Hobbitul, de J.R.R. Tolkien

“Într-o vizuină în pământ trăia odată un hobbit”. Sau, și mai bine, “In a hole in the ground there lived a hobbit“*. La 75 de ani de când a scris-o J.R.R. Tolkien, această propoziție are aceeași putere. Hobbitul atrage cititori, spectatori, copii, tineri, veșnic-tineri, visători sau nostalgici. Ultima chemare la arme vine din partea lui Peter Jackson. Regizorul și producătorul trilogiei “Stăpânul Inelelor” aduce acum și Hobbitul, de asemenea împărțit în trei. Primul e “The Hobbit: An Unexpected Journey” (Hobbitul: O călătorie neașteptată). Producția are parte de multe critici bune și de unele mai puțin bune. Am reținut însă că scenele de luptă o fac potrivită pentru “copii extrem de rezistenți”. Ca urmare, nu văd nicio ocazie mai bună să vorbesc despre Hobbitul – cartea. Pentru că “The Hobbit, or There And Back Again” nu are nevoie de prescripție medicală.

O făptură mică și comodă, denumită hobbit, stă în vizuina sa confortabilă și se bucură de traiul tihnit, asemenea confraților săi. Eroul nostru este Bilbo Baggins, care are însă în el și un sâmbure de spirit de aventură. Iar, când la ușa lui ajung, în mod ciudat, un vrăjitor și 13 pitici, hobbitul devine – de voie, de nevoie – parte a unei importante expediții: trebuie să recupereze comorile piticilor de la îngrozitorul dragon Smaug Magnificul. Urmează o călătorie cu multe pericole, cu un inel fermecat și o fiinta întunecată numită Gollum, cu troli, lupi, vulturi, oameni-urs, elfi, gnomi și – evident – un dragon. Bilbo va trebui să facă alegeri dificile, să își demonstreze curajul chiar și când nu simte să-l aibă, să lupte cu vrăjile, să aleagă tabere și să asiste la un război sângeros.

Cartea este adesea prezentată drept <pentru copii>, însă lui Tolkien nu i-a făcut niciodată plăcere această încadrare. O considera escapism, dar <pentru oameni>. Într-un interviu luat de Philip Norman pentru The Sunday Times în 1967, autorul nega că ar fi scris cartea ca să îi amuze pe cei patru copii ai săi, așa cum se povestea încă de pe atunci. “Dulcegării!” – desființa Tolkien ideea. Și adăuga că, dacă ești un scriitor tânăr și nu vrei să râdă lumea de tine, cel mai simplu e să dai vina pe copii. De altfel, de la distanța a 30 de ani, lui J.R.R. Tolkien i se părea că “Hobbitul” e destul de prost scrisă: nimic nu urăsc mai mult copiii decât un adult care să le vorbească cu condescendență, precum povestitorul acestei cărți. Se dovedește însă că Tolkien a fost prea dur cu el însuși când a făcut această apreciere – copiii par să iubească povestea instantaneu. E potrivită de pe la 8 ani, dar chiar și un copil de 5 ani o ascultă cu plăcere și așteaptă seara cu nerăbdare (afirmație probată!), cu condiția să o “traduceți” ca pentru nivelul lui de înțelegere.

Cât despre publicul adolescent și tânăr, cartea era un fenomen încă din anii ‘60, mai ales în America. După apariția trilogiei “The Lord Of The Rings”, elevii și studenții de peste ocean au iubit și Hobbitul și l-au transformat în obiect de cult. Cartea cu nume ciudate și limbaj inventat, explicat în aproape tot atâtea pagini cât ocupa și povestirea, a devenit rapid o modă. O mamă spunea că “să te duci la facultate fără Tolkien e ca și când ai pleca fără teniși”. Tinerii au dat diverse interpretări operelor lui Tolkien. Scriitorul a fost mereu puțin amuzat de importanța acordată, dar a negat întotdeauna că ”Hobbitul” ori ”Stăpânul Inelelor” ar fi alegorice.

La finalul anilor ‘30, Tolkien a scris Hobbitul ca pe o simplă poveste. În edițiile de după “Stăpânul Inelelor” a modificat-o, totuși, pentru a crea o legătură între cele două opere. Nu i-a venit greu, pentru că mitologia și-o imaginase înainte de a se apuca de scris și tot dinainte construise și limbajul (și, ca exemplu, Munții Cețoși își au originea într-o excursie pe care J.R.R. Tolkien o făcuse la 19 ani în Alpii elvețieni).

În final, nu vă mai zic decât un lucru: Internetul e un lucru minunat. De ce simt nevoia să spun asta într-o recenzie de carte? Astăzi, din două motive. Pentru că blogging-ul poate fi o interesantă experiență multimedia și pentru că doar pe net poți să descoperi comori precum cea de aici [partea a doua, aici]. A fost produsă și difuzată de BBC în 1968, când Tolkien putea spune singur ce a vrut să scrie, la ce s-a gândit și la ce nu, ce îi place și ce urăște. Așa că ce rost are să insist eu? Watch, enjoy and “may the hair on your toes never grow less”.

* primul capitol din “The Hobbit” poate fi citit în engleză pe The New York Times

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.