Fiesta în bârlog, de Juan Pablo Villalobos

Un roman cât o povestire, primul al scriitorului mexican Juan Pablo Villalobos, aflat pe lista scurtă a Guardian First Book Award în 2011, „Fiesta în bârlog” (Editura Curtea Veche, 18 lei) o să vă cucerească fără drept de apel. Mie mi-a plăcut atât de tare încât mi-am luat inima în dinţi şi i-am scris autorului, care, culmea, mi-a şi răspuns; şi mi-am mai şi cumpărat varianta în engleză a cărţii (la ei titlul e „Down the Rabbit Hole” – cum să reziști?!).

Bârlogul descris de Villalobos e moşia bine păzită a unui mafiot mexican, văzut prin ochii fiului acestuia, Tochtli – un puşti precoce, pentru că „mă folosesc de un truc, aşa cum fac magicienii, ăia care scot iepuri din joben, doar că eu scot cuvinte din dicţionar.”, căruia îi plac pălăriile – „Purtatul pălăriei e un obicei foarte bun al celor şic”, şi filmele cu samurai, care îi admiră pe francezi „fiindcă sunt aşa de delicaţi. În afară de faptul că îi scot coroana regelui ca să nu se strice, se îngrijesc să nu le scape capul când se rostogoleşte” şi mai ales care îşi doreşte un hipopotam pitic din Liberia. Ceea ce e pentru orice copil o dorinţă de nerealizat, dar nu şi când tatăl tău e unul dintre cei mai de temut oameni din ţară, care poate falsifica paşapoarte şi are în casă cinci camere pline cu arme.

În mod normal, viaţa lui Tochtli alături de tatăl său, Yolcaut, ar putea părea o copilărie ca oricare alta, ca pentru oamenii care nu au multe cunoştinţe („Abia dacă ştiu treişpe sau paişpe persoane.”) şi nici Facebook, dar profesor privat – „De Mazatzin îmi place aproape întotdeauna” şi propria grădină zoologică. Însă nu e deloc aşa: „Azi mă plictisesc de moarte fulminant. Mă plictisesc fiindcă nu ies din palat şi pentru că fiecare zi e la fel ca următoarea.” Tochtli, care foloseşte des cuvintele sordid, nefast, şic, jalnic şi fulminant, e preocupat de diferenţele majore dintre macetă şi ghilotină: „Francezii… de aia sunt emancipaţi: pentru că, deşi ca noi, au inventat totuşi ghilotina. Noi, în schimb, folosim macete la tăiatul capetelor. Diferenţa dintre ghilotină şi macetă e că ghilotina e fulminantă.”;  de destinele conducătorilor de stat: „John Kennedy Johnson are numele unui preşedinte al ţării Statele Unite pe care l-au omorât cu împuşcături în cap. Aşadar, ghilotinele sunt pentru regi şi împuşcăturile pentru preşedinţi.”, iar jocul preferat e cel cu întrebări şi răspunsuri, în care „unul spune un număr de gloanţe trase într-o anumită parte a corpului, iar celălalt răspunde viu, cadavru şi pronostic rezervat.”

Universul lui, abominabil, cum ar gândi la rece un adult al lumii noastre, dar savuros ca desenele japoneze de groază, îi defineşte modul de-a gândi şi felul de-a fi: „Realiştii sunt persoane care cred că realitatea nu e aşa cum crezi tu.”, „E drept că cei culţi ştiu multe lucruri din cărţi, dar nu ştiu nimic din viaţă. Aia n-a fost o greşeală a scriitorului. A fost o greşeală a umanităţii.”, „…partea sordidă: să câştigi milioane de pesos şi să fii trist pentru că nu eşti scriitor.”

Şi deşi poate părea sângeros şi sordid (sic!) totul, de fapt toate amănuntele astea rupte din filme cu gangsteri sud-americani or să vă amuze şi or să vă facă, poate, să îi spuneţi personal lui Juan Pablo Villalobos că e un scriitor minunat.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.