Sound City: Real to Reel

Ce au în comun albume precum After the Gold Rush din 1969 de Neil Young, albumul omonin Fleetwood Mac din 1975, Holy Diver de la Dio din 1983, Nevermind de la Nirvana din 1991, albumul omonin Rage Against the Machine apărut un an mai tîrziu, One Hot Minute de la Red Hot Chili Peppers din 1995, Unchained de Johnny Cash din 1996, Rated R de la Queens of the Stone Age din 2000, With Teeth de la Nine Inch Nails din 2005 şi Suck It and See de la Arctic Monkeys din 2011?

Ei bine, toate acestea, şi multe, foarte multe alte albume legendare (de la Elton John, Grateful Dead, Tom Petty and the Heartbreakers, Santana, Foreigner, Saxon, Tool, Slayer, Ry Cooder, Weezer, Kyuss, Slipknot, Kings of Leon, Madrugada, Metallica, Madrugada, Woolfmother, Death Cab for Cutie, Noah And The Whale etc.), au fost înregistrate toate în studioul californian Sound City pe aceeaşi consolă Neve 8028, o masă de mixaj hand made unicat, considerată a fi, datorită acurateţii şi felului special în care surprinde sound-ul tobelor, „un fel de Rolls Royce” în domeniu.

Documentarul Sound City realizat anul trecut de Dave Grohl (pentru novici: toboşarul de la Nirvana şi frontman-ul de la Foo Fighters) spune, cu ajutorul a peste 35 de muzicieni, povestea legendarului studio deschis în 1969 şi închis în 2011 (niciodată redecorat sau renovat, nici măcar văruit şi cu acelaşi linoleum vreme de cîteva decenii din superstiţie, pentru a nu afecta sound-ul) şi a consolei care a supravieţuit deceniului disco optzecist şi anilor `90, dar nu şi epocii echipamentului digital de înregistrare şi mixaj.

În dubla sa existenţă, de documentar şi album, Sound City este, de fapt, un omagiu închinat maşinii de mixaj care a schimbat faţa rock`n roll-ului şi totodată o elegie pentru echipamentul analog adusă de muzicienii din ultimele trei generaţii ale rockului, de la blues, prin alternativ şi metal, la indie.

Acestea fiind introduse, urmează încă o serie de name-dropping, pentru că Sound City Players sînt un supergrup alcătuit din muzicienii care s-au adunat şi, pe lîngă filmările testimonialelor pentru documentar, au înregistrat şi un album original: Dave Grohl, Nate Mendel, Taylor Hawkins şi Pat Smear (Foo Fighters), Kris Novoselic (Nirvana), Trent Reznor (Nine Inch Nails), Robert Levon Been şi Peter Hayes (Black Rebel Motorcycle Club), Josh Homme, Alain Johannes şi Chris Goss (Queens of the Stone Age), Tim Commerford şi Brad Wilk (Rage Against the Machine), Rami Jaffee (The Wallflowers), Corey Taylor (Slipknot şi Stone Sour), dar şi alţi cîţiva, plus legende precum Rick Springfield, Lee Ving (Feear), Paul McCartney şi Stevie Nicks (Fleetwood Mac), iar ca producător, Butch Vig (cel care, după ce a produs nenumărate albume la Sound City, şi-a făcut şi o trupă, Garbage).

Cam aşa arată line-up-ul acestui supermegagrup adunat în Studio 606 al lui Dave Grohl, noul proprietar al consolei Neve 8028, unde, timp de 24 de ore, au compus şi înregistrat live, pe însăşi consola omagiată, soundtrack-ul documentarului, ca pe un fel de supremă dovadă sonoră că muzica adevărată se face analog.

Nu sînt deloc un fan al supergrup-urilor (cu excepţia Audioslave şi Record Club, să zicem), dar oamenii au dat din ei tot ce-au avut mai bun, iar albumul ăsta, absolut fiecare track, sună într-un mare fel şi n-o să spun decît că e rock pur, produs analog, şi ar fi păcat să-l ascultaţi altfel decît de pe CD la o combină cu boxe cumsecade. Sau în maşină, cu geamurile jos şi cu volumul la maxim, în drum spre mare.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.