Recenzie: Purificare, de Sofi Oksanen

on 14.03.2012 at 15:08

N-am înţeles niciodată de ce scriitorii nu sunt atenţi la ce titluri mai sunt disponibile pe piaţă. Pentru mine Purificare însemna până acum câteva zile Sarah Kane şi se scălda într-o lumină de faianţă galbenă în ritmuri de Sting, aşa cum şi-a imaginat-o Andrei Şerban pe scena Teatrului Naţional din Cluj Napoca.

Dar uite că finlandeza asta, Sofi Oksanen, îşi numeşte romanul Purificare (Editura Polirom, 2012, 24,95 lei), inspirându-l dintr-o piesă omonimă scrisă tot de ea cu un an înainte, în 2007. Un roman tradus în peste 40 de ţări cu numeroase premii la activ (printre care Prix Femina Etranger, 2010). Iar după ce l-am devorat ca un şoarece de bibliotecă într-o seară jumate cred că titlu mai potrivit nu putea avea. Şi cel mai probabil de acuma în mintea mea alambicată Purificare va fi şi o casă cu grădină şi dependinţe secrete, la marginea unei “păduri estoniene minunate”, care desparte şi apropie destine mai ceva ca magneţii în formă de potcoavă.

În primul rând, dacă vă apare în faţă pe vreun raft, nu vă speriaţi de descrierea de pe spate făcută de “The Economist” – veţi putea citi şi noaptea cartea asta, dar cu o oarecare strângere de stomac, de parcă pielea s-a uscat, a făcut coajă, a intrat la apă şi vă trage în interiorul ei. Apoi, ignoraţi fotografia de pe copertă – nu-i nicidecum glam cum aţi putea crede văzând picioarele lungi şi aproape perfecte, sau cu substrat religios – a se vedea poziţia de cruce.

Şi dacă nu vă prinde din prima parte – descrieri lungi şi metafore tăioase (“Dar estoniana fetei avea un altfet de gust, ceva mai vechi, ceva îngălbenit şi ros de molii. Acea vorbire degaja un ciudat miros de moarte.”), continuaţi şi o să vă afundaţi într-o dramă de familie mocirloasă întinsă pe mai bine de 50 de ani, unde orice nou amănunt scoate la iveală alte şi alte încrucişări de situaţie. Dacă v-a plăcut Bastarda Istanbulului (Editira Polirom, 2007), o să vă placă şi Purificare. Dacă nu aţi citit romanul turcoaicei Elif Shafak, e timpul să o faceţi [De ascultat un discurs de-al lui Elif Shafak despre arta povestirii aici.]

Revenind.

“Părul încurcat la tâmple şi stătea iţit în aer precum o urcehe în plus, întotdeauna în alertă.”

Sofi Oksanen construieşte piste false. Nu te lasă să îţi dai seama unde se va duce cu povestea. Adică doar îţi dă impresia că te lasă. Vei intui cu uşurinţă că fata pe care bătrâna estoniană o găseşte în curte e o fugară – mai întâi de sărăcia din Rusia post-URSS şi apoi de peştele ei, care iniţial îi promisese Occidentul şi lumea bună; că această fugară nu a apărut de niciunde fix la ea, ci că îi e cumva rudă. Dar nu asta e povestea pentru care Purificare mi-a ocupat o seară jumate.

Cu o singură fotografie, un amănunt căruia nu i-ai da prea mare importanţă, scriitoarea finlandeză uneşte cele două lumi – a lui Aliide Truu, bătrâna care pândeşte muşte cu ura cu care ar putea ucide un om, şi a Zarei, fata care respiră prin toţi porii frică, cu “pielea precum pulpa unui măr caramelizat cu scorţişoară proaspăt tăiat”, fără cale de întors. Iar unirea acestor două lumi se transformă în cea mai frumoasă şi dureroasă obsesie a unei fete pentru iubitul surorii ei.

“Transpiraţia lui Ingel mirosea a violete, iar necazul lunar al fetelor nu îi balona talia subţire. Ţânţarii nu lăsau umflături pe pielea ei netedă, iar viermii nu îi mâncau verzele. […] Nu era de-ajuns nici că Ingel îl câştigase pe singurul bărbat care oprise preţ de-o clipă inima lui Aliide, nu, nici asta nu fusese de-ajuns, frumuseţea prea lăudată a lui Ingel şi zâmbetul său pogorât din rai deveniseră acum, după ce îl întâlnise pe Hans, şi mai luminoase, şi mai orbitoare.”

Sofi Oksanen spune poveşti în poveste. Sunt patru, întrepătrunse ca firele de păr împletite spic. Dar fiecare dintre ele este construită atât de bine, încât ar putea avea o viaţă independentă de celelalte. Nu stilul le face aşa – scriitoarea finlandeză accentuează cuvinte, îţi tropăie prin inimă cu propoziţii scurte precum caii sălbatici, aruncă pe ici, pe colo vorbe usturătoare şi repetitive, ca picurii de sare pe rană, ci conţinutul. Trebuie să fii un scriitor al naibii de bun să poţi reda, fie şi cu un ajutor din familie – mama ei e estoniană şi a emigrat în Finlanda, atmosfera chinuită a unei Estonii bulversate de primii ani de socialism rusesc, când tu te-ai născut 30 de ani mai târziu într-o ţară învecinată. Tragedia unei naţii reduse la tragedia unui sat şi-a unei familii scormonesc în tine indignarea, mila, duioşia, scârba şi groaza. Cam ce reuşeşte şi Herta Muller, despre ale cărei romane mi-am promis că nu voi citi mai mult de unul pe an, că nu pot duce atâta rău fizic care iese dintr-o carte.

“Ea tot încerca, era o muscă, zbură departe, zbură pe tavan, zbură pe lângă bec, cu aripi transparente, o sută de ochi, dar femeia de pe podeaua de piatră gâfâia zvâcnindu-se. Avea un sac tras pe cap, iar sacul mirosea a vomă şi nu era nici o gaură în el prin care să intre o muscă, musca nu avea cum să găsească o cale ca să ajungă în gura femeii, ar fi putut să încerce să o sufoce, să o facă să vomite din nou şi să se asfixieze.”

Sofi Oksanen compune din titlurile capitolelor poezii fără rimă care independent de poveste par nedureroase şi inofensive: “Poveştile hoţilor sunt interesante doar pentru alţi hoţi”, “Aliide mănâncă o floare de liliac cu cinci petale şi se îndrăgosteşte”, “Cum pasul lui Aliide devine mai uşor”. Prezintă o lume feerică pe care apoi o distruge nemilos cu fiecare pagină pe care o dai spre final.

Sofi Oksanen ne învaţă că purificarea, înţeleasă ca iertare şi noi începuturi, nu e posibilă decât în ani şi timpuri comparabile cu cele în care s-a declaşat declinul; “Primăverile neobişnuite şi iernile neobişnuite erau temute întotdeauna. În 1941 fusese o iarnă neobişnuit, nespus de friguroasă. […] Iată că se întâmpla din nou. Un anotimp neobişnuit.”; nu ne curăţăm niciodată total de cei care am fost, trecutul se agaţă de noi ca scamele de hainele negre, dar în forma asta a noastră, acumulativă şi odioasă, dramul de uman iese la suprafaţă, deşi ca scop, şi nu ca mijloc. (Cătălina Miciu)