Oceanul de la capătul aleii

Bună. Mă numesc Iulia și îl iubesc pe Neil Gaiman. Vreau să lămurim asta încă de la început, să o aflați de la mine, ca să nu îmi aud vorbe pe la jumătatea recenziei.

Mă refer la scriitorul Neil Gaiman, care mi-a căzut cu tronc de pe vremea Zeilor Americani și a lui Anansi Boys. Al cărui The Sandman mi-a populat visele și coșmarurile, la concurență cu The Wolves in the Walls. Care mi-a făcut cadou Coraline, Nicăieri, Pulbere de Stele sau Cartea Cimitirului, pentru ca eu să le pot citi pe nerăsuflate. Care mi-a fixat zâmbetul în colțul gurii cu Semne bune și a scris Blueberry Girl special pentru fata mea, chiar dacă nu ei i-a dedicat-o.

Și pe care nu l-am putut iubi mai puțin nici după Fragile Things, atunci când venerabilul doctor Freud privea coșmarurile în dungă și încruntat, abținându-se să rostească diagnosticul.

Așa că, atunci când i-a apărut ultimul roman, Oceanul de la capătul aleii, m-am dus la întâlnire ca un om îndrăgostit. Și stiți ceva? A fost ca-n prima zi.

Acum, să nu vă imaginați nici o secundă inimi de pluș, cutii de ciocolată, lumânări parfumate sau mai știu eu ce, pentru că ați fi foarte departe de adevăr. Neil Gaiman te cucerește în același timp cu minuni și temeri, cu vise și coșmaruri, cu detalii emoționante și cadre generale care te zdrobesc, cu revelații adulte și priviri inocente. Scrie cu aceeași pasiune romane pentru adolescenți și literatură adultă, benzi desenate și scenarii, iar – în final – cărțile sale merg și nu prea merg stivuite la o singură secțiune în bibliotecă. Adulți ca mine i le citesc cu înfrigurare copilărească pe cele pentru tineret. Cât le privește pe cele pentru publicul matur, asta e o discuție care mă aduce la romanul de astăzi.

Oceanul de la capătul aleii este o poveste fantastică plecată dintr-o realitate contondentă. Un bărbat este așteptat la o înmormântare. Nu știm a cui, dar – prin eliminare – putem bănui că este vorba despre un părinte. Amână cât mai mult momentul și, aproape involuntar, pașii îl poartă către locul copilăriei sale. Casa familiei nu mai există de mult, dar – la capătul aleii – ferma familiei Hempstock pare neschimbată de timp. Brusc, îi revin amintiri îngropate adânc – de pe vremea când avea 7 ani, iar moartea unui chiriaș al familiei sale a trezit din greșeală un spirit și a declanșat un șir de întâmplări întunecate și inexplicabile. Rezultatul: lumea celor mici se ciocnește cu cea a puterilor supranaturale, a monștrilor și a adulților – și nu e întotdeauna clar care sunt unii și care, ceilalți. În mijlocul întregii furtuni, o rază de lumină e Lettie Hempstock – vecina ciudată de 11 ani, care are un ocean în iazul de lângă casă și e hotărâtă să îl apere pe micul nostru protagonist de orice pericol*.

E o poveste despre dorințe omenești, forțe supranaturale, puterea creației originare și fragilitatea umană. În ea, găsim concepte mitologice și influențe folclorice recurente în scrierile lui Neil Gaiman. În esență, o experiență privită cu ochi de copil și rememorată de un adult.

Prima întrebare după ce am lăsat cartea din mână a fost: “De ce este pentru adulți?”. De unul singur, subiectul nu justifică încadrarea, pentru că toate cărțile de copii ale lui Gaiman descriu situații periculoase sau de-a dreptul înfiorătoare, locuri întunecate ori ființe supranaturale**. Răspunsul îl dă chiar autorul. Din punctul lui de vedere, o poveste pentru copii este una despre speranță. În schimb, Oceanul de la capătul aleii vorbește despre neajutorare, despre cum este să ai 7 ani într-o lume în care toți sunt mai mari și mai periculoși decât tine, cum e să intri pe teritorii pe care nu le înțelegi în întregime.

Dar cartea nu este neapărat întunecată, pentru că ochii de copil sunt magici, iar Gaiman știe să captureze această magie – să-i spunem “a lucrurilor mărunte”: gustul mâncarii preferate, o imagine frumoasă ori un miros plăcut. La o sesiune de autografe în New York, Gaiman spunea că doar copiii pot să găsească bucurie în lucruri neînsemnate, indiferent cât de rea e situația generală. Un exemplu?

“<Îmi pare rău că cel mai bun prieten al tau a zis la școală că puți… Vrei să mâncăm o înghețată?> Și mănânci înghețata, iar lucrurile sunt din nou OK. De la un moment dat încolo, însă, nu mai e la fel. <Îmi pare rău că lupți cu disfuncțiile erectile. Vrei să mâncăm o înghețată?>… Cumva, nu mai funcționează.”

Neil Gaiman, la Symphony Space, Manhattan

Gaiman a început să scrie Oceanul… ca pe o scurtă povestire pentru soția sa, Amanda Palmer (The Dresden Dolls/ Evelyn Evelyn/ Amanda Palmer and the Grand Theft Orchestra). Ea era plecată, iar el îi simțea lipsa. Doar că povestea a crescut și a tot crescut. Când a terminat-o, și-a dat seama că – din întâmplare – a scris un roman.

2013 abia a trecut de jumătate și este, deja, cel mai aglomerat an pentru Neil Gaiman. “Un an nebun”, spune el. În februarie și-a lansat Chu’s Day, o carte ilustrată pentru juniori. În aprilie, a ținut o importantă conferință la London Book Fair, în mai s-a difuzat episodul din Doctor Who pentru care a scris scenariul (Nightmare in Silver), iar în iunie și-a lansat Oceanul. În septembrie are programată lansarea unei alte cărți ilustrate pentru copii, Fortunately, The Milk, o ediție aniversară Coraline , la 10 ani de la apariția cărții, și – tot în toamnă – o nouă povestire din seria de benzi desenateThe Sandman, care să marcheze 25 de ani de la lansare. Între timp, face turnee de promovare și dă interviuri în aproape orice moment liber.

Reușește toate astea parțial pentru că și le dorește (și are libertatea să aleagă), parțial cu antrenament. Pentru un timp, a fost jurnalist și spune că această meserie l-a învățat două lucruri importante: să sintetizeze și să respecte deadline-uri. Povestește cum, odată, a uitat că trebuia să facă o recenzie, iar editorul l-a sunat să-i reamintească – termenul limită era a doua zi. La întrebarea “ce se întâmplă dacă nu scriu?”, răspunsul a venit prompt: “Vom scoate o pagină cu poza ta și numărul de telefon, pentru ca toți cei interesați să te poată întreba cum a fost cartea.”  “Așa ceva” – încheie Gaiman – “îți adună gândurile surprinzător de rapid”.***

(Iulia Verbancu)

———————————–

* Pentru amatorii de extra-date, Gaiman spune că Lettie ar putea fi rudă îndepărtată cu Daisy Hempstock din Stardust și cu Liza Hempstock, din The Graveyard Book.

** Pe de altă parte, nu aș putea spune de la ce vârstă este potrivit pentru copii Oceanul de la capătul aleii. Dacă sunteți părinți, citiți cartea înainte de a o propune, ca să apreciați când e pregătit pentru ea copilul vostru.

*** În scurta mea documentare pe net, am dat peste două filmulețe cărora nu le-am găsit loc în recenzie, dar pe care nu mă îndur să le las deoparte. Primul este o vizită cu ocazia lansării Oceanului la The Guardian, în a cărui redacție a lucrat. Al doilea – o sesiune de cumpărături-preferințe (“what’s in my bag?”) într-un magazin de muzică și film, împreună cu Amanda Palmer.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.