Cum aleg la alegeri? Ghid civic

Librăriile Cărturești sunt spații libere de exprimare, atât prin oferta de carte de la raft, cât și prin rolul său de a crea contextul în care fiecare voce să fie auzită.

Cum aleg la Alegeri? este o inițiativă Cărturești de informare și de încurajarea a spiritului critic în contextul alegerilor (locale, europarlamentare, prezidențiale, parlamentare). Proiectul nostru se desfășoară în perioada iunie-decembrie 2024 și presupune o serie de dezbateri cu experți, jurnaliști, oameni activi în zona civică, dar și un Raft de recomandări de lectură din partea invitaților și a echipei Cărturești.

Întrucât anul 2024 este unul în care au loc toate tipurile de alegeri, europarlamentare, locale, prezidențiale, parlamentare, Cărturești a ales să ofere spațiu celor de la Politica la minut pentru a le vorbi tinerilor despre rolul instituțiilor și impactul lor în viața fiecăruia dintre noi cu scopul de a contribui la dezvoltarea propriului discernământ. 

Politică la minut este o inițiativă nepartizană și apolitică dedicată explicării actualității politice românești și europene și creșterii implicării civice a tinerilor. Cu peste 78 de mii de urmăritori pe Instagram, inițiativa a câștigat premiul I la categoria „Tineri de bine” la Gala Societățiii Civile, ediția 2023. Proiectul Politică la minut a fost cofondat de Vlad Adamescu și Răzvan Petri, în anul 2020 și s-a alăturat inițiativei civice Cărturești de explicare a alegerilor europarlamentare, locale, parlamentare și prezidențiale de anul acesta. 

Răzvan Petri este cofondator al inițiativei civice dedicată tinerilor Politică la minut. Răzvan a absolvit cu First Class Honours cursurile de licență în Științe Politice la King’s College London, dar și un masterat în Politici Publice la University College London (UCL). Răzvan a mai publicat analize despre situația politică din Bulgaria, dar și despre inegalitatea economică și socială asociate tranziției postcomuniste sau cauzele din spatele valului extremist din România. A lucrat la Parlamentul European în calitate de consilier pe politici publice și comunicare. În prezent activează în spațiul neguvernamental, fiind copreședintele Centrului pentru Democrație și Bună Guvernare. 

Vlad Adamescu este cofondator al inițiativei civice dedicată tinerilor Politică la minut. Vlad este licențiat în științe politice cu First Class Honours la King’s College London și are un masterat în Politici Publice Europene și Internaționale de la London School of Economics and Political Science (LSE). Vlad a publicat analize despre creșterea extremismului și inegalității economice în Europa și România, dar și despre politici de mobilitate urbană. A lucrat la Parlamentul European în calitate de consilier pe politici publice și comunicare. În prezent activează în spațiul neguvernamental, fiind copreședintele Centrului pentru Democrație și Bună Guvernare. 

Opiniile exprimate în acest articol aparțin exclusiv autorilor.

Ce să știi pentru alegeri? Ghid civic

Ce (nu) poate face Parlamentul?

Parlamentul este cea mai importantă instituție din România. Asta nu-i puțin. Parlamentul ar trebui să fie ca o oglindă care să reflecte țara – așa cum arată România, așa e și Parlamentul. Nu comentăm faptul că sondajele de opinie arată că românii au, aproape mereu, cea mai puțină încredere în Parlament. 
Rolul Parlamentului e de a propune, dezbate și adopta legi, care apoi sunt aplicate de Guvern și respectate (sperăm!) de noi, cetățenii. 

Cum e organizat Parlamentul?   

Parlamentul are două camere: Senatul și Camera Deputaților. De ce două? Ei bine… e mai complicat. De obicei, statele care are două camere ale parlamentului le au pentru că vor ca ele să reprezinte altceva: astfel, o cameră reprezintă populația și o alta reprezintă teritoriul (gândiți-vă la Camera Reprezentanților și Senatul SUA: în prima sunt reprezentați direct cetățenii, în a doua, sunt câte 2 senatori din fiecare stat american). De obicei, aceste două camere sunt și alese diferit: în SUA senatorii au mandate de 6 ani și reprezentanții de 2 ani; în Franța senatorii sunt aleși de consilierii locali (nu de toți cetățenii) etc. În România însă, senatorii și deputații noștri sunt aleși în exact același fel, odată la 4 ani, de toți cetățenii români. Ba chiar făceau și fix același lucru până în 2003, singura diferență e că sunt mai mulți deputați decât senatori. 

După 2003, s-au trasat niște responsabilități mai clare: toate propunerile legislative care se ocupă de apărare, afaceri externe, justiție, servicii de informații ș.a. trebuie să fie depuse în Camera Deputaților, cu votul decisiv în Senat, iar restul trebuie depuse în Senat, cu vot decisiv în Camera Deputaților. Adică fiecare cameră este responsabilă pentru subiectele ei. 

Există și cazuri când ambele camere se reunesc în ședință comună, de exemplu când aprobă bugetul de stat, când acordă încrederea Guvernului (adică îl votează în funcție), când fac numiri în diverse funcții publice. 

Când nu sunt în ședințe de plen (adică când votează, de exemplu), puteți găsi parlamentarii într-o comisie parlamentară. Există 25 de comisii la Senat și 25 la Cameră: de la învățământ la sănătate la drepturile omului sau industrie, dar numărul lor poate diferi în funcție de deciziile parlamentarilor. Se pot constitui și comisii comune, ale ambelor camere. În comisii au loc cele mai multe dezbateri privind propunerile și proiectele de lege (da, sunt diferite), se depun și votează amendamente. 

Politic vorbind, parlamentarii fac parte (sau nu) din grupuri politice ale câte unui partid. Când ești într-un grup politic, ai diverse perkuri, cum ar fi birouri mai mari, subvenții de la bugetul de stat sau reprezentanți în secțiile de votare la alegeri. 

Relația cu Guvernul și Președintele 

Relația Parlamentului cu Guvernul e… interesantă. Pentru a se forma, Guvernul trebuie să aibă încrederea Parlamentului. Când Președintele desemnează pe cineva candidat la funcția de prim-ministru, acea persoană alcătuiește o listă de potențiali miniștri și un program de guvernare, cu care se prezintă în Parlament. Miniștrii sunt audiați (li se pun întrebări, li se verifică competența), programul este analizat și dezbătut, apoi urmează votul de acordare a încrederii. Parlamentul poate fi capricios: încrederea acordată poate fi retrasă oricând printr-o moțiune de cenzură. Dacă o astfel de moțiune este adoptată (dacă e votată de jumătate + 1 din toți parlamentarii), Guvernul este demis. 

Deci, în teorie, Parlamentul controlează activitatea Guvernului, cheamă la audieri miniștri și uneori îi cere chiar și premierului să se prezinte în Parlament la diverse dezbateri. În practică însă, Parlamentul de multe ori face un pas în spatele Guvernului, pentru că de cele mai multe ori, miniștrii sunt și ei parlamentari. Spre deosebire de alte state, în România funcția de ministru sau prim-ministru se poate cumula cu cea de deputat sau senator. Asta duce la o relație foarte apropiată dintre cele două instituții. Astfel, când Guvernul inițiază un proiect de lege, acesta are șanse foarte mari să fie adoptat de Parlament, pentru că partidele de la guvernare au, de cele mai multe ori, o majoritate în Parlament. Statistica e clară: între 1992 – 2020, 96,9% din proiectele propuse de Guvern au devenit lege, în timp ce doar 21,9% din propunerile deputaților și senatorilor au avut același final fericit. 

Cu Președintele, relația poate fi uneori mai tensionată. Președintele își depune jurământul în fața Parlamentului și poate adresa mesaje acestuia. Parlamentul îl poate suspenda din funcție pe șeful statului pentru „săvârșirea unor fapte grave care încalcă prevederile Constituției”, cu o majoritate simplă, aceeași majoritate de care ai nevoie ca să adopți o lege. Ați crede că „faptele grave” au o definiție clară, însă nu. Dacă parlamentarii, din motive politice, consideră că Președintele trebuie să plece, îl pot suspenda, fiind apoi necesară organizarea unui referendum de demitere a Președintelui. Poporul l-a ales, poporul decide dacă-l demite sau nu. Tot procesul acesta s-a întâmplat de două ori, în 2007 și apoi în 2012, de ambele dăți împotriva Președintelui Băsescu. De ambele dăți, românii au decis că nu erau atât de nemulțumiți de Președintele lor precum erau parlamentarii. 

Ce (nu) poate face Președintele?

Președintele României e de departe cel mai popular politician al țării. De ce? Pentru că este ales direct de cetățeni: la alegerile din 2019, candidatul care a câștigat alegerile a primit încrederea a 6,5 milioane de români. În comparație, al doilea cel mai votat politician din țară, Primarul Bucureștiului, a primit „doar” 350.000 de voturi anul acesta. 

Și totuși, legitimitatea asta înseamnă că Președintele face ce vrea în România, că Palatul Cotroceni e un fel de Casa Albă? Ei bine, nu. Președintele nu face autostrăzi, poduri, drumuri, spitale și școli. Dar asta nu înseamnă că e lipsit de puteri. Să explicăm. România e o republică semi-prezidențială, ceea ce înseamnă că șeful statului împarte puterea executivă cu un Guvern ales de Parlament și condus de un prim-ministru. Președintele nu e șeful prim-ministrului, ci amândoi fac parte din puterea executivă. 

Cum e în alte state europene? 

Puține state din Uniunea Europeană au președinți aleși direct de cetățeni, și chiar mai puține dau președinților lor lucruri de făcut. De obicei, președinții europeni sunt aleși de parlamente și au doar un rol ceremonial – acordă decorații, promulgă (semnează) legi, numesc persoane în funcții publice conform dorințelor premierului etc. Excepție fac Franța (din a cărei constituție ne-am inspirat și noi când am scris-o pe a noastră), România, Lituania, Cipru și Polonia. Președinții acestor state nu doar că sunt aleși direct, dar au responsabilități importante, pe care nu ezită să le exercite. 

Consiliul European și relații internaționale 

Probabil cea mai importantă atribuție a șefului statului este cea de reprezentare a României pe plan internațional, și mai ales în Consiliul European (acolo, singurii președinți sunt cel francez, lituanian, cipriot și român). Consiliul European reunește toți șefii de stat sau de guvern din Uniunea Europeană și e locul unde se iau marile decizii strategice pentru întreaga Uniune, care apoi sunt implementate de Comisia Europeană și de Consiliul Uniunii Europene (confusing, we know). Un loc în Consiliul European e foarte râvnit, ba chiar motiv de scandal: în 2012 aproape am trecut printr-o criză constituțională, când atât președintele Traian Băsescu, cât și premierul Victor Ponta au vrut să participe la Consiliu. În final, a mers premierul, dar Curtea Constituțională a României a decis ulterior că doar Președintele are această atribuție, pe care o poate delega prim-ministrului, dacă dorește. 

Pe lângă UE, Președintele merge la summit-urile NATO, face vizite oficiale în alte state și în general conduce diplomația românească, ajutat de ministrul de Externe și de Guvern. 

Apărare, servicii și situațiile de urgență

Pe lângă că e șeful statului, Președintele conduce și Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT). De ce? Pentru că Președintele este comandantul forțelor armate și responsabil de apărarea țării, iar în caz de război, el sau ea ia deciziile necesare pentru a ne apăra. Din CSAT mai fac parte, printre alții, prim-ministrul, miniștrii apărării, internelor, justiției, șeful statului major al apărării, șefii serviciilor de informații. CSAT ia decizii când vine vorba de ajutorul către Ucraina, de exemplu, cu aprobarea ulterioară a Parlamentului. Tot Președintele este cel care decide în situații de urgență, el fiind cel care instituie starea de urgență, așa cum am văzut în pandemie. 

De asemenea, Președintele are o relație apropiată (uneori prea apropiată) cu șefii serviciilor de informații: Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază (mai sunt încă trei), pe care îi propune sau numește în funcții și care apoi îi furnizează rapoarte periodice despre situația din țară și din străinătate. Deci, Președintele știe mult, cel mai mult, după cum a recunoscut și Traian Băsescu: „am fost cel mai bine informat om politic, dar n-am știut decât 10%”. 

Relația cu Guvernul

S-au scris mii de pagini despre relația Președintelui cu Guvernul și despre cine are mai multă putere, el sau premierul. Răspunsul este că depinde: când Președintele și premierul vin din același partid, relația este de multe ori una de subordonare a prim-ministrului față de șeful statului, iar exemple avem multe: Ion Iliescu – Nicolae Văcăroiu, Traian Băsescu – Emil Boc, Klaus Iohannis – Florin Cîțu, Ludovic Orban, Nicolae Ciucă. Când sunt de la partide diferite, se ajunge des „la cuțite”, cum a fost cazul între Traian Băsescu și premierul Călin Popescu-Tăriceanu și apoi Victor Ponta, sau între Klaus Iohannis și Mihai Tudose sau Viorica Dăncilă. Au existat și situații tensionate: în 1999, prim-ministrul Radu Vasile s-a încuiat în biroul de la Palatul Victoria, refuzând să plece, după ce Președintele Emil Constantinescu îi ceruse demisia, iar toți membrii Guvernului făcuseră deja acest lucru la cererea Președintelui. Până la urmă, Vasile a fost pur și simplu demis din funcție de Constantinescu – un lucru nu prea în regulă. 

În urma (și) acestui incident, Constituția a fost modificată în 2003 și s-a introdus un nou alineat: „Președintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru”. Ce poate face însă Președintele este să selecteze un candidat pentru funcția de prim-ministru, după ce se consultă cu partidele parlamentare. Președintele are o libertate largă de acțiune, putând selecta aproape pe oricine pentru funcția de prim-ministru, atât timp cât e rezonabil de crezut că persoana desemnată va putea găsi o majoritate în Parlament care să o voteze.

De-a lungul timpului, Președinții au desemnat premieri șefi de partide, oameni din interiorul partidelor sau tehnocrați, ba chiar au respins propuneri venite de la partide, inclusiv de la partide cu majorități confortabile în Parlament. Cu alte cuvinte, desemnarea candidatului pentru prim-ministru este o ocazie pentru președinți „să-și arate mușchii”, să încerce să controleze jocul politic dintre partidele din Parlament. Toți vor să fie premieri și numai Președintele le poate îndeplini visul. Dacă lista de miniștri propusă de candidatul desemnat să fie prim-ministru primește votul unei majorități în Parlament, Președintele e obligat să numească în funcție Guvernul. Apoi are loc o ceremonie la Cotroceni, unde toți miniștrii rostesc jurământul de credință, în prezența Președintelui. 

Relația cu Parlamentul 

Președintele se află la finalul procesului legislativ din România. Pentru a putea fi aplicată, orice lege trebuie să poarte semnătura Președintelui României (să fie promulgată). Asta nu înseamnă că Președintele decide care legi se aplică și care nu – nu are un drept de veto cum are președintele american, de exemplu. În momentul în care primește o lege proaspăt adoptată de Parlament, Președintele are trei opțiuni: 

• o promulgă (semnează) și cu asta, basta;
• o trimite la reexaminare, adică o întoarce la parlamentari să se mai uite pe ea, cu comentarii. Parlamentul e liber să integreze sau nu comentariile Președintelui. Dacă o votează din nou cu majoritate simplă, Președintele este obligat să o promulge. 
• o trimite la verificare la Curtea Constituțională, dacă consideră (argumentat) că legea încalcă Constituția. CCR poate decide că așa este, caz în care Parlamentul este obligat să facă modificările necesare, sau CCR decide că legea e ok, caz în care se întoarce la Președinte pentru promulgare. 

Spre deosebire de multe alte state, de exemplu Republica Moldova, în România, Președintele nu are dreptul de inițiativă legislativă, adică nu poate propune legi. Trebuie să ceară Parlamentului sau Guvernului să propună legislație, dar nimeni nu e obligat să asculte. 1 – 0 pentru Maia Sandu. 

Puterea informală și limitele Președintelui

Se spune des că Președintele nu e atât de puternic pentru că nu are multe atribuții day-to-day, care să țină direct de bunăstarea oamenilor, de economie, de pensii, salarii, ci de lucruri mai îndepărtate, cum sunt politica externă sau siguranța națională. Și e adevărat, nu Președintele crește salariile sau scade impozitele – Guvernul face asta. Însă Președintele are altceva, aproape la fel de puternic, dacă persoana care ocupă temporar Palatul Cotroceni știe să le folosească: legitimitate morală și putere informală. 

Președintele e cea mai urmărită persoană publică din România. Tot ce face Președintele e imediat prezentat, comentat și disecat pe toate televiziunile de știri. Până și noi, în articolul ăsta, am scris „Președinte” doar cu „P” mare. Președintele are puterea să dea unor teme dimensiune națională, fie că vorbim de inegalități economice, sărăcie sau orice altceva, inclusiv prin vizite în teren și monitorizarea unor instituții publice. Constituția spune clar: „Președintele veghează la (…) buna funcționare a autorităților publice”. 

Președintele poate, printre multe altele:   

• cere public Guvernului să ia măsuri în orice domeniu, punând presiune publică pe miniștrii și pe partide; 
• poate vizita zone dezavantajate sau lăsate în urmă; 
• poate cere demisia șefilor unor instituții publice; 
• poate cere rapoarte pe diverse teme; 
• poate prezida ședințele de Guvern, iar prim-ministrul și restul miniștrilor sunt obligați să-l asculte, chiar dacă nu implementează ce vrea acesta. Ar putea inclusiv să ceară Guvernului să organizeze ședințe de Guvern în teritoriu, în diverse județe; 
• se poate adresa direct Parlamentului, care e obligat să se întrunească și să-i asculte prioritățile; 
• se poate adresa direct poporului, organizând referendumuri consultative pe diverse teme de interes național etc. 

Trebuie doar să vrea. 

Ce (nu) poate face Guvernul?

Taxe, impozite, salariile bugetarilor, împrumuturi de stat, autostrăzi, poduri, drumuri, reglementări, de toate și multe, multe, altele se ocupă Guvernul. Adică de lucrurile care ne afectează cel mai mult și mai direct. Premierul și cabinetul său se ocupă de „day-to-day”. Parlamentul îi trasează sarcini, așa cum am văzut, dar Guvernul este cel care trebuie să le ducă la îndeplinire. El se asigură, 24/24, că legile sunt respectate (Poliția este în administrarea Ministerului de Interne) sau că banii de investiții și salarii sunt plătiți la timp. 

Și Guvernul poate să „dea legi”, cum obișnuim să spunem. Nu tot timpul, ci în situații de criză, când nu poate aștepta după Parlament să adopte o nouă lege. Poate face acest lucru prin ordonanțe de urgență (celebrele OUG-uri). OUG-urile nu pot fi date în orice domeniu. Spre exemplu, ele nu pot restrânge drepturile fundamentale ale cetățenilor (cum ar fi libertatea de exprimare sau egalitatea în fața legii). Problema este că Guvernul se folosește de acest instrument cam des, fiind foarte util și facil pentru cei de la putere. Cum? Definind multe situații ca fiind „urgențe”. Parlamentul trebuie să aprobe (sau să respingă), în final, aceste OUG-uri, dar ele produc deja efecte din momentul în care sunt publicate în Monitorul Oficial (lista unde se publică toate actele importante din România, de la legi la decrete la OUG-uri, la hotărâri de Guvern și alte asemenea), indiferent dacă sunt aprobate sau nu de Parlament în final. Așadar, Guvernul are un instrument foarte puternic în tolba sa.

Nu este singurul mod în care Parlamentul poate fi ocolit. Guvernul poate să se folosească de un alt instrument, al „angajării răspunderii”, pe care îl poate utiliza în momentul în care vrea să adopte o măsură controversată care nu are prea multă susținere în rândul parlamentarilor. Practic, în momentul în care își angajează răspunderea pe un proiect de lege, Guvernul spune Parlamentului că este totul sau nimic. Dacă parlamentarii nu votează o moțiune de cenzură în termen de trei zile de la angajarea răspunderii, proiectul de lege pe care Guvernul și-a asumat răspunderea se consideră adoptat, fără alte dezbateri. Nici măcar nu se mai votează propriu-zis legea. Astfel, din dorința de a evita o criză politică, parlamentarii de multe ori nu votează moțiunea de cenzură, Guvernul rămâne în funcție și legea e adoptată. Unii o numesc șantaj, alții o văd ca pe o metodă legitimă de a trece legi în contexte politice complicate.

Relația Guvernului cu Parlamentul este una complexă, după cum ați observat. Guvernul depinde, în mare măsură, de Parlament. Guvernul nu poate să existe și să funcționeze în parametri normali fără o majoritate în Parlament. Miniștrii pot fi chemați în fața Parlamentului să fie luați la întrebări și parlamentarii pot depune moțiuni simple prin care să-și arate nemulțumirea față de un ministru (dar nu îl pot concedia prin această moțiune). Parlamentarii pot depune moțiuni de cenzură dacă consideră că Guvernul nu și-a îndeplinit mandatul asumat în fața Parlamentului. Dacă este votată de majoritatea parlamentarilor, moțiunea de cenzură duce la demiterea întregului Guvern. 

Miniștrii Guvernului, atunci când nu sunt demiși sau se ocupă cu OUG-uri sau autostrăzi, merg și în diferitele configurații ale Consiliul Uniunii Europene. Acolo, miniștri responsabili cu fiecare arie de activitate, spre exemplu Agricultura, se întâlnesc cu miniștri agriculturii din restul statelor europene și votează și dezbat legile europene care ajung pe masa lor în acele domenii. La fel este și pentru miniștrii de Interne, Externe, Economie, Justiție și mulți alții. Așadar, un ministru ne reprezintă și pe plan european, în domeniul pe care este pus responsabil.

De ce să votez și unde?

Pentru că numai așa poate să funcționeze acest sistem complex. El se pune în mișcare doar dacă ne alegem un Președinte care să propună un prim-ministru și un Parlament care să acorde încredere sau nu Guvernului. Nimic nu se întâmplă fără votul nostru. Dacă nu vă convinge responsabilitatea civică și datoria morală gândiți-vă la un slogan popular: Dacă nu votezi, nu contezi. Nu doar că rimează, dar este și adevărat. Dacă nu votăm, nu contăm în ochii politicienilor. 

De ce s-ar chinui un partid să ne scoată pe toți la vot? De ce s-ar chinui un partid să scrie programe de guvernare bune, cu măsuri reale și implementabile, dacă noi oricum nu ieșim la vot? Un partid este un actor rațional, cu resurse multe, dar limitate. Le împarte în modul în care crede că îi va maximiza șansele de câștig. Nu se va chinui să atragă voturi dacă știe că nu vin voturi din acel loc. De aceea este important să fim activi politic și să avem păreri argumente și să ne implicăm în dezbaterea electorală. Atunci când ne implicăm, când votăm, devenim interesanți și importanți pentru cei care caută să ne ia votul. Dacă suntem destui, vor trebui să se gândească la măsuri pentru noi, să fie responsabili în fața noastră și să ne întrebe și pe noi de sănătate. Simplu, logic, rațional. Și responsabil, pe deasupra. 

Ne vedem la vot pe 24 noiembrie, 1 decembrie și 8 decembrie! 
Vlad & Răzvan 
Politică la minut 

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.