INTERVIU | Andreea Giuclea: „Unul din lucrurile pe care le admir cel mai mult la sportivi e felul în care își controlează mintea în momente cu mize și tensiuni uriașe”

Andreea Giuclea e reporter sportiv freelancer. A scris timp de 10 ani pentru DoR: despre cum a ajuns Simona Halep numărul 1 mondial, despre puterea de-a reveni după accidentări a Cristinei Neagu, despre granița dintre performanță și abuz în gimnastica românească sau despre ascensiunea lui David Popovici. Ține cu Liverpool, a publicat o carte despre sportivi care nu renunță, Neînvinșii, a fost corespondent Lead.ro la competiții internaționale și trimite bilunar un newsletter cu povești și recomandări din sport.

Să începem cu începutul :), cum ai început să scrii despre sport? Care e povestea ta cu lumea sportului din care ne spui povești așa de bine scrise, la intersecția „dintre sport și societate, mediu, feminism și performanță”?
Mi-am dorit mereu să scriu despre sport, pentru că de mică am fost foarte pasionată de această lume, așa cum o descopeream uitându-mă la competiții, și am vrut s-o cunosc de aproape. Eram fascinată mai ales de ce se întâmpla dincolo de granița ecranelor, după ce se încheiau meciurile: care era atmosfera în vestiar după o victorie importantă sau o înfrângere dureroasă, la ce se gândeau sportivii când ratau ocazii importante din ultimele secunde, cum își reveneau după accidentări sau după înfrângeri, care erau poveștile, visurile și greutățile lor. Jurnalismul a fost calea de a mă apropia de acest univers, de a răspunde la o parte din curiozitățile de atunci și de a transmite mai departe către cititori aceste povești.

Scrii într-o introducere de la newsletter-ul Povești din Sport pe care îl faci din 2019:
„Îmi place să privesc lumea sportului dincolo de știri, declarații și medalii, ca formă de dezvoltare socială, care reflectă problemele și inegalitățile din societate, dar și ca pe un motor de schimbare care oferă inspirație, soluții și modele pozitive.”
Cum se vede lumea sportului prin ochii tăi?
Privesc și iubesc sportul pentru emoțiile unice pe care le oferă, pentru cum aduce oameni împreună și îi face să se simtă parte dintr-o comunitate, pentru poveștile pe care le numim „inspiraționale”, dar care sunt de fapt doar despre oameni care aleg să aibă încredere și curaj și poate un pic de nebunie, dar care și muncesc extrem de mult, sunt și foarte disciplinați, se dedică cu totul unui vis, unui drum pe care l-au ales, în ciuda obstacolelor. Sportul ne arată cum lucruri improbabile pot deveni posibile, cum poți reveni din situații în care crezi că nu mai ai șanse, cum poți întoarce meciuri ce păreau pierdute, și e important să ai în viață această încredere în ce poate fi posibil, dacă mai încerci o dată. Recent, un jucător de tenis de 43 de ani a câștigat Australian Open la dublu, și a povestit că acum câțiva ani a avut o perioadă de cinci luni în care n-a câștigat niciun meci, și s-a gândit serios să renunțe. N-a făcut-o, și acum e cel mai în vârstă număr 1 mondial (la dublu) din istorie. Îmi place să cred că astfel de exemple ne ajută să găsim și în noi resurse în momente de răscruce. 

Care sunt principalele probleme și inegalități pe care le vezi în sport?
Oricât de mult iubesc sportul, știu că nu e o lume ideală; are multe probleme, de la rasism, la corupție, la inegalitate, la sportwashing, la violență și abuzuri, cu pretextul obținerii de performanțe. E un teren fertil pentru răspândirea urii, intoleranței, extremismului, și a fost folosit de multe ori în scop politic, ca instrument de propagandă. Cum e cazul Rusiei, care a orchestrat un program sistematic de dopaj pentru a obține cât mai multe medalii olimpice, sau al altor țări cu politici discriminatorii și probleme privind nerespectarea drepturilor omului, care folosesc sportul, mai ales fotbalul, pentru a-și spăla imaginea – fie organizând competiții cum a fost Campionatul Mondial din Qatar, fie semnând contracte de imagine cu superstaruri, fie transferând jucători pe sume exorbitante.

Ce fel de schimbare poate genera sportul?
Deși are toate aceste probleme, are și o putere formidabilă de a crea punți și a aduce oamenii împreună, cum puține alte domenii o fac, oferindu-le experiențe colective, ceva comun în care să creadă, un sentiment de apartenență. Sunt exemple din istorie care arată cum poate contribui la vindecarea unor răni istorice: în Africa de Sud, de exemplu, echipa națională de rugby a jucat un rol important în reconstrucția societății post-apartheid, iar în Rwanda fotbalul a fost folosit cu intenție în procesul de reconciliere și vindecare după genocidul din 1994. 
Apoi, oferă expunere și vizibilitate unor subiecte despre care e important să vorbim, la nivel de societate, ca sănătatea mintală, criza climatică, rasismul, abuzuri și nedreptăți de tot felul. Sunt sportivi și sportive cu foarte mulți fani care se implică în aceste dezbateri și încearcă să schimbe lucruri pentru generațiile următoare, care se întorc către comunități vulnerabile, investesc în infrastructură, construiesc școli și spitale, protestează, fac campanii de lobby și chiar schimbă legi, pentru că își dau seama că vocile lor au putere și influență. Cum rezumă Joshua Kimmich, jucător la Bayern Munchen: „Atunci când vorbim noi, oamenii din jur ascultă și asta e o ocazie importantă de a avea un impact.”

Rămânem în zona întrebările de mai sus: ai scris despre discriminare și inegalitate de gen în sport, articolele tău au fost premiate (eseul Goluri mai multe, glezne mai fine a fost premiat cu locul I la Gala Superscrieri, la categoria Opinie, și cu locul II la European Press Prize, tot la categoria Opinie). De ce crezi că e această situație și de ce se vorbește puțin despre ea din interiorul sportului?
Drumul unei femei în sport a fost mult timp, și în multe privințe și locuri încă este, diferit de al unui bărbat, privind accesul, condițiile de pregătire, terenurile, arenele și echipamentele în care joacă, cum e plătită și cum e reprezentată în media, sponsorii pe care-i atrage, ce se întâmplă când vrea să devină mamă sau focusul constant pe corpul și înfățișarea ei. Asta pentru că sportul a fost considerat mult timp un teritoriu masculin, ca multe altele. A fost guvernat și condus de bărbați, iar accesul și participarea femeilor a fost mult timp interzisă sau limitată.
Dar, în ultimii ani, lucrurile astea au început să se schimbe, ele să fie tot mai prezente și vocale, și cred foarte tare că sportul poate să contribuie la o schimbare în direcția asta. Prin vizibilitatea lui, prin exemplele pe care le oferă, prin poveștile celor care luptă pentru drepturile lor și au platforme importante prin care să o facă, construiesc un spațiu unde oamenii se pot obișnui cu prezența femeilor în poziții de conducere, în antrenorat, la volanul unei mașini de raliu sau pe terenul de rugby; Și poate că lumile în care cresc copiii care azi le văd acolo și li se pare normal vor fi mai tolerante și mai incluzive. 

Ai scris articole despre mulți sportivi și sportive de performanță ca David Popovici, Simona Halep, Cristina Neagu, volumul Neînvinșii. Ce povești și lecții de la sportivi despre care te-ai documentat și ai scris au rămas cu tine în prezent?
Sunt multe, de la încrederea și puterea de-a reveni după accidentări a Cristinei Neagu, izvorul nesecat de ambiție și motivație care a purtat-o pe Ana-Maria Brânză către podiumul olimpic la trei ediții, curajul Crinei Pintea de a vorbi despre abuzurile unui fost antrenor, și procesul prin care a descoperit că propria voce și poveste pot avea un ecou. Sau energia molipsitoare a Elenei Pagu, campioană mondială la marș la 91 de ani, o femeie cu o hotărâre impresionantă de a face mișcare zilnic și de a trăi fiecare moment cu entuziasm și curiozitate. Dar poate lecția mai importantă, când le privim împreună, e ce spun poveștile lor despre cum s-au obținut performanțele sportive cu care România s-a mândrit mult timp, și care, din păcate, sunt tot mai rare. Pentru că aproape toți au reușit în mare parte datorită eforturilor lor individuale, a talentului, ambiției și dedicării lor, nu a unor sisteme sustenabile sportive sustenabile.

Cum e lumea competițiilor sportive din culise? Ce nu se poate transmite de acolo?
Când merg la competiții, îmi place să le privesc din diverse colțuri ale arenelor, nu doar de la masa presei. Îmi place mai mult cum se trăiește un meci din mijlocul suporterilor, să le aud reacțiile la vreun gol spectaculos sau cum își țin răsuflarea în momente tensionate, și să surprind momentele mici care contează, poate cel mai mult; de exemplu, m-a emoționat la un campionat național de înot o bunică care a urmărit în picioare întreaga cursă a nepotului ei, plângând, iar la final, după ce-a câștigat, a venit în tribună și-a luat-o în brațe; sau intensitatea cu care copiii care vin la concursuri pentru David Popovici îl strigă, îl aplaudă, îl caută cu privirea prin bazin, la fel cum se întâmplă cu Cristina Neagu la meciurile de handbal. 

Ce descoperi, privind dincolo de teren, e destul de multă normalitate: liniștea dintr-un autocar după o înfrângere, muzica din boxe care începe să destindă atmosfera; dorul de casă al unei mame care ratează serbarea de Crăciun pentru că e la un turneu final; joculețele, glumele micile momente de intimitate și ritualuri care unesc o echipă; munca de la antrenamente, care continuă zi de zi, indiferent de rezultatul unui meci, și care îți arată că ce se vede la televizor e doar un vârf al icebergului.

Ce separă eșecul de reușită? Ce lecții putem învăța cu toții din sport la acest capitol?
Cred că felul în care definim succesul și eșecul e diferit și, poate subiectiv, în funcție de cum se raportează fiecare la propriile obiective, performanță și progres. Nu cred că există o rețetă sau un checklist pe care să le poți bifa, pentru că sunt mulți factori și piese de puzzle care trebuie să se potrivească și care pot să difere, de la un context la altul. Sunt sporturi în care ai meciuri zilnic sau săptămânal, și altele în care ai poate un concurs important pe an. Poți să câștigi cinci medalii olimpice și să pleci nemulțumit, pentru că aveai alte așteptări de la tine; sau să fi jucat un meci incredibil și, chiar dacă ai pierdut, să știi că ai făcut tot ce ținea de tine. Pentru că asta face sportul frumos, impredictibilitatea lui, faptul că nu poți câștiga mereu, mai ales când concurezi în fiecare zi sau săptămână, iar sportivii par să învețe mai repede să accepte eșecul ca parte din proces și ca un prilej de-a deveni mai buni. Cum a spus și David Popovici recent – „Uneori câștigi, alteori înveți” -, sau antrenorul meu preferat, Jurgen Klopp: „Lumea nu e plină de învingători. Lumea e plină de oameni care încearcă.”

De ce sport te simți mai apropiată și de ce?
Nu am neapărat unul preferat despre care să scriu, cred că orice sport poate avea povești importante de oferit. Dar am avut perioade în care am petrecut mai mult timp documentând subiecte din gimnastică, un sport pe care-l iubesc de mică, sau din fotbalului feminin, pentru că mi se pare important să primească atenție și vizibilitate, sau din tenis și handbal, sporturi foarte iubite de români. Acum petrec mai mult timp în lumea înotului, pentru că mi se pare interesant de urmărit cum evoluează povestea lui David Popovici și ce impact va avea în sportul românesc, dar nu numai. Dar am scris și despre sporturi paralimpice, jocuri video, motorsport sau scrabble; povești sunt peste tot.

Ce ai înțeles din poveștile sportivilor legat de corp? Sau mai bine spus, cât de importantă e starea psihică în lucrul cu corpul ca să ajungi la performanță? 
Unul din lucrurile pe care le admir cel mai mult la sportivi e felul în care își controlează mintea în momente cu mize și tensiuni uriașe. Pentru că un sportiv performează cel mai bine când e în acea stare de flow, în care e conectat la propriul corp într-un mod cumva instinctiv, știind că e atât de bine antrenat încât poate lăsa partea rațională pe pilot automat, căci corpul lui știe deja ce are de făcut. Pentru asta, trebuie să fie relaxat și să aibă mintea liniștită, ceea ce nu e neapărat un echilibru ușor de găsit, știm cu toții cât de greu e să ne împăcăm cu vocile interioare critice, perfecționiste sau anxioase. Dar e important să poți să joci fără să-ți critici alegerile sau loviturile, de exemplu, cum scrie antrenorul Timothy Gallwey în cartea The Inner Game of Tennis. Pentru că dacă nu-ți faci gândurile să tacă pe bârnă, când te privesc mii de spectatori, dacă îți tremură mâna pe racheta de tenis în ultimul punct al finalei, dacă nu-ți păstrezi luciditatea când ești condus, e complicat să câștigi. Ce face diferența când sunt acolo, la limita marilor performanțe, e modul în care își stăpânesc psihicul, și marii atleți sunt campioni la mindfulness.

Ce planuri ai pentru anul acesta și unde te putem citi?
Îmi doresc să fie anul în care îmi îndeplinesc un mare vis, acela de a participa la Jocurile Olimpice și de a vedea live ce înseamnă o astfel de competiție. Așa că sper ca luna iulie să mă găsească în Paris, unde are loc ediția de anul acesta. Până atunci, vor mai fi și alte competiții și povești, despre care continui să scriu în newsletterul Povești din Sport.

Interviul este realizat de Andreea Barbu, PR Cărturești, în cadrul seriei de evenimente Corp.Cunoaștere.Conexiuni, desfășurat în perioada 5 – 15 februarie.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.