pisica pierduta

O pisică pierdută, un pilot amator-pompier-scriitor, o ilustratoare și-o iubitoare de tehnologie se întâlnesc – interviu cu Caroline Paul și Wendy MacNaughton 

pisica pierdutaToamna asta a fost magică și plină de povești, iar o parte din magie s-a datorat întâlnirii cu Caroline Paul și Wendy MacNaughton (venită la București ca invitat al conferinței anuale The Power of Storytelling). Cartea lor – Pisica pierdută, publicată la Vellant (în traducerea lui Alex Bălă, o premieră pentru el și noi, well done!), trebuie neapărat citită de toți iubitorii și posesorii de pisici, dar mai ales de ăștia dintre noi care nu înțelegem care-i treaba cu pisicile, dar care suntem fascinați de tehnologie. E dificil să cuprind în câteva rânduri cine sunt autoarele, dar o să scriu așa: Caroline a fost timp de 14 ani pompier, pilotează avioane și scrie cărți, Wendy desenează oameni prin metrouri și biblioteci, amândouă locuiesc în San Francisco cu pisici și, mai nou, un câine, Wendy are un strămoș bucureștean, Caroline are o soră geamănă (Alexandra Paul, pe care o știm din Baywatch), iar împreună sunt cele mai mișto gagici cu care am făcut vreodată un interviu. Și pentru că eram trei fete, și pentru că afară ploua cu găleata, iar ele urmau să plece într-un roadtrip prin Transilvania, interviul e-o vorbăraie cu sens la care pe alocuri ne-am înfundat de râs. Am plecat de la carte, tehnologie și pisici, am trecut prin ilustrații-n acuarelă și subiecte LGBT, și am ajuns hăt-departe, la un pahar cu lapte și aventuri pentru fetițele de nouă ani. Să vă fie de bine!

 

Trebuie să recunosc că pentru mine începutul, fie și unul pentru un interviu, e mai dificil. Cum e pentru voi?

Caroline: Când am decis să scriu Pisica pierdută am știu că începutul va fi prăbușirea avionului. Era chiar începutul poveștii, iar prima frază – “Într-o zi, am fost implicată într-un accident aviatic” – nu este una pe care să o poți folosi des; nu puteam spera pentru un început mai bun, pentru că odată ce începi o carte cu prăbușirea unui avion oamenii vor vrea să citească și a doua pagină.

Wendy: Acel într-o zi pare dintr-un basm, dar apoi e ilustrația cu avionul prăbușit, realizată într-un mod foarte jucăuș. E un cadru bun ca imaginea și cuvintele să se completeze pe prima pagină.

Caroline: Ca scriitor am învățat că trebuie să fii mereu credincios poveștii tale, fiecărei propoziții din ea, și știu că sună clișeic, dar prima propoziție chiar pregătește cititorii pentru ce urmează în carte. Pisica pierdută e-o poveste serioasă, dar și absurdă, iar cititorii știu la ce pot să se aștepte după propoziția asta – la absurditatea și hilaritatea din restul cărții. Eu citesc prima pagină când vreau să mă decid dacă o să citesc toată cartea sau nu. Coperta, evident, mă atrage, dar nu mă ajută să iau o decizie în niciun caz, dar prima pagină o citesc mereu, așa că am fost foarte conștientă că și alți oameni ar putea face asta.

 

Pisica a dispărut și voi ați început să lucrați la carte.

Caroline: Am început să lucrăm la poveste la mult timp după întoarcerea lui Tibby. Oamenii credeau că e hilar.

Wendy: Dar când făceam asta nu cred că lucrai la o carte per se, cumva luai doar notițe.

 

Deci nu ați început cu – vreau să scriu o carte despre dispariția pisicii?

Caroline: Nu, clar nu. A început ca o obsesie. Am început de fapt să lucrez la carte înainte să aflu unde se ducea Tibby. Nu știam, dar chestia asta a durat luni de zile, am fost rănită timp de un an, așa că trecuseră probabil vreo șase luni. Corect?

Wendy: Da, probabil șase luni. Imaginează-ți – nu doar că i-a pus GPS pisicii, a folosit cameră de luat vederi, înregistrări video, a făcut un curs de comunicare în care învăța cum să comunice fără cuvinte cu animalele, a mers la un medium și a discutat cu detectivi de animale de companie. Dacă ar fi existat orice alt mod de a afla unde fusese Tibby, Caroline l-ar fi explorat. E un lucru pe care l-a încercat și care nu e în carte și pe care de obicei nu îl spunem oamenilor.

Caroline (uitându-se mirată): Nu știu.

Wendy: Nu știi? Caroline a cumpărat o dronă! A fost unul dintre primii oameni despre care să știm să fi făcut asta. De îndată ce dronele au fost disponibile pe piață a cumpărat una ca să îl poată urmări de sus pe Tibby și să vadă unde se duce. Doar că a prăbușit-o la prima încercare.

Caroline: În apărarea mea, nu erau foarte bine făcute atunci.

Wendy: Sigur, doamna sunt-pilot-construiesc-avioane! A încercat totul și era foarte obsedată, dar cred că această carte a fost un soi de proces. Cum a zis și ea, după accident nu numai că era rănită, dar și foarte deprimată și îngrijorată, iar cartea e felul ei de a depăși momentul. Se vindecă cineva din obsesia pentru pisica sa? Nu știu, suntem iubitoroare nebune de pisici. Dar cred că apoi ți-ai revenit.

Caroline: Da, clar, mă simt mult mai bine. Chiar era despre a fi foarte vulnerabilă, și fragilă, și sub influența medicamentelor, și speriată. Nu mai fusesem în starea asta niciodată și s-a întâmplat să mă concentrez pe povestea cu Tibby. A fost un fel de a mă întoarce în lume.

Wendy: Și chiar asta a făcut. Ca observator, am crezut că e nebună.

 

Dar citind cartea pare că i-ai fost alături.

Wendy: I-am fost alături, dar a fost generoasă, în carte par mai empatică.

Caroline: Nu, ai fost grozavă.

Wendy: A devenit clar la un moment dat că tot ceea ce face o ajută să revină în lume și să se pună pe picioare. Noi ne-am schimbat, relația noastră s-a schimbat în decursul acestei aventuri, relația cu vecinii noștri s-a schimbat foarte mult – înainte să scrie cartea, Caroline nu știa pe nimeni și acum îi știe cam pe toți.

 

Noile pisici pe care le aveți au voie să stea afară?

Caroline: Da, sunt pisici de interior-exterior.

Wendy: Da, dar ne asigurăm că se întorc în fiecare seară și dorm în casă peste noapte.

 

Cum?

Caroline: Cu bunătățuri.

Wendy: Sunt antrenate cu mâncare. Mâncarea – marele motivator, o nouă specie! Și aș adăuga că dacă una dintre ele ar încerca să plece definitiv nu aș avea nici o problemă să o găsesc.

 

În majoritatea cazurilor pe care le văd la prietenii mei cu pisică, pisica e cea care e stăpânul casei.

Wendy: Îmi place să cred că eu dețin controlul, dar când vine vorba de momentul în care încerc să o găsesc pe una dintre ele și nu reușesc, mă panichez, și-apoi o văd după colț sau după canapea, uitându-se la mine cum o iau razna, s-ar putea ca pisica să aibă controlul.

Caroline: Nu o să aflăm niciodată.

 

Caroline, datorită ție lui Wendy au început să îi placă pisicile. Datorită ei ce a început să îți placă?

Caroline: Bună întrebare. Ilustratorii! Nu-mi plăceau înainte pentru că nu știam niciunul. Nu, de fapt, ea a fost cea care a insistat să merg să vorbesc cu vecinii mei.

Wendy: Ai fost destul de refractară. Și dacă stai să te gândești, la cum decurge povestea și la trecerea bruscă la tehnologie, eram din ce în ce mai nebune, dar în același timp am folosit mai puține modalități tehnologice – de la GPS, care e cea mai îndepărtată metodă (ar putea fi o altă ființă umană!), am trecut la cameră video – măcar te uiți la ce se petrece – apoi am început să dăm telefoane și să vorbim cu oamenii. Încetul cu încetul, Caroline a reintrat în rândul lumii și ultimul pas a fost de fapt să cunoască și să vorbească cu vecinii, și asta i-a fost foarte foarte greu. E genul de om la care cu cât insiști să facă ceva, cu atât se opune mai tare. Dar cred că moralele acestei povești sunt două: în era tehnologică în care ne aflăm avem senzația că suntem apropiați de oameni, că avem atât de mulți prieteni buni, peste tot în lume, dar pe care nici măcar nu i-am întâlnit; și cât de important e să încerci să faci ceva să meargă și să vorbești în persoană cu ceilalți, să ai parte de contact uman. Asta schimbă totul.

 

Cum a fost primită cartea? Spuneați la un moment dat că v-a fost teamă că va fi percepută ca o carte scrisă și desenată de un cuplu de lesbiene. 

Caroline: Am avut experiența asta cu Fighting Fire în 1999. San Francisco e ok, dar ne-am îngrijorat în ceea ce privește zona de centru-vest a Americii; asta e o carte pentru centrul țării cumva.

Wendy: E o bună introducere în viața unui cuplu LGBT care e ca oricare alt cuplu, nu ne-am concentrat niciodată pe faptul că suntem împreună, nu menționăm asta, e o informație luată ca atare.

Caroline: Menționăm, dar nu specificăm.

Wendy: Da, menționăm, dar e doar un simplu fapt în carte. Nu explicăm și nu politizăm în vreun fel asupra subiectului și cred că oricine se poate regăsi în poveste atunci când citește cartea. Am fost un pic îngrijorate, nu știam care e situația aici în ceea ce privește deschiderea către LGBT și drepturile acestei comunități, așa că atunci când am aflat că va apărea cartea…

Caroline: Eu m-am gândit că ar putea fi tradusă ca și cum am fi doar prietene. Și i-am întrebat pe cei de la editură și s-au șocat – cartea asta ar fi fost diferită în atât de multe moduri dacă am fi pretins altceva. Mi-e rușine că m-am gândit la posibilitatea asta, dar așa m-am gândit la fiecare traducere. Mă bucur că acum am avut ocazia să și întreb.

Wendy: Drepturile cărții au fost cumpărate pentru un film și am avut aceeași senzație când am vorbit cu producătorii – ne gândeam că ne vor transforma într-un cuplu hetero și când le-am spus asta au fost șocați că am putut gândi așa. E clar că problemele și fricile sunt ale noastre.

Caroline: Despre LGBT au apărut multe în presă în America, dar sunt încă o grămadă de oameni care ne-ar ucide pe loc în anumite locuri din țară. Cu toate astea, e mai sigur decât era acum câțiva ani. Îngrijorarea mea a fost de fapt că oamenii nu vor vedea povestea dincolo de acest subiect inflamator, care s-a dovedit a nu fi atât de inflamator, pentru că marea problemă a fost că le permitem pisicilor noastre să stea afară. Dar revolta lor a fost destul de politicoasă, au fost chiar drăguți.

Wendy: Chiar? Tu așa îți amintești?

Caroline: Da, dar eu nu am citit comentariile.

Wendy: Eu le-am citit, erau caustice! Oamenii erau furioși, dădeam un exemplu groaznic.

 

Ce vă motivează să desenați/scrieți?

Wendy: Dacă e o poveste foarte bună, dacă proiectul e relevant și dacă eu îl percep așa, și amuzant și un pic incitant, atunci sunt motivată să îl fac și vreau să investesc mult timp în el. Uneori, sunt proiecte la care ai nevoie de un alt tip de motivare – s-ar putea să nu fie la fel de distractive ca altele, dar tot trebuie să te dai jos din pat, să mergi la studio, să stai jos și să lucrezi. Cred că un proiect așa mare ca o carte cum e asta are părți foarte emoționante și părți amuzante, dar au fost și momente în care chiar a trebuit să stau la birou să șă lucrez. Însă a fost mult mai distractiv pentru că am lucrat împreună și că avem un parteneriat bun, împreună și în viața de zi cu zi și pe plan creativ.

Caroline: Am avut la dispoziție numai trei luni. Voiam să scap de ideea acestei cărți și să o termin, dar m-am și distrat lucrând la ea. Să te asiguri că deadline-ul îți bate la ușă e de ajutor. Nu sunt inspirată creativ foarte des, pentru că proiectele mele se desfășoară pe perioade lungi de timp, așa că le văd ca pe o muncă manuală, ca ziditul – iei un cuvânt, îl pui lângă un alt cuvânt, nu te gândești că o să fii inspirat, continui știind că vei scrie propoziție după propoziție. Eu mă gândesc la un singur cititor, pentru că sunt genul de artist care vrea ca arta lui să fie văzută. Știu artiști care nu vor asta, și aici trebuie făcută diferența, dar eu sunt foarte conștientă de comunicarea cu cineva, mă gândesc la emailurile și scrisorile cu mulțumiri primite de-a lungul anilor de la cititori. Asta mă motivează.

 

Ai studiat jurnalismul la Stanford, ai fost timp de 14 ani pompier și apoi te-ai apucat de scris. Cum s-a întâmplat asta, scriai și înainte?

Caroline: Nu scriam înainte să fiu pompier. Eram jurnalist, dar nu scriam cărți sau povești. De fapt, cariera mea de pompier a început cu o poveste. Eram reporter la un post de radio și pe vremea aia departamentul de pompieri din San Francisco era acuzat ca fiind rasist și sexist și m-am gândit să fac un material pe acest subiect, un reportaj sub acoperire, așa că m-am dus să dau testul. Nu voiam să devin pompier. Am trecut, ceea ce era un miracol, erau 5.000 de oameni care dăduseră testul și numai 200 trecuseră. A fost foarte ciudat, am privit totul ca pe un semn, apoi mi-am dat seama că îmi place să fiu pompier. Nu am mai scris niciun text, dar am devenit pompier.

 

Era mai greu decât să scrii cărți?

Caroline: Da, era mai stresant. Stresul începea în casa în flăcări, deoarece ca femeie nu poți face greșeli, pentru că reprezinți toare femeile. Nu ar trebui să fie așa, dar așa e. Și apoi e stresul să vezi oameni murind în flăcări enorme.

Wendy: Tu îmi spui că e mai stresant să alergi într-o casă în flăcări și să salvezi oameni decât să stai în fața unui computer? Sunt șocată!

 

Ar fi putut fi mai simplu, de fapt, dacă e Wonder Woman, cum pare. Pentru scris ar fi trebuit să stea la un birou, nemișcată.

Wendy: Asta așa e!

Caroline: Cred că e o asemănare între a scrie și a te lupta cu flăcările – în cea de-a doua meserie trebuie să te uiți la tine în fiecare zi și să îți spui – da, sunt destul de curajos să fac asta, și trebuie să fii atent la toate defectele tale; știu o grămadă de oameni care spun oh, dar aș fi putut să ascund evrei, aș fi putut să fac aia și ailaltă, dar de fapt nici unul dintre noi nu a fost testat în acest fel. Pompierii sunt testați zilnic, trebuie să se uite la ei înșiși, să își spună că pot opri focul. Și scriitorii sunt cumva la fel – trebuie să te cauți adânc în tine ca să poți scrie.

 

Ai scris trei cărți diferite, sunt scriitori care rămân fideli unui anume gen. Cum faci această tranziție?

Caroline: Nu am un gen anume și nu am un singur tip de public și asta cumva îmi place, pentru că am văzut scriitori care și-au început cariera și și-au găsit nișa și au rămas acolo; e un lucru puternic și minunat, dar eu nu am asta. Simt că mă împiedic de carte – prima mea carte a fost despre anii petrecuți ca pompier și nimeni nu mai scrisese asta înainte dintr-un punct de vedere feminin, așa că a fost povestea pe care am fost suficient de norocoasă să o am și să fie publicată. Am scris trei volume de memorii și apoi am scris un roman, în care nu mă regăsesc – în East, Wind, Rain nu este nici un personaj care măcar fizic să îmi semene. De fapt, nu pot să îți răspund la întrebare. Sper să îmi găsesc nișa pentru că mi-ar plăcea, dar până acum nu am reușit.

Wendy: Caroline are destule povești și continuă să creeze povești în viața ei, încât ar putea să scrie memorii tot restul vieții. Și oamenii ar vrea să citească. Chiar cred asta. Nu numai că e interesant să citești despre aventurile pe care ea le are, dar e o persoană foarte ușor accesibilă care a făcut toate nebuniile astea și cumva îți dă o altă energie după ce o cunoști și vezi de ce a fost în stare. Eu nu mă pot numi o persoană aventuroasă, dar la câteva săptămâni după ce am început să ne vedem am fost cu caiacul.

 

Crezi că desenele tale ar fi fost diferite dacă nu ai fi fost din San Francisco?

Wendy: Sunt din San Francisco, familia mea locuiește aici de cinci generații, eu am plecat când aveam 19 ani și m-am gândit că nu mă voi întoarce vreodată. Dar apoi am cunoscut-o pe Caroline și m-am mutat înapoi. Când ești dintr-un loc, devii foarte familiar cu locul respectiv – ăsta a fost motivul pentru care am vrut să fac poveștile astea, deoarece am vrut să mă uit la lucruri cu alți ochi; mă întrebam mereu că poate prea iau lucrurile ca atare și am vrut să văd ce e dincolo de suprafață. Dar știam zona destul de bine încât să mă simt încrezătoare, nu eram un outsider; de exemplu, dacă aș vrea să fac o poveste despre România tu mi-ai spune că e o poveste grozavă, dar e scrisă de un turist. Nu aș vedea ce ai vedea tu. Asta am învățat de la poveștile din San Francisco. Nu cred că aș fi putut să fac astfel de povești despre un loc oarecare. Cât despre stilul meu, nu cred. Tu ce crezi?

Caroline: Nu, bine, cred că atunci când ai făcut seria cu comunitatea ai învățat cum să desenezi foarte repede.

Wendy: Da, dar luam metroul în fiecare zi și desenam inspirată din realitate și așa m-am antrenat să desenez repede și în stilul pe care îl am și acum. Și probabil că aș fi putut să fac asta și în altă parte, cine ar putea spune? Cred că e un lucru care mi-a influențat stilul foarte mult – faptul că atât de mulți ilustratori lucrează pe computer, pe tabletă, în programe de ilustrare, și așa și arată desenele lor. Stilul meu nu e făcut pe computer, e desenat de mână. Și locuim într-un loc în care tehnologia e totul – San Francisco este hub-ul tehnologic al Americii. Tot ce e vizual trebuie să fie foarte digital. Când am început să desenez, oamenii din industria tech vedeau imaginile mele în acuarelă și se întrebau cum fac asta. Păi, folosesc pensula. Credeau că e un lucru tare neobișnuit. Ei au fost primii mei clienți, cei mai mari susținători, dar în timp au devenit comunitatea mea. Pooate că dacă nu aș fi locuit în San Francisco aș fi explorat mai multe stiluri digitale, cine știe?!

 

Spuneți-mi de următorul vostru proiect.

Caroline: Cartea se numește The Gutsy Girl – Escapades for Your Life of Epic Adventures și este despre două fete care trebuie să încerce tot felul de aventuri în natură și să învețe să fie curajoase și să aibă încredere în sine. Ideea asta mi-a venit când eram pompier – oamenii mă întrebau după un foc mare sau când aflau cu ce mă ocup dacă nu mi-e frică. Și întrebarea asta mi se părea atât de facilă și un pic insultătoare pentru că pe bărbați nu îi întrebau niciodată asta, pe ei îi întrebau dacă focul a fost mare, dacă au salvat oameni. Mi-am dat seama că asociem deseori femeile cu frica. Răspunsul meu era – da, sigur, mi-e frică, dar asta nu e prima mea emoție, am altele care se activează, pun frica la locul ei și merg să îmi fac treaba. Apoi am citit un studiu care susținea că încrederea unei femei, a unei femei!, atinge cota maximă la vârsta de 9 ani. Când ai 9 ani ai cea mai mare încredere în tine – asta e o statistică îngrozitoare! Cred că se refereau la încrederea de a fi văzută, de a face ce vrei, de a-ți asuma riscuri, de a eșua. Dar toate astea își ating potențialul maximum la 9 ani și după această vârstă, cel puțin pentru fetele din America, începe să scadă – nu mai vor să își asume riscuri, se îngrijorează tot timpul de cum arată.

Wendy: Corpurile lor se transformă, devin ținta așteptărilor sociale și vor să se încadreze, așa că încep să fie atente la ce li se spune. Când le e frică, societatea, părinții, profesorii le spun că nu e nevoie să facă lucrul respectiv, altcineva îl poate face în locul lor. Pentru băieți e invers. Cartea lui Caroline este pentru acest grup de vârstă și pică la țanc. Chiar cred că această carte le va ajuta, are exerciții și poveste.

Caroline: Iar Wendy a făcut o treabă grozavă cu ilustrațiile. Ne-am și distrat, avem grafice cu ce ar însemna să ai o viață plină de aventuri versus una fără.

 

Dacă vă uitați înapoi, la voi când aveați 5-6 ani și ce voiați să fiți când urma să fiți mari, ați fi mulțumite de voi?

Caroline: Știam de când eram o copilă că vreau o viață plină de aventuri, iar când eram adolescentă mi-am dat seama că aș putea avea viața asta dacă aș fi ceva gen realizator de filme documentare – aș merge în aventuri, dar aș și povesti despre ele. Mi-am dat seama repede că nu e necesar să fiu cea mai bună la ceva anume, dar să fiu singura pe nișa respectivă; să găsesc o nișă unde să am parte și de aventură, și să pot spune povestea după. Nu m-am gândit că aș putea fi scriitor, dar am găsit o viață cu aventuri și sunt plătită să le povestesc. Am fost norocoasă.

Wendy: Eu nu m-am gândit la asta, dar cred că aș fi foarte fericită pentru că atunci când aveam 5 sau 6 ani asta mi-am propus să fac. Era o fotografie pe o agendă cu un copil care stătea la un birou roșu, avea prăjituri și lapte și desena și i-am zis mamei că asta vreau și ea m-a susținut. Mi-a făcut prăjituri, mi-a adus lapte și mi-a dat o bucată de hârtie pe care să desenez. Acum fac asta zilnic. A fost un parcurs ciudat până am ajuns aici, nu cum mi-aș fi imaginat, e mai mult decât doar desenat, dar îmi place tot procesul. Cred că sunt foarte norocoasă și faptul că eu și Caroline lucrăm împreună, ei bine, asta e ceva la care nu m-aș fi gândit.



There are no comments

Add yours