Adina Rosetti | „Am trăit extrem de intens tot ce a însemnat Revoluția și perioada imediat următoare”

Recent, la editura Arthur a apărut volumul O istorie cu gust de kiwi, de Adina Rosetti, ilustrat de Irina Maria Iliescu, care vine în continuarea volumului Întâiul meu cuvânt de pionier. Autoarea propune o incursiune într-o istorie care îmbină evenimentele obiective cu unele subiective, privite prin ochii personajelor-copii. Cititorii vor afla o sumedenie de informații dintr-un trecut care poate părea SF pentru noile generații și se vor apropia de noi sensuri ale libertății. 
O istorie cu gust de Kiwi se află pe lista cărților finaliste ale Premiilor Cărturino, ediția 2024, alături de alte două titluri ale autoarei: Misterul orașului Lunivineri și De ce și-a pierdut balaurul tableta.

Viața personajului Ada se schimbă într-o vacanță de iarnă, iar ceea ce urmează conține câte un strop de noutate zilnică, de la urmele gloanțelor pe blocuri și serile în care adulții ieșeau în stradă… la cafeaua adevărată și sticlele de Pepsi. Revoluția din 1989 a rămas în amintirea copiilor de atunci într-un mod aparte și indiferent câți ani au trecut sau vor trece, schimbările istorice rămân integrate în ceea ce suntem, dovadă și cartea de față. 

Cartea de față este o prelungire a volumului Întâiul meu cuvânt de pionier (ilustrată de Dan Ungureanu) prin care am plonjat puțin în amintirile mele din ultimii ani ai perioadei comuniste, perioadă în care mi-am petrecut primii zece ani din viață. Deși pot funcționa ca povești de sine stătătoare, pentru mine sunt inseparabile, două jumătăți ale unui întreg. Chiar dacă eram copil, eu am trăit extrem de intens tot ce a însemnat Revoluția și perioada imediat următoare, tot acel tumult, haosul, anticiparea unei libertăți îndelung visate, incertitudinea, descoperirile care se suprapuneau și cu descoperirile preadolescenței, senzația că asist pe viu la o istorie în desfășurare. Am purtat mult timp lucrurile astea cu mine, în mine, și nu știu cum s-a întâmplat că am ales să le topesc în două cărți pentru copii – deși eu cred și sper că nu sunt „doar” pentru copii. 

Una dintre cele mai mari schimbări din viața școlarilor a fost renunțarea la uniforme. Personajele din O istorie cu gust de kiwi au libertatea de a-și alege îmbrăcămintea preferată pentru școală, iar fiecare se poate lăuda cu ceva. Apar și mici încăierări ideologice care transformă niște copii în mini-adulți. Ce urme lasă aceste schimbări bruște care se petrec în viețile lor? Unde se termină mirarea și începe bulversarea?

Îmi amintesc că în anul acela de după Revoluție noi, copiii, descopeream politica cot la cot cu părinții și bunicii noștri – era ceva atât de nou pentru toată lumea! (Eu eram în clasa a cincea, deci puțin mai mare decât personajele din O istorie cu gust de kiwi.) Erau niște discuții foarte aprinse la școală, mai ales în jurul alegerilor din 90, pur și simplu preluam totul de la părinți, din presă, accesul copiilor era extrem de nefiltrat atunci. Pe de altă parte, eram și mândri că în sfârșit puteam discuta la școală ce auzeam acasă, după atâția ani petrecuți în frică, în care ni se repeta mereu să nu cumva să pomenim la școală sau la joacă lucrurile pe care le discutau adulții acasă. Era o societate sălbatică, tocmai se dărâmaseră regulile, se reconstruiau din mers altele, și nici lumea copiilor nu făcea excepție. Știu că am trăit eliberarea de uniforme ca un triumf colectiv – după ce a trecut bucuria inițială, mulți am descoperit că nu prea aveam haine. Au apărut imediat diferențele de statut între copii și am început să le conștientizăm. În aer pluteau cuvinte noi și încercam cu toții să le asimilăm. De pildă, eu îmi amintesc foarte clar când am aflat de la părinți ce înseamnă „inflație” – am povestit și în carte momentul în care banii pentru Dacia la care fuseserăm înscriși s-au devalorizat dramatic. 

Atunci când în limbajul post-revoluționar apar cuvinte noi, precum golan, personajele pendulează între sensuri, căutând să le ajusteze vârstei lor. Ar fi dezirabil ca părinții să vorbească cu copiii lor despre această carte și propriile experiențe din acei ani?

Eu chiar sper ca asta să se întâmple. În cazul primei cărți, Întâiul meu cuvânt de pionier, am avut bucuria de a primi mesaje de la părinți și profesori, am fost invitată în școli. Am scris aceste cărți, în primul rând, pentru a-mi elibera amintirile, dar și ca demers asumat de a revizita, împreună cu copiii și pe înțelesul lor, o parte a istoriei noastre recente. Chiar dacă e o parte traumatică, nu cred că trebuie să o ascundem sub preș. Și, contrar a ceea ce suntem noi, adulții, tentați să credem, copiii nu se feresc de astfel de subiecte, sunt chiar curioși să afle mai multe – pentru ei e ca o istorie SF! Mi-am dorit ca aceste volume să fie un punct de întâlnire pentru mai multe generații, să nască întrebări, să fie un punct de plecare pentru discuții.

Balconul Universității e animat în acele timpuri de personalități artistice – muzicieni sau scriitori care dau voce unei mulțimi. Odată cu venirea minerilor, lucrurile se precipită. Cu toate aceste evenimente covârșitoare, personajele se maturizează în ritmul impus de spiritul vremii, iar micile idile nevinovate se petrec în jurul Oracolului. Copiii rămân copii după toate aceste evenimente?

Eu cred că da, copiii rămân copii, au această capacitate uimitoare, aproape magică, de a păstra ceva pur, neatins, chiar și în cele mai sumbre perioade ale istoriei. În afara a ceea ce se întâmpla în lumea complicată a adulților, noi ne păstram jocurile, preocupările, simpatiile. De altfel, acest fundal istoric din O istorie cu gust de kiwi nu preia scena cu totul, m-a interesat în egală măsură să spun o poveste despre trăirile și emoțiile acelei vârste. Ada ajunge cu părinții în Piața Universității și ia parte la o bucățică de istorie care se scrie acolo, cântă Imnul Golanilor împreună cu cei adunați în piață, dar inima-i bate când se întâlnește acolo cu Lixandru, colegul ei, și când își descoperă inițialele în Oracol. 

Pentru copiii acelor ani, libertatea însemna mai multe banane și portocale, desene animate zilnic, Pepsi la discreție. Ce înseamnă libertatea pentru copiii de azi?

Uite, transcriu aici câteva definiții date de copii cu vârste între 7 și 12 ani, cu care am lucrat recent la un atelier pe baza acestor două cărți, la Casa Filipescu-Cesianu, la invitația Muzeului Municipiului București. E foarte interesant să provoci astfel de discuții cu copiii și să vezi perspectiva lor!

„Libertatea înseamnă acțiuni care să nu fie decise de dictatori, să auzi și alte posturi de radio în afară de imnul national, să știi că poți să pleci din țară, să poți să faci bancuri despre orice, toți oamenii să aibă dreptul la educație, să poți să te împotrivești regulilor.”
„Să-ți spui părerea fără ca cineva să te trimită la închisoare.”
„Libertatea înseamnă – 1. Să faci tot ce vrei; 2. Să zici glume fără să ai consecințe; 3. Să bei și să mănânci tot ce vrei.”
„Să te exprimi fără să te temi, să ai acces la mai multe lucruri, să călătorești fără interdicții, să te bucuri de viața de zi cu zi.”

Dacă ai mai avea un Oracol, ce ai răspunde la întrebarea: Ți-e dor de anii ’90? 

Sincer, nu. Mi-e dor de copilăria mea și s-a întâmplat ca ea să se suprapună peste anii ’80 și o parte din ’80, dar nu aș lăsa nostalgia copilăriei să edulcoreze ceea ce cred că este o perioadă traumatică din istoria noastră comună. Cu ochii de acum, mi se pare că România a irosit în anii aceia o șansă istorică; mă revoltă că Dosarul Mineriadei nu a fost soluționat și vinovații nu au fost trași la răspundere, în timp ce victimele încă sunt chemate să dea aceleași declarații. 
Într-un registru mai vesel, moda vestimentară pare că se întoarce periodic, iar pentru muzica acelor ani se organizează party-uri nostalgice. Mi-am luat recent sirop de kiwi, dar nu are același gust precum sucul ăla verde-brotac de la dozator… 

Interviu realizat de Andra Rotaru

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.