Rezidențele Cărturești | Răzvan Andrei, ediția 6

În luna mai, la Vila Golescu, s-au desfășurat o parte din rezidețele asociate Burselor Cărturești. În al șaselea an, Conacul Golescu l-a găzduit găzduit printre rezidenți pe Răzvan Andrei, care ne povestește cum a decurs rezidența și împărtășește cu cititorii un fragment din viitorul roman.

Scrisul (de poezie, proză, eseu, studii academice) este o profesie. Cu regulile ei, cu perioada de învățare a meșteșugului, care presupune, cum se zice azi, formare continuă, cu cititul neîntrerupt și din cât mai multe domenii și, evident, cu vârfurile și cu mediocritățile ei. Imaginea autoarei sau autorului care stă cu ochii-n soare așteptând să-i șoptească cineva (Cineva?) la ureche textul este falsă. E o prostie. Nici nu știu cine crede cu adevărat în așa ceva. De asemenea, tocmai fiindcă este o meserie, ai nevoie de timp pentru a o exercita. Sigur, sunt și profesii part-time, joburi de sfârșit de săptămână sau de o oră, două pe zi. Dar puține lucruri bune rezultă de pe urma unor asemenea îndeletniciri ocazionale. O profesie serioasă, care oferă produse de calitate, presupune oameni bine pregătiți, bine plătiți, care au timp să-și facă treaba în tihnă. La fel e și cu scrisul: dacă vrem scriitoare și scriitori buni și foarte buni, atunci aceștia trebuie să aibă timp să se formeze în permanență, să-și permită să trăiască de pe urma muncii lor și să lucreze așa cum i se cere oricărui profesionist să lucreze, nu după miezul nopții, nu în weekend și nu pe gratis. Astea nu-s mofturi, e ceea ce-i necesar (nu și suficient, bineînțeles), dacă ne dorim o literatură de înaltă calitate, care să poată sta fără jenă alături de literatura de calitate a restului lumii. Și e necesar nu doar ca să ne prezentăm la competiții internaționale „cu fruntea sus”, ci și ca să citim noi, cei de aici, cărți valoroase.

E inutil să descriu în amănunt cum stau lucrurile la noi, în România. Pe scurt, la noi există varianta proastă a profesiei ăsteia – scriitoarele și scriitorii se contorsionează, se chinuiesc să-și facă timp și să citească și să scrie, iar de trăit de pe urma scrisului lor, cu două, trei excepții (bine că există și alea!), nici nu se pune problema. De aceea, este aproape incredibilă inițiativa Cărturești de a oferi rezidențe literare profesioniștilor cărora îndeobște li se refuză condițiile minime de exercitare a profesiei, dar cărora, în același timp, li se cer performanțe asemănătoare cu ale celor din Occident. De o asemenea rezidență, obținută prin concurs, am beneficiat și eu în mai. Iar luna petrecută la Vila Golescu din Câmpulung Muscel și banii pe care i-am primit mi-au oferit răgazul de a-mi trece cartea la care lucrez peste un prag important – bariera aceea pe care, dacă ai depășit-o cu textul tău, poți spune că în sfârșit ai un roman. Pentru acest ajutor nesperat, le mulțumesc din tot sufletul! 

Pe lângă răgazul de a scrie, rezidența mi-a mai dat o ocazie extraordinară: să stau în același loc cu o scriitoare și un scriitor pe care-i admir enorm și cu care, deși mă cunoșteam, n-am apucat niciodată să stau de vorbă altfel decât pe fugă, cu care n-am avut vreme să împărtășesc idei și de prezența tonică a cărora nu m-am putut bucura înainte pe îndestulate. De aceea, gândul meu recunoscător se îndreaptă și către Iulia Gherasim și Bogdan-Alexandru Stănescu pe care, sper, mi i-am făcut prieteni. 

Toate parfumurile Arabiei
– fragment –

În o oră, o oră și ceva totul se terminase, cântau greierii. Gemenele adormiseră în sfârșit, Daniel se retrăsese în dormitor, iar Cristina desfăcuse canapeaua ca întotdeauna, întinsese cearșaful deasupra fără să se străduiască prea mult să-l aranjeze și se ghemuise, doar în sutien și chiloți, la perete, rugându-l pe Gabriel să închidă lumina și să vină să se culce lângă ea. Iar el, supus, și-a lăsat ochelarii pe raftul bibliotecii și a făcut cum i-a zis. 

Era o noapte tropicală și în casă era de nesuportat. Ca să nu intre țânțari, crăpaseră doar puțin fereastra și, cu toate că lăsaseră ușile vraiște, nu se ventila mai deloc. Ea a adormit imediat, întotdeauna se prăbușea după câte un scandal ca ăla, dar el se foia și se scărpina și se dădea mai la margine, cât pe ce să pice din pat. S-a dezbrăcat de tricou, rămânând și el doar în chiloți, dar tot îi era groaznic de cald. Așa că s-a dat jos, aproape scurgându-se de pe canapea, și, punându-și iar ochelarii la ochi, s-a dus pâș-pâș în bucătărie, unde a băut niște Fanta de la frigider (Adi știa cât de mult îi plăcea lui Gabriel, așa că-l pusese pe Sandu să cumpere 5 sticle mari), apoi a dat să se întoarcă lângă maică-sa, dar când a ajuns în hol s-a răzgândit. Îl auzea pe Daniel sforăind monoton. Dinspre dormitorul lui venea, purtată de curentul abia perceptibil, duhoarea respirației de bețiv, pe care Gabriel o cunoștea atât de bine, dar care de data asta nu-l îngrețoșa, ci părea să-l ademenească și, într-o anumită măsură, să-l întărâte. A înaintat pe mozaicul de ciment în vârfurile picioarelor și, prin întuneric, a ajuns în dreptul ușii deschise a dormitorului. Acolo, pe patul tras pe perioada verii chiar sub fereastră, horcăia, cu fața-n sus și gura căscată, taică-su. O vreme, Gabriel a stat pur și simplu acolo, cu mâinile-n sân, sprijinindu-se de tocul ușii, privind. Corpul lucind de transpirație în semiîntuneric, poziția șuie a capului, ochii adânciți în orbite, nasul ascuțit, cu nările mari din care ieșeau firicele de păr, urmele vineții lăsate de ochelari în dreptul septului, părul încă negru, șiclit, netuns, ud lângă tâmple și spre ceafă, urechile mari, gura deschisă, dinții ca de chihlimbar, mustața stufoasă arsă de țigări, mâna stângă așezată pe piept, tăinuind numai un sfârc, scobitura de sub coaste a pântecului, piciorul drept flexat, chiloții cam prea mici din care se împrăștia în toate direcțiile, ca razele cârlionțate ale unui soare de abanos, părul pubian, umflătura, delușorul de sub abdomen, netezimea pielii de pe interiorul coapsei, unghiile de la picioare cam prea mari, scobiturile adânci ale tălpilor, bătătura din călcâi, bășica albicioasă de sub tendon. Gabriel nu se gândea la ceva anume, nici măcar nu încerca să rememoreze crâmpeie din ziua care tocmai se încheiase, fragmente din discuțiile purtate. Doar se uita la tatăl lui care sforăia producând aerul ăla puturos, la tatăl lui care dormea dezbrăcat, fără să știe că fii-su îl privește. 

După câteva minute bune de contemplat, Gabriel a trecut pragul camerei și s-a dus să se așeze pe pat. Nicio mișcare. S-a lungit la margine, cu răsuflarea tăiată. Nimic. Apoi, o pală de vânt a crăpat mai mult fereastra și, din poziția în care se afla, Gabriel și-a zărit cometa cabrându-se pe cer. Undeva, în curtea școlii, urlau unul la altul doi cotoi, dar mieunatul lor părea să se integreze perfect în țesătura de sunete a nopții, pe el nu-l irita, ci-i dădea o senzație profundă de liniște. S-a întors pe o parte și s-a dat încet cu spatele mai spre mijlocul patului, mai spre taică-su, așteptând. Tot nimic. Pe Alba-Iulia a trecut fâșâind o mașină, iar motanii și-au rezolvat cumva diferendul, amuțiseră. Nu se mai auzea acum decât țârâitul greierilor. În depărtarea depărtărilor, parcă și huruitul fierbinte al furnalelor. Pe undeva, parcă și niște dulăi lătrau ham-ham la țara făgăduinței. Daniel, plescăind puțin, s-a întors și el pe o parte, punându-și o mână pe Gabriel. Știa că brațul, că palma aia mirosind a mahorcă și atârnând acum pe burta lui, chiar în dreptul buricului, nu fuseseră mișcate intenționat, știa că aia nu era propriu-zis o îmbrățișare și, cu toate astea, i se făcuse pielea de găină de extaz sub apăsarea adormită a mâinii tatălui. A stat așa preț de vreo douăzeci de minute, încercând să-și sincronizeze respirația cu a lui, apoi, surescitat, s-a întors ușurel cu fața-n sus, în timp ce palma tatălui a alunecat, fierbinte și umedă, dar relaxată, pe pântecul fiului, oprindu-se cu degetul mic chiar lângă bata chiloților. Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface. Încă. Dar în adâncuri, în magma de gânduri, în încrengătura de mațe și-n bolboroseala sângelui pulsându-i prin vine se zbătea să iasă la lumină ca să-și îndeplinească lucrarea împotriva firii un demon cu puteri uriașe, un leviatan nemilos se cerea dat pe față. Iar firava gazdă mai că i-ar fi căzut la picioare și i s-ar fi dăruit cu totul dacă vântul n-ar fi zăngănit fereastra de deasupra patului, întorcându-l parcă cu puterea lui pe Daniel pe partea cealaltă. Și pentru că era prea agitat și n-ar fi putut adormi, riscând să-l trezească și pe taică-su, Gabriel s-a dat jos din pat, a orbecăit prin sufragerie după hârtiile și stiloul lui, i-a închis maică-sii ușa la cameră și s-a dus în bucătărie să mai scrie o scrisoare.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.