Ligia Tudurachi | Rezidența Cărturești, ediția 6, Țibănești

În luna mai, la Conacul Carp din Țibănești, s-au desfășurat o parte din rezidețele asociate Burselor Cărturești. În al șaselea an, dintre rezidenți a făcut parte și Ligia Tudurachi, care ne povestește cum a decurs rezidența și împărtășește cu cititorii un fragment din volumul de eseuri aflat în lucru.

Fiind cercetător în cadrul unui institut al Academiei Române, viața mea s-a făcut deja de multă vreme una cu timpul de scris.

Fiind cercetător în cadrul unui institut al Academiei Române, viața mea s-a făcut deja de multă vreme una cu timpul de scris. Sunt munci diferite care includ acest scris, unele în proiecte colective instituționale, altele în proiecte personale, dar ziua începe și se termină în aceste cadre cam tot timpul. De asta, câștigând rezidența Cărturești, mi-a fost greu să îmi imaginez de dinainte ce anume s-ar putea schimba în programul meu de lucru. Mi se părea importantă, în orice caz, ieșirea din decorul familiar și obligația de a mă adapta unuia nou. Aveam și o teamă că nu voi putea scrie în condiții schimbate. Țibăneștiul m-a surprins în multe feluri. Mai întâi, prin aspectul rustic al camerei care mi-a fost repartizată: o masă simplă de lemn și un scaun vopsit în verde, ca la bunici, două paturi țărănești, lucrate cu model identic, dar de lungimi inegale, potrivite, probabil, după înălțimea femeii și a bărbatului dintr-un cuplu arhaic. Apoi, câmpurile, care începeau aproape imediat lângă vilă, și cei trei măgăruși priponiți în apropiere. Impresia rustică a fost însă imediat contrazisă de privilegiul de a fi pe un domeniu boieresc. Nu doar aerul burghez al vilei, ci și câmpurile însele – ca proprietate a domeniului, la fel ca iazul cu caras, la fel ca pădurea la care se ajungea în 40 de minute mergând pe un drum de pământ, îți dădeau un sentiment de exclusivitate greu de depășit. Goale de țărani care să le lucreze, desfășurându-se, aparent, singure, în voia lor, mănoase – fire de grâu, de floarea soarelui, de porumb, într-o desăvârșire de plante egale. A plouat destul de mult, cât am stat la Țibănești, dar pământul pe care călcam, între lanuri, a fost mereu uscat, crăpat, cusut parcă de cineva, din loc în loc, pe crăpături, ca și cum nevoia acestor holde de a se hrăni ar fi oprit apa să atingă pământul, sugând-o deja din aer. Sunt o ființă mai degrabă urbană, dar după prima ieșire pe acest câmp/ori mai degrabă aceste câmpuri, fiindcă păreau multiple, nu m-am mai putut desprinde de ele. Le-am străbat zilnic, dimineață și seară, cu o nevoie de a le epuiza. O senzație de estetizare a tot crescut, până la punctul în care am început să îmi bănuiesc telefonul că are integrată prea multă inteligență artificială, fiindcă părea că trece în unele fotografii chiar mai multă frumusețe decât vedeam cu ochii. Cerul era deschis larg peste lanuri, cu o vedere de 360 de grade (pentru Petru Creția, ar fi fost cu siguranță locul perfect unde să-și scrie Norii). Iar seara, în fața porții de ieșire spre câmp, lângă măgăruși, ieșea, după ora 9, cu soarele coborât, o lumină curioasă, când albă, când aurie, care colora măgărușii. A fost ceva neverosimil în acest bucolism de început de lume. Dacă Sașa Zare, cu care am împărțit rezidența în primele trei săptămâni, nu ar fi fost încercată de aceeași uimire, aș fi crezut că am devenit victima propriei fabulații. Un loc aproape arhetipal al frumuseții: asta au fost pentru mine Țibăneștii. Nu sunt poetă, nu-l pot nici transforma în decor de lume, nu știu cum va intra această frumusețe în proza mea de idei. 

„Radio Cocò”.
Arghezi și estetica noilor medii sonore
– fragment –

Din vara lui 1932 până în vara lui 1933, Dumitru Caracostea derulează în cadrul unui Institut de istorie literară și folclor, proaspăt înființat la Literele bucureștene, un proiect experimental de înregistrări sonore, în care invită 17 scriitori români contemporani. E prima arhivă fonogramică literară care se produce astfel, într-un moment în care la postul de Radio București nu se făceau înregistrări (până la începutul anilor 50, când se descoperă banda de magnetofon, transmisiile au loc exclusiv în direct). Pentru a o realiza, Caracostea folosește fonograful. Tot fonograful fusese utilizat, începând din 1928, în înregistrările de teren organizate de Sextil Pușcariu la Cluj, pentru Atlasul Lingvistic Român; și într-o anchetă fonogramică realizată în 1928 la București de etnologul francez Hubert Pernot, în care se înregistrase muzică lăutărească (Pernot ajunsese la București la invitația lui Nicolae Iorga). Caracostea avea, se știe, și o formație de etnolog. Cunoștea, fără îndoială, cele două proiecte fonogramice care îl precedaseră. Ce încearcă el să facă e să deplaseze spre literatură nu doar tehnologia cu care fuseseră mai devreme înregistrați țăranii lui Pușcariu și lăutarii lui Iorga, ci și – odată cu ea – tehnica de înregistrare specifică anchetelor de teren, și o parte din mizele lor de cunoaștere. Altfel spus, Caracostea vrea să facă antropologie cu materie literară și cu actorii lumii literare. E un lucru cu desăvârșire nou, pentru acest moment, în spațiul românesc. Și va rămâne încă o vreme noutate chiar și în spațiul european. Abia în ultimii 40 de ani exploatarea etnologiei în folosul literaturii/ori, invers, exploatarea literaturii în folosul etnologiei au devenit practici curente.

Arghezi se regăsește pe această listă de scriitori invitați – alături de Octavian Goga, I. Al. Brătescu-Voinești, Cincinat Pavelescu, Gala Galaction, Mihail Sadoveanu, Ion Minulescu, Ion Agârbiceanu, Liviu Rebreanu, N. Davidescu, Ion Pillat, Ion Barbu, Jean Bart, G. Bacovia, Cezar Petrescu și Nichifor Crainic. Dar e singurul dintre toți care nu-i acceptă lui Caracostea premisele.

Ceea ce le propune, concret, Caracostea e ca, în fața unui public studențesc numeros (amfiteatrul e mereu plin la refuz), să rostească o „mărturisire” asupra modului în care scriu și, mai ales, a felului în care scrisul și viața lor au fost legate (de aici și numele de Mărturisiri literare pe care îl are ciclul). Nu e vorba însă de o mărturisire liberă, spontană, ci de una de dinainte „pregătită”, urmând cu strictețe ordinea a 31 de întrebări. Elaborate pentru I. Al. Brătescu-Voinești, primul scriitor invitat, aceste întrebări sunt reproduse identic în cazul tuturor, cu doar puține (maxim trei) modificări specifice. Acest chestionar e unul dintre lucrurile importante pe care Caracostea le împrumută din protocolul anchetelor de teren. Se pierde, desigur, orice impresie de spontaneitate, căci nevoia de confesiune nu vine din interior. Dar se mai întâmplă ceva. „Mărturisirea” e mutată într-un cadru „științific”. Ea urmează să-i servească lui Caracostea ca material al unei „direcții de investigație” viitoare. Metoda vizată e a criticii genetice, dar postura asumată de el e cea a etnologului, care își produce singur arhiva. 

Lucrul la care reacționează polemic Arghezi nu ține, în sine, de deplasarea literaturii în cadre de analiză care nu sunt ale literaturii. Ci de felul în care se folosește Caracostea de poziția de anchetator. În locul unui observator de pe margine, prezent-absent, al unui martor la rostire care intervine doar din când în când, cu precizări care să asigure buna desfășurare a evenimentului și a înregistrării, Caracostea s-ar fi manifestat autoritar. „Ghidajul” său ar fi fost, astfel, producător al unei „literaturi dirijate” și al unui „caporalism literar”. Arghezi nu e singurul sensibil la această manifestare autoritară. (Minulescu își mărturisește o „jenă caraghioasă” – „jena unui luptător de bâlci care se trezește învins, fără să fi avut măcar ocazia să lupte”, iar pe Caracostea îl descrie ca pe un „cal troian”, declarându-se nici mai mult nici mai puțin decât „prizonierul domnului Caracostea”, prizonier „fără niciun fel de luptă”. Ion Pillat evocă o postură a „copilului cuminte” – și a „copilului la examen”, care trebuie să se supună fără comentarii examinatorului: „Dar m-am îndepărtat – și vă cer iertare – de ordinea chestionarului care mi s-a dat. Să facem deci ca și copiii cuminți la examen, și să revenim la chestie, adică la propria mea viață”). Dar e singurul dintre scriitorii invitați care, în fața acestei atitudini, „se zăvorăște”.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.