici măcar nu am terminat-o, da? Pentru că e genul de carte pe care nu vreau să o termin. O am de la Maria Orban – sper că e un cadou, Maria, și că nu trebuie s-o dau înapoi! (Râdem – n.r.) E o carte foarte poetică, de fapt. Nu e Elena Ferrante, să pierzi nu știu ce dacă n-o termini, știi? Sunt cărți pe care îmi place să le las neterminate. Și cu Sebald mi s-a întâmplat la fel. E o chestie de atmosferă, de stare. Sebald e și ciudat, atipic. Când intru în cărțile lui, mă simt într-un fel anume. 

Uite, și asta mi-a plăcut foarte mult, Băiatul de acvariu. Citesc multă literatură pentru copii, am citit de când s-au născut fetele. (Întreb dacă citește mai mult pentru ele sau și pentru ea – n.r.) Pe toate astea de aici, de exemplu, le-am citit pentru că le are Eva în bibliografie, ca să putem discuta despre ele. Dar mi-au și plăcut. Amos Oz, Deodată în adâncul pădurii. Și Sumki, dar asta nu știu unde e.

Mi-a plăcut și această Pe drumul păsărilor. Dar și Mic tratat de filosofie a păsărilor. Și eseurile lui Jonathan Frazen despre natură, din Sfârșitul sfârșitului lumii, dar și din volumul Ce-ar fi să nu ne mai prefacem.

Ești pasionată de păsări, mergeți la birdwatching?

Mergeam, dar nimic organizat. Acum abia aștept să termin cu doctoratul, să vină vremea frumoasă și să ies. Pasiunea asta a început demult, îmi amintesc lucruri mărunte. Când era Eva foarte mică și eram la 2 Mai cu ea și cu tatăl ei și la un moment dat am văzut niște păsări foarte colorate în malul de pământ. Erau prigorii. Sau când eram la munte și am văzut niște păsărele în fața mea și-am zis, Astea sunt codobaturi. Dar fără să fi văzut vreodată o codobatură, înțelegi? Sunt întâmplări din urmă cu 14, 15 ani. Dup-aia mi-am luat și binoclu, mergeam destul de des, eu singură, prin locurile din jur. Odată am fost la Brașov și am urcat pe Tâmpa, doar ca să mă uit după țicleni și după alte păsări. La munte e mai complicat. Acolo nu mă duc singură și birdwatching-ul e o chestie de făcut în liniște, trebuie să aștepți. Nu poți să mergi cu cineva care nu are niciun interes sau care a venit să facă un traseu și nu are răbdare să stea și să caște gura la propriu, că eu așa stau. (Îmi arată, râdem – n.r.) 

Vreau să mă lămuresc ce fel de cititor ești, mi-ai zis că sunt cărți pe care nu le dai cu împrumut nimănui… 

Da, sunt cărți pe care le dau și cărți pe care nu le dau. De exemplu, am împrumutat la un moment dat Exuvii de Simona Popescu. O carte pe care eu n-o dau. Și culmea, am împrumutat-o unei prietene. Aoleu, deci am fost atât de stresată până s-a întors Exuvii în bibliotecă! Mă tot gândeam: îmi cumpăr alta. Dar nu mai era decât ediția Top 10+, care nu-mi place, că e scrisul mic, înghesuit. Prefer ediția pe care o am eu, știi? La fel, am o carte despre cum se scrie un roman, Creating Fiction. E foarte mișto, nu are nimic de genul How to do it, e mai degrabă text teoretic despre scris. Băi, și i-am împrumutat-o unei prietene și am uitat. Aoleu, și dacă n-am căutat-o, am răscolit toată biblioteca, știam coperta, știam și unde e, dar nu era. Și la un moment dat, prietena asta urma să se mute din România și mi-a zis, Am niște cărți de la tine. Printre care și asta. Acum e aici, a revenit. (Elena Vlădăreanu povestește foarte înfocat, râdem – n.r.) Deci sunt posesivă. Nu cu toate cărțile, dar cu unele sunt foarte posesivă.

Sunt genuri literare pe care nu le citești? 

Uite, teatru nu prea citesc. Nici istorie, deși am niște cărți de istorie. Când începuse războiul din Ucraina, chiar m-apucasem de una tradusă de Cristina Ispas. Crimeea și noul imperiu rus. Am citit mult din ea, mi se părea foarte interesantă, dar n-am terminat-o. E ca la teorie. Trebuie să stau, să-mi iau notițe, să mă gândesc… Nici filozofie nu prea citesc.

Îmi poți spune povestea unui obiect din bibliotecă? 

Uite, desenul ăsta e făcut de Liliana Basarab, suntem noi două, vezi? Am scos o carte împreună, la Vellant, Poznăi. Întâmplări cu două prințese/zuze. Binoclul ăsta l-am luat fetelor, speram ca pasiunea mea pentru păsări să fie, așa, genetică. Dar deocamdată nu e. Ăsta e un diapazon pe care l-a primit Eva de la prima ei profesoară de pian. A întrerupt lecțiile în timpul pandemiei, era bătrână și bolnavă. După ce s-au mai calmat lucrurile, am tot sunat-o și nu răspundea. La un moment dat, nu mai știu cum, am luat legătura cu nora ei și am aflat că profesoara murise. Și mi-a zis Dar să știți că ea a lăsat câte ceva pentru toți copiii cu care a lucrat. Veniți cu Eva să-și aleagă ceva, că i-a lăsat un diapazon. Nici nu mai pot să trec pe la blocul unde locuia, că îmi pare rău de ea. A fost o femeie foarte bună. 

Iar ăsta l-a făcut prietena mea care s-a mutat din țară, cea cu cartea împrumutată. L-a cusut ea. Uite, suntem noi trei. (O întreb ce e cu o vază imensă, care pare chinezească – n.r.) Vara trecută, venise la noi în vizită o prietenă din America, cu copiii, și într-o seară am ieșit noi la plimbare și când ne-ntorceam acasă, lângă un tomberon, era chestia asta. Eva a văzut-o prima. Și Mirela zice, Ia-o. Și am luat-o. (Spun că ador chestiile găsite pe stradă – n.r.) Păi, de exemplu, toată biblioteca asta am găsit-o afară, era într-o stare excelentă!

(Văd un fel de laviță, cu pernă și cergă, întreb dacă e un colț de citit – n.r.) Nu, asta este lada mea de zestre. E foarte veche, din casa bunicilor. Eu ți-o desfac, dar aici sunt monștri. Sunt chestiile la care nu umblu niciodată. 

(Admir colțul verde, care arată ca o mică junglă – n.r.) E chiar o junglă, din cauza acestui arbore de cauciuc. Deci pe-ăsta l-am găsit în primii mei ani la radio, acum douăzeci de ani. Cineva igienizase plantele și aruncase bucățile tăiate. Și zic, uite mă, săracul, ia să-l iau. Și iată ce monstru s-a făcut. 

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.