ana_foto-maria-balabas

Ana Maria Sandu: „Nu mi-am propus niciodată să scriu proză scurtă”

Ana Maria Sandu are carte nouă, apărută, ca și celelalte, tot la Polirom, numai că de astă dată e vorba de un volum de povestiri. Pereți subțiri strânge laolaltă viețile locatarilor unui bloc oarecum banal, dar pe care scrisul Anei îl transformă în loc în care ai vrea să îți trăiești cel puțin o tinerețe. Despre scris, vecini, povestiri și filme documentare, în interviul de mai jos.

Foto: Maria Balabaș

Foto: Maria Balabaș

Ai debutat cu poezie, ai continuat cu roman, iar acum revii cu un volum de proză scurtă. Pentru mulți scriitori e invers. Cum s-a desfășurat scrierea volumului Pereți subțiri? 

Am debutat cu un poem epic, Din amintirile unui Chelbasan, dar nu m-am considerat niciodată poetă. Nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, ci pentru mi s-a părut întotdeauna că e foarte greu să scrii poezie bună à la longue. Mi-am păstrat un grad de libertate mai mare și atunci forma textelor mele s-a ajustat în funcție de povestea pe care am vrut s-o scriu. Nu cred că există cărți adevărate pe lumea asta care să nu aibă în textură și ingredientul poezie. Pentru mine, Aleargă, pe care am publicat-o la o distanță de 10 ani de prima mea carte, o continuă cumva pe prima. Chiar dacă n-are aceeași structură, aerul mi se pare că e comun, recognoscibil.

Un prieten scriitor mi-a zis de curînd că Pereți subțiri e diferită de tot ce-am mai scris eu, ca apoi să adauge că toate cărțile mele sînt diferite una de cealaltă. Poate că e așa, poate că nu. Cred că, în cazul scriitorilor, se întîmplă cam același lucru pe care-l trăim cînd ne uităm la fotografiile vechi. Ne recunoaștem în copiii care ne zîmbesc, ne amintim de ei, au trăsăturile noastre în miniatură, privirea noastră, ne sînt și străini și apropiați în egală măsură.

Nu mi-am propus niciodată să scriu proză scurtă. Am făcut-o de-a lungul timpului, dar mereu pentru că mi s-a cerut pentru vreun volum colectiv. Așa s-a întîmplat și cu Rusoaica, care a fost prima bucată scrisă, acum destul de mulți ani. Trebuia să apară într-o antologie care urma să fie publicată în Rusia. Nu s-a mai întîmplat și a apărut în Nouvelles de Roumanie, Breves, volum coordonat și tradus de Fanny Charters.

Nici nu mai știu apoi cum s-au legat lucrurile. Îmi amintesc că aveam deja vreo trei povești și începusem să mă gîndesc că mi-ar plăcea să fac o carte care să se întîmple în același bloc, cînd am primit de la Mihai Chirilov, într-o iarnă cînd s-a întors de la New York, romanul grafic al lui Chris Ware, Building Stories. E o cutie mare, pe care o deschideam din cînd în cînd, și mă uitam la istoriile de acolo.

Am trăit pînă la 18 ani într-o casă. Locuirea într-un spațiu comun pe care îl împarți cu ceilalți încă mă fascinează. Blocul în care locuiesc de niște ani mi s-a părut „special” de cînd am venit prima dată. L-am ficționalizat atît de mult încît, cînd cineva mi-a făcut o vizită, după ce citise Blocul cu patru etaje, prima proză din Pereți subțiri, a avut o problemă reală. Nu i-a venit să intre, deși mai fusese la mine, știa și numărul și adresa, pentru că se contaminase și căuta o intrare somptuoasă, scările de marmură, trandafirii. Recunosc, m-am amuzat foarte tare.

Este mai greu să scrii proză scurtă decât roman?

Proza scurtă are un ritm pe care trebuie să-l reglezi bine. Cînd înoți, dacă nu respiri ca lumea, ți-e greu și obosești repede. Mi-ar fi fost, poate, mai ușor, dacă nu mi-aș fi propus să le leg. A existat un moment, cînd scriam Renovare, în care m-am gîndit că mi-ar plăcea să fac un roman din ea. Mi-a trecut. Nu mi se pare ușor să scrii proză scurtă. Pare simplu și se dovedește că nu e chiar așa. Trebuie să o iei mereu de la capăt.

Legate, povestirile din Pereți subțiri constituie în sine un roman. Ai gândit structura de la început, știai încotro te îndrepți sau pur și simplu așa s-au legat lucrurile?

Acest puzzle, legăturile dintre personaje, coerența lumii din blocul din Pereți subțiri, dacă vorbim despre strucura cărții, m-a provocat. Am tot schimbat ordinea povestirilor, le-am tot „montat” pînă mi s-a părut că funcționează împreună.

Cum sunt vecinii tăi și ce tip de vecin ești tu?

Îmi plătesc întreținerea la timp, am protestat cînd a fost cazul, m-au amuzat „conflictele”pe care le-am moștenit în momentul în care m-am mutat undeva. Am trăit multe schimbări în acest spațiu. Am văzut cum dispar oameni apropiați. Am trecut pe lîngă cîte o cruce de lemn sprijinită de ușa celui dispărut. M-am gîndit că la o așa mică distanță cineva a murit și noi am dormit liniștiți și am aflat a doua zi ce se întîmplase. Am recompus din zgomote și imagini niște povești. Asta facem în fiecare zi, nu? Vecinii mei sînt majoritatea în vîrstă și, dacă nu-i mai văd o perioadă, mă întreb dacă sînt bine. E un bloc mic, cîteva apartamente au rămas închise. Anul ăsta, după 14 ani, am auzit primul plîns de copil. David e noul venit. Puțină viață ne face tuturor bine.

Personajele din Pereți subțiri m-au făcut să fiu mai atentă cu propriii mei vecini. Te-ai inspirat din realitate atunci când le-ai creat?

M-am inspirat din tot ce mi-am imaginat că ar putea fi dincolo de niște uși pe lîngă care trec zilnic de cîteva ori. Se întîmplă mult mai multe lucruri în Pereți subțiri decît s-au întîmplat vreodată în blocul meu. Sînt sigură de asta.

Asculți muzică atunci când scrii?

N-am putut niciodată să ascult muzică în timp ce scriu. Dar pentru că mereu am scris acasă aud tot felul de alte lucruri. Uneori pescăruși, alteori mop-ul domnului care face curat pe scară, sunetul pe care îl scoate Vadu, pisica mea, cînd se „conversează” cu corbul care stă nemișcat pe antena clădirii de vizavi, picamerele vecinilor care renovează.

De ce ai nevoie ca să scrii?

De chef, în primul rînd. Apoi, de un fel de atenție, care să te facă să nu te mai gîndești la nimic altceva o bucată de timp. De un ritm de viață care să-ți permită toate astea. Mi se pare un fel de lux pentru care încă mă simt norocoasă.

Ce ai citit în ultimul timp și ți-a plăcut foarte mult?

La începutul cărții am pus un fragment din Eseu despre orbire al lui Saramago. A fost lectura cea mai puternică și mai „țintită” pe care am avut-o în timp ce scriam. M-a atins într-un fel atît de profund, încît m-am despărțit foarte greu de ea. O să rămînă legată de Pereți subțiri.

Te ocupi și de selecția documentarelor din cadrul TIFF. Ne poți recomanda câteva pe care să le căutăm prin festivaluri?

Dacă vă întîlniți în vreun festival cu cele pe care le-am ales pentru TIFF, care sînt atît de diferite între ele, aș zice să intrați cu încredere.

Ghost Hunting, regia Raed Andoni (Palestine-France-Switzerland-Qatar). Un documentar despre traume și exorcizarea lor. Se caută „actori” pentru o docu-drama. Subiectul: închisorile în care au fost închiși palestinienii în Israel. Cerința pentru cei care vor să participe la acest casting: să fi avut această experiență de viață. Rolurile sînt deopotrivă de victime și călăi. Efectul: o punere în scenă emoționantă, în care istoria recentă e recuperată la scara ei foarte personală.

Machines, regia Rahul Jain (IND/DE/FI). O fabrică uriașă din India. Oameni și mașini lucrează deopotrivă zi și noapte, pînă la epuizare. Un documentar de-o frumusețe care îți rupe inima. După ce vezi filmul ăsta o să-ți fie destul de greu să mai zici că viața ta e grea.

Atentamente, regia Camila Rodríguez Triana (Columbia). O poveste de dragoste într-un azil. Pare că nu există niciodată prea tîrziu cînd îți place cineva. Caligrafic, reținut și răvășitor. Ultimul dans înainte de final. Imaginea paturilor ale căror așternuturi se strîng, după ce dispar, rînd pe rînd, cei care le-au ocupat, te urmărește mult după ce se termină filmul.

Care e lucrul cel mai important pe care ți-l oferă scrisul?

Un fel de liniște că ce trăiești nu se șterge pur și simplu. Că există o cutiuță cu praf de aur pe care o ai la îndemînă și că poți să sufli puțină pulbere peste oameni și întîmplări.



There are no comments

Add yours