Rezidențele Cărturești | Iulia Gherasim, ediția 6

În luna mai, la Vila Golescu, s-au desfășurat o parte din rezidențele asociate Burselor Cărturești. În al șaselea an, Conacul Golescu a găzduit-o printre rezidenți pe Iulia Gherasim, care ne povestește cum a decurs rezidența și împărtășește cu cititorii un fragment din viitorul roman.

Am ajuns noaptea la Vila Golescu. M-au întâmpinat doi căței care s-au gudurat pe lângă noi cât timp am descărcat bagajele, și care s-au dovedit a fi genul de câini pe care ți-i iei ca să-i aperi. Exista și un al treilea, mi s-a spus, care trebuie musai alungat, pentru că e agresiv, le mănâncă mâncarea celor doi, le dă ierarhia peste cap. L-am zărit abia după câteva zile, un dulău cam rablagit, cu o față care mi-a stârnit mila. Am ignorat avertismentele. L-am lăsat să dea târcoale prin curte, iar când l-am găsit încovrigat pe treptele de la intrare, nu l-am alungat. Pe mine niciun câine nu mă latră.

Dar să revin. Am ajuns, așadar, când se întunecase de-a binelea. Răzvan și Bogdan sosiseră de câteva zile și mi-au făcut un mic tur al vilei. În prima noapte n-am dormit deloc. Ciuleam urechile la ploaia de afară, la lătratul câinilor (deci lătrau!) cărora le răspundeau câini din curțile vecine, la pocnetul care răzbătea dinspre dulapul din camera mea de la parter. Mă gândeam – o fi închis careva poarta? Abia a doua zi am văzut locul în toată splendoarea lui, cu ditamai magnolia albă înflorită la colțul casei. În București mă uitasem pe harta magnoliilor și alergasem de colo-colo pe străduțele din cartier ca să bifez câteva aflate deja pe trecute, iar aici aveam parte de cea mai spectaculoasă magnolie pe care mi-a fost dat s-o văd, fix sub ferestrele noastre. Magnolia albă e prima imagine care-mi vine în minte când mă gândesc la rezidență. 

La început, nu-mi găseam locul. Încă de când aflasem că am câștigat bursa, hrănisem o imagine idilică a șederii mele la Câmpulung. Îmi închipuiam că voi scrie nestingherită de dimineață până seara, că de data asta aveam să scriu ușor, că aveam să dau adevărata măsură a scrisului meu. Dar cum se-ntâmplă de obicei cu socoteala de acasă, în perioada dinaintea plecării, totul s-a dat peste cap. O serie de schimbări au venit peste mine, în câteva săptămâni mi se reconfigurase parcă toată viața, am plecat din București mai târziu decât planificasem și lăsând în urmă o grămadă de probleme nerezolvate. Părea greșit să plec. Pe de altă parte, venisem la Câmpulung cu un scop. Trebuia să scriu. Eram plătită să scriu, așa că m-am apucat din chiar prima zi. Fără să stau prea mult pe gânduri am scris primul paragraf, apoi pe următorul. Era bine, eram mulțumită. A doua zi m-am apucat să le rescriu, dar între timp îmi venise altă idee. Pornise de la o situație măruntă, ceva de dimensiuni neglijabile, dar care în capul meu căpăta irizații de piatră prețioasă, asta până când le-am povestit ideea colegilor mei de rezidență și-odată ce m-am auzit spunând-o cu voce tare, m-am simțit ca găina care a ouat o mărgică. Adormeam spre dimineață în mijlocul unei scene tragi-comice cu trei personaje la o cină în familie – narator omniscient, și mă trezeam a doua zi cu șase personaje prinse într-un conflict dramatic și cu ideea „ce-ar fi să scriu din perspectiva fiecăruia”? De la o zi la alta, povestirea mea se tăia ca maioneza. 

Între timp, mă trezeam dimineața în miros de cafea proaspăt pregătită de Răzvan, iar seara mirosurile venite dinspre bucătărie anunțau că Bogdan mai gătise ceva delicios și că urma să ne cheme la masă (am mâncat cel mai bun gulaș din viața mea). Cineva dintre noi a spus la un moment dat „scriem ceea ce mâncăm” și m-am gândit cu regret că aș vrea eu să scriu pe cât de bun fusese gulașul ăla. Le sunt recunoscătoare colegilor mei de rezidență – datorită lor am plecat cu liste de cărți pe care vreau să le citesc, cu povești dulci-amărui despre anii ’90, și mai presus de toate, cu sentimentul că ceea ce facem noi contează.

Niciodată n-am trecut un text prin atâtea transformări într-un timp atât de scurt. Long story short, pentru mine rezidența a funcționat ca un accelerator. Nu am scris nici mai bine și nici mai mult decât de obicei, dimpotrivă, am făcut aceleași greșeli, am rescris cu aceeași îndârjire, am bâjbâit ca întotdeauna pe piste false, m-am sucit și răsucit de nu știu câte ori, dar în trei săptămâni am parcurs un proces care altminteri mi-ar fi luat cel puțin jumătate de an. Am înțeles de ce se spune că e important să scrii în fiecare zi, să fii disciplinat, să ai o rutină, avertismente pe care le-am ignorat mereu, spunându-mi „eu sunt altfel”. Pe mine nu mă latră niciun câine. 

Într-una din zile, fiindcă ieșise în sfârșit soarele, stăteam pe o bancă în curte și citeam. În spatele meu, albinele zumzăiau în tufele de floarea miresei, povestirea mi se lega în sfârșit, cățeii moțăiau în iarbă, păsările se-ntreceau în triluri, ascunse prin coroanele arborilor de ginkgo biloba, un gândac cu multe picioare mi se urca pe mână și nu mi se părea scârbos. Aud un mârâit. Cățeii ridică capul, adulmecă aerul și o zbughesc, se fac nevăzuți. Mă uit înspre pădure și văd câinele străin. Mă fixează și continuă să mârâie și nu mai are nicio legătură cu animalul amărât cu fața bleagă pe care l-am tolerat și hrănit pe ascuns. Mă ridic și măresc pasul spre casă, iar el se năpustește spre mine, cu colții la vedere. A fost ca-n filme, am reușit să închid ușa în urma mea exact când câinele mai avea puțin să mă-nhațe. Și am rămas cu acest „ai grijă ce hrănești” care îmi zornăie în minte de când m-am întors de la Câmpulung, and I think that’s wonderful.

– fragment din textul scris în rezidență –

E cu fiica lui la o terasă în Herăstrău și a epuizat subiectele de conversație. Ea a rămas fără baterie la telefon și e obligată să-l asculte sau măcar să se prefacă că-l ascultă, în timp ce dumnezeu știe la ce se gândește. Își tot spune că fata plictisită așezată de partea cealaltă a mesei e aceeași cu fetița care îi lăsa inimioare în cele mai neașteptate locuri. Era joaca lor preferată. Ea-i ascundea bilețele în șosete sau sub ceașca de cafea, el se prefăcea surprins să descopere că are o admiratoare secretă. O lua pe ghicite, o fi cutare, o fi cutare, iar ea mustăcea până când nu se mai putea abține și striga „Ești prostuț!”. Mai toate frazele lui încep cu „mai ții minte când?”, dar ea nu-și aduce aminte, era prea mică. Amintirile cu tatăl ei încep acolo unde se termină ale lui. Înainte să-i moară telefonul, în timp ce îi goneau degetele pe ecran, o surprinsese zâmbind, și ar da orice să știe cu cine vorbea și mai ales despre ce, dar știe că și-a pierdut dreptul de a-ntreba, și ce mai rămâne dintr-un părinte care nu poate cere explicații? 

Nu-și dă seama când a pierdut controlul. Uneori i se pare că nu l-a avut niciodată, ca atunci, în ultima lor vacanță petrecută împreună, pe Costa del Sol. Alexia avea șase ani și se împrietenise cu un grup de copii care se jucau de-a expediția, navigând pe niște plăci micuțe de surf. Cel mai gălăgios părea a fi și liderul grupului, un băiețel cu pielea măslinie de sub care se profilau puternic coastele de câte ori striga refrenul de la Who wants to live forever. Băiatul era blocat pe același unic vers pe care îl intona din nou și din nou, ca un strigăt de luptă, dar într-o variantă stâlcită care suna uan tuliv forevăăăr. Odată cu el răsuna un cor întreg de voci pițigăiate, între care și a Alexiei, care prinsă în frenezia jocului, cânta la unison. I-a făcut semn să se aproprie, iar ea a ieșit cam fără chef din apă și s-a apropiat cu pași ezitanți de taică-su, poticnindu-se în nisip și privind peste umăr la noii tovarăși de joacă.

– Tati, dacă alții-s proști, nu tre’ să fii și tu.

I-a spus cum se pronunță corect, dar ea își trecea piciorușul prin nisip și rămăsese cu privirea la copiii care se zbenguiau în valuri. Arăta ca un mic războinic, cu burtica ieșită-n afară, dâre de nisip pe brațe și pe piept, cu șuvițele spiralate lipite de obraji și de tâmple, încrustații miniaturale pe un coif de luptă. Își amintește expresia încordată de pe chipul ei, de parcă s-ar fi aflat în fața unei decizii importante. A dat din cap că a înțeles, dar de cum s-a văzut liberă a alergat ca din pușcă înapoi la ceilalți, s-a cățărat pe placă, a vâslit rapid până i-a prins din urmă, și când corul de voci a cântat la unison uan tuliv forevăăăr, a cântat și ea odată cu ei. 

– E bine că nu dăm banii aiurea pe cursurile-alea. 

– Lasă copilul în pace, a răspuns Corina, de sub pălăria care-i acoperea fața.

A întins mâna după berea pusă la umbră sub șezlong, și atunci a văzut că stătea cu tălpile în conturul unei inimioare desenate în nisip.  

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.