Recenzie: Momo, de Michael Ende

on 20.07.2012 at 07:24

Polirom, 2012

Traducere din limba germană de Yvette Davidescu

Stresat? Surmenat? În permanentă criză de timp? Acum, există o rezolvare!
Trage aer în piept şi opreşte-te. E timpul să citeşti “Momo“, a lui Michael Ende. Iar, dacă ai citit-o deja când erai mic, reciteşte-o, pentru că o vei iubi şi mai mult.
“Momo“ se ia în doze mari, dar pe îndelete. Trebuie să laşi copilul care ai fost să-i reamintească adultului ce ai devenit cum voia, de fapt, să trăiască. Pare o carte pentru copii, dar nu e doar atât. Celor mici le place din cu totul alte motive decât adulţilor: jocurile şi suspansul ar fi doar două dintre ele. În noi, “Momo“ trezeşte în acelaşi timp o minunată nostalgie şi trista realizare că, fără să ne dăm seama, ne grăbim să ne terminăm viaţa.
Momo este o mică fată fără familie, ce locuieşte în ruinele unui amfiteatru roman. Şi, deşi pare obişnută, are talente ascunse: ştie să asculte ca nimeni alta, nu poate fi minţită, iar în preajma sa lucrurile par mai clare, problemele – rezolvabile şi joaca – o explozie de imaginaţie. Lângă Momo, oamenii sunt mai buni şi mai sinceri. Dar lumea este gata să cadă pradă domnilor cenuşii, care trăiesc mâncând timpul liber. Şi oamenii nici măcar nu îşi dau seama că sunt furaţi: se grăbesc doar să devină mai eficienţi, nu mai au timp pentru cei dragi şi, dintr-un vag sentiment de vinovăţie, fac copiilor cadouri tot mai multe, tot mai scumpe. Simţindu-se părăsiţi, cei mici încep să îşi dea seama de problemă, iar Momo va fi obligată să-i înfrunte pe eficienţii agenţi ai Casei de Economisire a Timpului.

Munca la “Momo“ (in original, “Momo sau Extraordinara poveste a hoţilor timpului şi a copilului care le-a înapoiat oamenilor timpul furat”) a durat 6 ani. Cartea a apărut în 1973. Probabil că şi atunci, ca şi acum, cititorii au recunoscut senzaţia că se lasă copleşiţi de grabă şi alergătură, că neglijează pe cineva, că li s-a furat timpul. Iar în decurs de 40 de ani, societatea a devenit mai eficientă, însă nu şi mai relaxată, astfel încât “Momo“ rămâne incredibil de actuală. Va fi, probabil, şi peste alţi 40 de ani, când copiii de azi o vor reciti din postura unor persoane adulte, prinse de problemele vieţii.
Un predicator al fericirii, Michael Ende a căutat-o la fel ca toată lumea şi nu a reuşit mereu să o găsească. După o viaţă de scrieri cu un succes enorm la public, Michael Ende se simţea în continuare trecut cu vederea de critică. În 1994, aproape de sfârşitul vieţii, spunea cu amărăciune că în salonul literar poţi intra şi dinspre închisoare şi dinspre balamuc şi dinspre bordel, dar nu şi din camera copilului – criticii nu te vor ierta niciodată pentru asta. Cărţile lui sunt, într-adevăr, catalogate drept literatură pentru copii, dar sunt literatură de mare clasă. Surprind perfect şi poetic inocenţa copilăriei, problemele ei şi riscul amneziei prin maturizare.

Mai în glumă, mai în serios, un prieten spunea odată că nu îşi trăieşte viaţa, ci viaţa îl trăieşte pe el. “Momo“ poate fi considerată terapia perfectă pentru o astfel de afecţiune. Aşa că, dacă ai hotărât că ai nevoie de un tratament cu Timp şi Copilărie, relaxează-te. Nu aprinde televizorul. Închide mobilul. Citeşte. La nevoie, învoieşte-te pentru o zi de la serviciu – nu din cauza asta va suferi economia mondială. Tu, în schimb, vei câştiga o poveste frumoasă şi o zi tihnită.

Dar dacă pentru pofta de viaţă face minuni, în lupta cu consumismul “Momo“ înregistrează doar o victorie parţiala. Sigur, cel mai probabil te vei abţine să cumperi copilului o păpuşă cu 20 de prieteni şi 2000 de accesorii.
Însă cartea vei vrea să fie a ta.

(Iulia Verbancu)