extinctie

A șasea extincție, de Elizabeth Kolbert

extinctieEditura Litera a făcut o treabă grozavă când a decis să traducă și să publice cartea asta! În primul rând, A șasea extincție – O istorie nenaturală a Pământului a luat Premiul Pulitzer pentru non-ficțiune în 2015, ceea ce îi conferă din start o aură specială; în al doilea rând, e o lectură obligatorie pentru a înțelege mai bine lumea în care trăim – de unde venim, teoria darwinistă, cum ne punem amprenta asupra planetei sau cum am făcut asta în ultimele sute de ani; în al treilea rând, a fost cartea mea preferată din tot anul 2015 (când am citit-o în original).

Elizabeth Kolbert e jurnalist, observator și comentator pe probleme de mediu pentru The New Yorker. Felul ei de-a scrie este extraordinar de concis – ăsta e unul dintre meritele mari ale cărți. Subiectul poate fi arid pe alocuri, pentru cei neinițiați, deși vă asigur că nu este, dar modul în care autoarea descrie personaje, stări, aduce informații istorice și argumente ale unora dintre cei mai prestigioși cercetători în domeniu face ca cele 13 capitole să devină captivante; exact ca un thriller al cărui final îl bănuim și cel mai probabil nu va unul fericit. Dar nu e bai, că se pare că „este posibil ca extincția să fie prima idee științifică de care iau cunoștință copiii de azi”.

Kolbert s-a decis să documenteze subiectul când a citit într-o carte pe care o răsfoiau copiii ei că în El Valle/Panama s-au creat hoteluri pentru broaștele aurii specifice zonei. I s-a părut ciudat să existe asemenea spații special amenajate pentru o specie care sălășluiește pe Pământ de dinainte de existența mamiferelor sau a păsărilor. Așa că pleacă într-acolo să înțeleagă ce se întâmplă. Cauza dispariției broaștelor e una singură – o ciupercă, pe care oamenii o plimbă de colo-colo. E doar primul argument dintr-un lung șir care duce la concluzia că am intrat în antropocen: cea de-a șasea extincție care se va petrece pe planetă va fi cauzată de om (asta dacă nu ne va lovi vreun asteroid neprevăzut) iar între timp se pare că ne îndreptăm cu pași repezi și siguri în această direcție. Desigur, oamenii de știință spun că dacă vom fi suficient de puternici ca specie ne vom adapta la noua situație climatică, dar nimic nu e bătut în cuie. Însă, oricât de pesimistă e concluzia, pe atât de pline de optimism sunt toate măsurile întreprinse de specialiștii din domeniu pentru a înțelege prin ce am trecut, încotro ne îndreptăm și ce putem lăsa în urma noastră. Și poveștile lor fac din cartea asta o lectură minunată.

Pentru documentare, Kolbert bate planeta în lung și-n lat (Panama, Franța, Italia, SUA, Scoția, Peru, Brazilia, Australia, Germania, insule și rezervații naturale), vorbește cu specialiști în proboscidieni (familia elefanților, pentru noi; apropo – știați că trompa elefanților a evoluat de cinci ori până la forma pe care o știm azi?!), cu paleontologi experți în foraminifere (creaturi maritime minuscule), studiul amoniților, statigrafie, cu biologi marini, cu ecologiști și oameni de știință care studiază atmosfera, cu ornitologi și specialiști în genetică evolutivă. Scrie despre molari de mastodonți, marele pinguin (dispărut din cauza omului), amonite, dinozauri și asteroizi, acidificarea oceanelor, migrația speciilor de păsări în pădurea amazoniană, rinoceri și păsări pe cale de dispariție, recif de corali și neanderthalieni.

Vă las cu citatul ăsta care pe mine m-a amuzat și întristat în același timp – contextul este descoperirea faptului că „majoritatea oamenilor în viața astăzi sunt, în mică parte – până la patru procente -, și neanderthalieni”:

 „Undeva, în ADN-ul nostru, trebuie să se afle cheia mutației principale (sau, cel mai probabil, a mutațiilor importante) care ne-au diferențiat – mutațiile care ne-au transformat pe noi în creaturi care și-au putut extermina rudele cele mai apropiate, pentru ca, mai târziu, să scoată la iveală oasele acestora și să le refacă genomul.”



There are no comments

Add yours