Bibliotecă de scriitor (o revizitare) – Bogdan-Alexandru Stănescu: „Cred că romanul asta și-a dorit întotdeauna, să ofere un contrapunct lumii. Nu s-o copieze”

Ce se întâmplă, de-a lungul vremii, cu bibliotecile scriitorilor pe care i-am vizitat în urmă cu cinci, opt sau zece ani? Au crescut, s-au micșorat, s-au mutat? Dar gusturile, autorii preferați, genurile literare, acestea s-au schimbat? Și ce cărți aproape necunoscute au mai descoperit scriitorii în răstimp? De la o vreme, mi-am tot pus aceste întrebări și astfel a apărut dorința de a revizita câteva din bibliotecile în care am intrat la începutul rubricii Bibliotecă de scriitor, pe când interviurile erau publicate pe site-ul Bookaholic. 

Am fost nespus de bucuroasă când Bogdan-Alexandru Stănescu – scriitor, traducător și editor –, cu care mă întâlnisem în urmă cu zece ani, a acceptat să mă primească în noua sa bibliotecă, mutată din Tineretului într-un cartier vechi al Bucureștiului, unde ocupă o încăpere întreagă, spațioasă și inundată de lumină. Între timp, câțiva din autorii preferați ai lui BAS, care nu-și găsiseră loc pe piața noastră de carte – Martin Amis, Giorgio Bassani sau Bruno Schultz –, au cunoscut o mai mare expunere grație colecției Anansi. Nu mă îndoiam, însă, că în acești zece ani și-au făcut loc și alte „obsesii” livrești și că gusturile în materie de genuri literare au suferit transformări. 

M-am dus în vizită la Bogdan-Alexandru Stănescu chiar înainte de Bookfest, iar preț de câteva ore am discutat despre autorii descoperiți între timp și preferința recentă pentru filozofie, istorie și psihanaliză, despre cluburile și târgurile de carte, schimbările prin care a trecut piața de carte din România, dar și cum să-ți faci mai mult timp pentru citit. De data aceasta, am avut parte și de companie felină (pisicile se pitiseră la prima mea vizită), în „persoana” lui Pisi, care a atins venerabila vârstă de 19 ani (omenești) și a mai tinerei Pixie, tolănită pe lavița unde scriitorul tocmai începuse, înainte să ajung eu, unul din multele volume de non-ficțiune pe care le citește în paralel.

Bogdan-Alexandru Stănescu, au trecut zece ani de la prima noastră întâlnire… Prin ce etape a trecut biblioteca ta în acești zece ani?

Da, dacă spui tu! Mie mi se părea că-s 15, pe puțin. În primul rând, biblioteca a trecut prin etapa mutării totale – cred că am și fotografii. Noi ne-am văzut în apartamentul din Tineretului care era al tatălui meu, iar aici ne-am mutat în 2017. Am avut 150 de cutii cu cărți. Atunci am descoperit câte dubluri aveam, de fapt, pentru că eu cumpăram compulsiv din anticariate. De fiecare dată când vedeam o carte despre care știam că e bine s-o am, o luam, uitând apoi de ea. Din Culianu aveam dubluri foarte multe; din Adameșteanu și Norman Manea aveam toate edițiile din timpul comunismului și post-revoluție. Cartea e un obiect foarte greu, la mutare asta a fost de fapt partea cea mai complicată. Când a văzut cele 150 de cutii, un băiat de la firma de mutare chiar m-a întrebat dacă am de gând să le citesc pe toate.  

Nici în casa asta n-au intrat toate cărțile, am mai adăugat un corp de bibliotecă. Dar acum vreo trei ani mi-am dat seama că sunt foarte multe cărți pe care ori nu vreau să le citesc, ori nu mai am timp să le citesc, pentru că mi s-au schimbat și prioritățile de lectură între timp. Așa că am început să le dau, dau la anticariate, dau oamenilor, în fine. Deci cam astea sunt schimbările, pe lângă cele tematice, în funcție de interesele mele din ultimii ani. 

Vorbește-mi despre ce te interesează acum.

În primul rând, au apărut rafturile de psihanaliză, care nu existau atunci. Sunt patru rafturi și jumătate, pornind de la câteva cărți de Freud și Jung, pe care îi am acum în serii complete de autor. În pandemie am început facultatea de psihologie, am făcut doi ani după care am renunțat, dar n-am renunțat și la pasiunea pentru psihanaliză. Apoi au apărut niște rafturi de filozofie politică – cumva s-a restrâns zona de beletristică și se dezvoltă altele, non-ficțiunea în special: istorie, eseu, biografie, seria Camus pe care nu o începusem la Polirom când am făcut noi interviul, serie continuată de Dan Croitoru după ce am plecat eu în 2019.

Ficțiunea nu te mai atrage la fel de tare sau…?

Eu citesc multă ficțiune la birou. Dau bunul de tipar săptămânal, zilnic citesc în Pdf, corectez, redactez. Și când ajung acasă nu-mi mai vine să citesc ficțiune, decât dacă e ceva excepțional, ceva ce-am așteptat de mult timp. Pentru mine non-ficțiunea e relaxantă, e un fel de back to school. 

Chiar voiam să te întreb cum îți influențează munca de editor viața de cititor, adică mai poți păstra inocența, detașarea unui cititor obișnuit?

Da, cred că da. Adică mă ghidez după propriile interese. Uite, citesc acum memoriile lui Yanis Varoufakis („Adults in the Room” – n.r.) și o carte de René Girard, un fel de compendiu la toată opera lui filozofică – lucruri care n-ar avea nicio legătură cu activitatea mea de editor. Am fost la Paris weekendul trecut, la Festival du Livre, și la standul Le Point am găsit aceste numere tematice, despre Foucault, Kant, Schopenhauer, deci îmi exersez și franceza și în același timp mă instruiesc.

Acolo sunt câteva rafturi de istorie antică, Roma antică, Dacia – nu vreau să intru în amănunte, dar au legătură cu următoarea mea carte. Deci în bibliotecă e și zona de documentare pentru cărțile mele. Sunt rafturi provizorii, care o să dispară după ce termin cartea, și vor veni altele. 

Sunt curioasă dacă ai alocat timp să iei la mână cărțile atunci când v-ați mutat, să faci o selecție?

Da, am trecut prin ele – chiar dacă repede, pentru că am făcut cutiile alea într-o săptămână, dar am strâns câteva sacoșe de dubluri pe care le-am dat. Măcar atât am făcut, o purificare a bibliotecii. Visul meu era să le pot aranja cumva, tematic poate, dacă nu pe edituri. Dar e imposibil, acolo sunt pe trei rânduri (îmi indică un corp mai îndepărtat – n.r.). 

În 2016 îmi spuneai că ți-ai fi dorit să nu fie o bibliotecă pe două rânduri.

Da, acum am ajuns și la trei rânduri în anumite zone. Nu cred c-o să-mi văd visul acela cu ochii – dacă nu cumva devin milionar în euro și-mi iau o casă foarte mare cu o bibliotecă enormă, unde o să stea toate cărțile. În plus, am câteva mii de cărți în Pdf, pe laptop. Deja cred că devine anacronică biblioteca asta enormă. Bine, cu excepția unor cărți rare care nu sunt digitalizate. Dar sunt, de exemplu, edițiile astea de masă, cum ar fi colecția Top 10+ sau Cartea pentru toți, care nici nu au rezistență în timp ca obiect. Sunt cărți care se deteriorează foarte ușor, cu hârtie proastă, care se îngălbenește, se rupe. E o producție de masă ca în orice compartiment al vieții. La astea o să încep ușor-ușor să renunț, să mai oxigenez puțin biblioteca. 

Deci ai organizat cărțile pe criteriul ficțiune – non-ficțiune?

Da, în corpul de-acolo e ficțiune. Marea majoritate sunt romane, în partea de sus am poezie, iar dacă e vreo carte de non-ficțiune, a ajuns accidental, pentru că nu mai am unde să le pun. Precum vezi (râde – n.r.), sunt cărți peste tot, în coșuri, în spatele patului, le mai duc și în camera copiilor, au și ei propria bibliotecă. 

Le-ai ordonat în ordine alfabetică sau cum?

Nu, nu. (Sau pe țări? adaug – n.r.) Nu, nici măcar. Am o hartă mentală, așa. Oana mă mai întreabă, Tu știi unde avem cartea aia? Și zic Da, vag, ar fi undeva pe raftul ăla, în spate. Tot frecându-le și mutându-le, cam știu care pe unde ar fi. Dar se întâmplă să vreau neapărat să mă uit pe o carte și să o caut tot weekendul. Se transformă într-o căutare de-asta în bibliotecă, mă apuc să rearanjez rafturi, să pun deoparte cărți de dat și, cumva, căutarea devine actul în sine. Oricum, e ceva plăcut și în haosul ăsta, în dezorganizare. 

Cum stai cu obiceiurile de lectură? Când citești și cum îți faci timp pentru citit? 

Citesc câte puțin seara, după ce vin de la birou, unde citesc toată ziua. Și apoi în weekend – sâmbăta și duminica sunt esențiale. Mai am și pasiune cinefilă, așa că mai combin un film, un serial, o carte. Tot în weekend îmi fac timp și pentru scris, dar încerc să nu suprapun documentarea cu scrisul propriu-zis. Așa că sâmbăta acumulez și pe urmă scriu duminică seara sau dimineața. 

Când am recitit primul nostru interviu, m-am bucurat să văd că autori mai puțin populari la noi, care erau printre favoriții tăi, au devenit cunoscuți între timp – de exemplu, Alasdair Gray. E drept că și filmul a ajutat în direcția asta. 

Da, da, Alasdair Gray a avut, așa, o mică renaștere, dar mi-e teamă că se oprește interesul la acea carte, Sărmane creaturi. Adică nu va duce la redescoperirea lui sau la o reeditare a titlurilor mai bune, cum ar fi Lanark sau Bătrâni îndrăgostiți, ce-am apucat noi să scoatem la Polirom, pentru că mai sunt destule cărți încă netraduse din opera lui. În plus, piața de carte are un soi de superficialitate, în sensul că un autor care nu mai e în viață nu mai e interesant. Pentru că nu poate fi plimbat, promovat și așa mai departe. (Taguit pe Instagram, adaug – n.r.) Taguit pe Instagram, da. Atunci, acești autori sunt cumva uitați. E o logică a pieței care pe mine mă depășește. E ca și cum ai trage apa peste o bucată din istoria literaturii. Mă refer mai mult la autorii contemporani, pentru că, na, se mai întâmplă o Jane Austen sau un García Márquez care rămân în preferințele cititorilor. Acum aș avea exemplul lui Martin Amis, de care cred că-ți spuneam și atunci. 

Da, mi-ai vorbit de „The Zone of Interest”, pe care nu ai mai publicat-o, pentru că nici celelalte trei romane nu au prins la publicul român.

Da, drept care, la Anansi, am început cu editarea unor titluri noi, pentru că rămăsesem în urmă cu opera lui Martin Amis. Koba cel cumplit, cartea lui de non-ficțiune despre Stalin, a mers foarte bine. Din nefericire, autorul a murit (în 2023 – n.r.), dar a avut parte de un soi de renaștere, și cu Inside Story care a vândut relativ bine, și cu Zona de interes – în cazul ei a ajutat și filmul. După care s-a stins interesul. Nu pot să spun că a fost redescoperit, fiindcă nu-mi dau seama cât de mult a tras colecția nouă, toată zarva din jurul ei, dar a mers mai bine decât alți autori, asta e cert. 

Și de „Ciclul Ferrara” al lui Bassani spuneai atunci că ar merita reeditat și chiar ai făcut-o la Anansi, ai scos și „Ochelarii cu ramă de aur”.

Da, și chiar s-au vândut două tiraje din Bassani, din Ochelarii cu ramă de aur. El a avut mai mult noroc. (Spun că Anansi e în mod clar sub o stea norocoasă, datorită lui, a selecției de titluri, a aspectului cărților – n.r.) Contează și promovarea, care e foarte prietenoasă. Și copertele lui Andrei Gamarț. Sunt mai mulți factori, deci n-aș trage-o spre mine. Ce ține de mine sunt micile obsesii pe care le-am adus în colecție – și am vorbit deja de doi, trei autori. 

Ce alte obsesii ai făcut între timp? Dar sunt curioasă și care sunt frustrările acumulate în acești zece ani.

Frustrările sunt legate de evoluția industriei în care lucrăm, care e din ce în ce mai mult exact asta, o industrie. E o orientare foarte pregnantă spre comerț cu orice preț și un marketing foarte agresiv. Și mi se pare că tocmai cartea în sine are de suferit. Și, bineînțeles – dar cred că oful ăsta îl aveam și atunci: viața foarte scurtă a cărții pe piața noastră. Cred că se reduce la câteva luni deja, dacă nu e un bestseller sau longseller, care sunt puține. Avem această obsesie a noutății care acum se împarte între cele două târguri de carte: noutățile de Bookfest, noutățile de Gaudeamus. Anul trecut am scos 14 titluri la Gaudeamus. Eu sunt convins că piața nu a ajuns să absoarbă cărțile alea, iar noi deja venim cu oferta de Bookfest. Și au fost cărți mari, Itamar Vieira Junior, un autor brazilian excepțional, o revelație. Hwang Sok-yong, scriitorul corean, cu Mater 2-10 – sunt niște cărți foarte mari, foarte grele și serioase. Eu le văd întinse pe un an, doi, așa – bucuria asta a asimilării unor autori noi pentru piața noastră. Or, acum sunt obligat să vin cu 20 de titluri noi la Bookfest. Cumva ne canibalizăm propria producție, fiindcă trebuie să scoatem mereu cărți noi. 

Și piața noastră e prea mică ca să absorbă atâtea titluri noi… 

Pentru noi, pentru editori, e bine că există aceste două târguri, din motive ușor de intuit. În același timp, eu cred că piața noastră nu e pentru două târguri mari. E o piață de un târg pe an. Un târg în care să ne prezentăm cu acele noutăți și să lăsăm timp să fie asimilate. Mai e și această idee foarte bună a târgului itinerant de care se ocupă AER-ul (Asociația Editorilor din România – n.r.), cu Bookfest-ul plimbat prin toată țara. Dar ăsta să fie necazul acum, că sunt două târguri. 

Iar legat de noile obsesii, astea se regăsesc în Anansi, fiindcă acum – îmi laud și eu editura – am libertatea totală de a alege titlurile și nu pot să zic că e vreo carte de care să-mi fie rușine. Krasznahorkai, în primul rând, Jon Fosse – zic nobeliarzii, deși nu primiseră Nobelul când i-am publicat –, Annie Ernaux, Bolaño, Rachel Kushner, mai recent („Lacul creației” – n.r.), Elsa Morante, bineînțeles, pe care o ducem mai departe – Istoria nu fusese tradusă, acum apare prima oară. Ăștia sunt autorii momentului.

Îmi mai place foarte mult Knausgård, care mi se pare, așa, un tip posedat de literatură. Văd că s-a oprit publicarea noii lui tetralogii, din care a apărut doar un volum la Litera, Luceafărul de dimineață. E absolut fabuloasă cartea. Mi se pare fenomenal cum s-a reinventat după Lupta mea. (Spun că pare un autor care a prins la noi – n.r.) S-a vorbit despre el, dar asta de multe ori nu reflectă vânzările, știi? Dacă vorbitul nu e însoțit și de cumpărare…

Practic, îi știai deja pe mulți dintre autorii pe care-i publici în Anansi, n-au apărut neapărat surprize pentru tine. Sau ai descoperit autori care, nu știu, te-au lăsat mască? 

Da, o descoperire nouă e acest autor brazilian, Itamar Vieira Junior, căruia i-am publicat primul roman anul trecut: Plugul strâmb. Apoi, da, pe Jon Fosse îl știam și mă întrebam cum de-a scăpat nepublicat. E această barieră a caracterului dificil al scriiturii lui Jon Fosse, dar e o impresie falsă, fiindcă dacă începi să-l citești și intri în logica lui, nu mai poți să ieși din roman. Te prinde, e ca o pânză de păianjen. Ca și în cazul lui Krasznahorkai, că și de el se plâng cei care nu-l citesc. (Spun că și eu l-am tot amânat pe Fosse, am impresia că trebuie să am mintea limpede pentru proza lui – n.r.) Da, cere un soi de liniște, e old school. Adică nu e mestecată mâncarea, necesită și puțină contribuție din partea cititorului și, din păcate, acum e o masă foarte mare de literatură care vine gata mestecată, vine și cu concluzii la final, iar asta ține iarăși de întrebarea precedentă, despre nemulțumiri. Se simte, așa, o din ce în ce mai apăsată îngenunchere în fața publicului, a unei anumite zone a publicului, care nu mai e dispusă să facă niciun efort. Asta o vezi deja de la marketingul de carte, care e din ce în ce mai in your face. Mă rog, se ține pasul cu trendul universal, pentru că și reclamele românești sunt absolut imbecile, niciuna nu mai are pic de inteligență. Acum zece ani încă mai râdeai la o poantă. 

Ai spune că piața noastră de carte s-a schimbat în rău, comparând-o poate cu piața din alte țări?

Nu, cred că asta e o tendință universală. Ca în orice domeniu, noi nu suntem un popor foarte original, asta trebuie s-o spunem. Noi facem ce vedem în afară. Așa am făcut edițiile de masă, care apar din anii ‘70-’80 în Franța, apoi în Statele Unite, UK. Noi le-am făcut în anii 2000: Top 10+, Cărticica pentru toți și alte drăcii de-astea. Apoi, acest marketing foarte agresiv și facil în același timp, nu l-ai fi văzut acum zece ani. Bun, diferența e că atunci ne și adresam unor mass-media pe print. Aveam ziare. Acum nu mai e așa. Atunci altfel îți gândeai o campanie de promovare, când erau câteva ziare mari, cu pagină de cultură. Acum tendința e de a trece totul în on-line. Știm că aici trebuie să se comunice altfel lucrurile, că nu mai poate omul să stea mai mult de o secundă pe pagină, fiindcă omul se schimbă și… (Spun că îl și schimbă toată tehnologia asta – n.r.) Da, numai că eu nu cred că rolul editurii este să se dea după om. Rolul editurii, așa cum îl știam eu, este să modeleze omul. Adică să-i ofere un model puțin mai elevat în comparație cu vânzarea de ciorapi sau de detergent. Or, noi folosim aceleași arme și deja o facem cu bucurie. Sunt foarte multe site-uri de editură pe care când le deschizi, pici într-un iarmaroc. Parcă vindem reduceri, nu cărți, vindem reducerea propriu-zisă. (Spun că ăsta e probabil cârligul cu care încearcă să-l prindă pe cititor – n.r.) Eu nu sunt convins că funcționează acest cârlig. Mi se pare că așa credem noi. Și nu verificăm. Un site de editură îl păstrezi decent, în primul rând scoți cartea în evidență, conținutul cărții, și abia apoi faptul că dai 70% reducere. 

Da, ar trebui redobândită această decență, în fond, a cărții.

Asta cu statutul cărții mi se pare că e jucată. Și e pierdut meciul. Adică vin generații întregi care nu se mai uită la carte cum ne uitam noi. (Nici la autori, adaug – n.r.) Aici, știi, hai să-i mai lăsăm pe autori – cu narcisismul stau bine. Dar cartea, conținutul ei ar trebui respectat un pic mai mult. Și pornim de la felul în care este ea făcută, de la faptul că, uite, dispare instituția redactării din editurile noastre – încet, încet. Foarte multe cărți sunt urâte, calitatea hârtiei lasă de dorit – iar dacă tu, ca editor, nu respecți cartea, nu ar trebui să ai pretenția din partea cititorului să o facă mai mult decât tine.

Mai nou sunt și traducerile cu AI… Bine, mă gândesc că traducătorii deja consacrați vor avea în continuare de muncă.

În contracte, noi stipulăm faptul că interzicem traducătorului să apeleze la AI, de altfel e și o condiție pusă de către vânzătorul de copyright. Dar știm foarte bine ce s-a întâmplat cu LibGen, de unde au fost descărcate milioane de titluri pentru a fi servite AI-ului, ca să-și îmbunătățească inteligența. Deci pare oarecum pierdut războiul, pentru că văd și în lumea editorială foarte mulți oameni cu putere de decizie care sunt încântați de acest AI și au impresia că va veni și le va ușura munca. Ceea ce, da, se poate întâmpla. Din probele pe care le-am făcut, AI-ul devine din ce în ce mai inteligent și traduce din ce în ce mai bine. Deci viitorul sună… înfricoșător. Am avut situații în care AI-ul dădea soluții mai bune decât traducătorul. Pentru că traducătorul mai obosește, poate a avut o zi proastă. Mai ales că face traducerea după o zi de muncă, da? Știm doar că un traducător nu poate trăi doar din traduceri. Deci face și altceva, așa cum și noi, scriitorii, scriem după muncă. 

Sunt autori la care ai renunțat în acești zece ani? Atunci îmi spuneai că citeai „Daniel Martin” a lui Fowles și îți confirmai impresia că e un autor slab. 

Am renunțat pentru că nu mai am răbdare cu autorii care scriu foarte mult și cumva își repetă multe dintre teme. De exemplu, nu mai pot să-l citesc pe Andreï Makine și am discuția asta cu Dan Croitoru, că-mi zice Dar e bun ăsta, ultimul! Știu, dar nu mai pot eu Makine! Nu e vina lui Makine neapărat. Sau am recitit Donna Tartt, Istoria secretă, fiindcă o citisem în 2005 și-am zis hai să revăd ce m-a atras la ea – și nu mi-a mai plăcut. Mi se pare o carte ușurică. (Spun că are și un mister care, odată dezvăluit, scade din impactul poveștii – n.r.) Acum m-am concentrat mai mult asupra stilului, am vrut să văd cu ce m-a agățat atunci, dar parcă se vedeau sforile păpușarului. Bun, e și o carte mai veche de-ale ei… (Zic că au trecut mai bine de zece ani de la ultima ei carte, ar trebui să urmeaze ceva nou – n.r.) Așa e. Din 2005 încoace am avut niște revelații literare atât de puternice – l-am descoperit pe Knausgård, care a trecut, așa, ca un crivăț peste mine. În ăștia zece ani s-au tradus Ferrante, Knausgård, Bolaño. Sunt trei autori care au schimbat fața literaturii la început de mileniu. Bret Easton Ellis, la fel. Deci nu mai pot să mă-ntorc la Donna Tartt. 

Nici Julian Barnes nu mai e atractiv pentru mine. N-am citit ultima lui carte, deci nu vreau să vorbesc cu păcat, dar dacă ar fi să recitesc ceva din Barnes, m-aș duce la Papagalul lui Flaubert și atât. Iarăși, parcă și Ian McEwan trece pe lângă mine – dar o să citesc ultimul lui roman, tocmai l-a terminat Dan (Croitoru – n.r.) de tradus. Ăștia sunt autorii de tinerețe, care-mi plăceau la 20 și 30 de ani, maxim. 

Îmi vorbeai mai devreme de viața scurtă a unor cărți care ar merita mai multă atenție din partea publicului. Îmi poți da câteva exemple? 

Nu prea știu ce se întâmplă cu cărțile de la alte edituri, ar trebui să fiu în pielea editorului respectiv ca să știu cât s-au vândut, de fapt. Cumva marketingul e uniformizator, adică toate cărțile au parte de aceeași arătare la cameră. Ce se întâmplă după… Uite, Bruno Schulz, de exemplu. Prăvăliile de scorțișoară, care după mine e o capodoperă a literaturii universale. Nu s-a terminat încă primul tiraj și are deja vechime. Știu că e o carte greu de citit – bine, pretențiile noastre sunt și absurde câteodată. De ce vrei să vândă în masă? Că nu e o carte pentru mase. Iarăși, după mine, Saul Bellow e unul dintre marii scriitori ai lumii. Știu bine că Saul Bellow nu a avut succesul pe care l-ar fi meritat. Am văzut pe raft Filiera Bellarosa, de-aia spun de el. 

Uite, o carte care mi se pare excepțională, Catherine Lacey, Biografia lui X, care n-a vândut absolut nimic. Și care mi se pare atât de inteligentă și de bine scrisă încât merita mai mult. Da, bine, cred că dacă stăm de vorbă mai apar vreo 20 de cărți care meritau mai mult. Iarăși, Marlon James, cu trilogia lui, Dark Star Trilogy, care e un fantasy literar foarte, foarte tare. Dacă l-ar descoperi adolescenții, cred că ar fi o lectură foarte bună pentru ei. La Anansi a apărut deocamdată primul volum, Lup roșu, negru leopard. 

(Văd pe raft „Dezonoare” de Lea Ypi și-i spun că o avem la clubul de carte Bibliobibli – n.r.) Lea Ypi, de exemplu, are succes. Și n-a început cu un succes fenomenal, adică Liberă n-a fost bestseller. Dar odată cu venirea ei la București, s-a schimbat și soarta cărții. Am senzația că ea, ca om, își împinge cărțile cu discursul public, care e foarte bun. E o autoare foarte cerebrală și foarte cultă, care gândește foarte bine toți pașii ăștia din spatele scrisului.

Uite, un alt autor care nu a prins la public și ar merita din plin e James McBride. Un scriitor american foarte interesant, cu foarte multe talente, cântă și la saxofon – și are niște povești care nu sunt neapărat americane. De exemplu, în Băcănia rai și pământ e și un evreu cu origini românești. E scriitorul preferat al lui Obama. Dar nu prinde la noi. 

Da, biblioteca e plină de exemple de scriitori care merită mai mult. (Întreb dacă Anne Carson, cu „Autobiografia roșului”, a prins – n.r.) Nu. Bun, nici nu mă așteptam să vândă un roman în versuri. Noi avem problema noastră cu poezia. Nu cumpărăm poezie nici să ne pici cu ceară. Cu Louise Glück s-a întâmplat la fel. Louise Glück ar fi meritat și ea un pic mai multă vânzare sau, mă rog, un pic mai multă citire. În fond, îți dorești să fie citite cărțile. (Remarc cât de mare este volumul – n.r.) Da. E o carte de colecție, e toată opera ei acolo. Eu zic că măcar din punctul ăsta de vedere merită cumpărată. E totuși o mare, mare poetă.  

Uite, Eleanor Catton, după mine, este una dintre cele mai inteligente scriitoare contemporane. Luminătorii e cartea mea preferată din ultimii, nu știu, foarte mulți ani. Am vrut-o și eu, țin minte că m-am luptat cu Laura (Albulescu – n.r.) pentru drepturi și ea a câștigat licitația. E o carte plină de aventuri, are acțiune, e atât de frumoasă – și e impecabil scrisă. Dar am eu o convingere că nu a vândut prea mult… I-aș dori totuși un destin mai bun.

(Îl observ pe Péter Nádas în bibliotecă – n.r.) Da, nici el n-a prins, Poveștile de groază n-au mers excepțional. Uite, Tournier cu Meteorii, aceea e o reeditare, o recuperare – iarăși, o carte excepțională după mine, care merită să rămână în istoria literaturii. 

E drept că mai toate sunt cărți groase și parcă timpul s-a diminuat foarte mult, timpul pentru lectură și timpul pentru orice. Cred că sunt și factori exteriori care le transformă oamenilor viața și creierul și felul de a citi, de a trăi…

Cred că mai mult creierul, pentru că dacă-ți impui, reușești să-ți faci timp. Dar trebuie să mai renunți la socializare. E prea mult entertainment în jur și prea multă socializare. Nu trebuie să comunici non-stop, să fii activ mereu. Poți să-ți propui să mai rămâi și singur un pic – știi, luxul de a fi singur –, să  stai cu o carte, sau fără o carte, să te gândești la ceva. 

Sunt întâmplări amuzante sau neobișnuite din ultimii zece ani, legate de cărți sau de bibliotecă sau chiar povești cu scriitori? 

Păi, asta înseamnă ultimii mei cinci ani la Polirom și primii cinci la Anansi. Adică foarte multă muncă. Sincer, acum nu-mi vine nimic amuzant în minte. E o viață tristă? Nu neapărat tristă, dar e așa, îndârjită. Poate-mi amintesc ceva pe parcurs. Sigur scoatem ceva amuzant din viața asta. 

Sau o întâlnire mai specială cu un autor, care te-a bucurat foarte mult?

Păi, a fost întâlnirea de la Bookfest-ul de anul trecut cu José Luís Peixoto, de exemplu. Și nu doar întâlnirea cu el, ci faptul că l-am văzut dând autografe cinci ore. Și am văzut o coadă imensă de cititori care-l priveau, așa, cu bucurie în ochi. Însă destinul lui în România n-a fost egal. A fost foarte fluctuant. I-am publicat două cărți la Polirom, Cimitirul de piane și Nici o privire, care nu au rupt gura târgului. L-am invitat la Festivalul de literatură de la București, la FILB. Apoi a fost o pauză foarte lungă de publicare a lui Peixoto, după care am reînceput cu Autobiografia – nu eram sigur că va prinde, s-a vândut un tiraj și pe urmă parcă a explodat. La Bookfest am văzut cititori fascinați de acest scriitor care cumva îmi însoțește și mie cariera, și eu pe-a lui, fiindcă eram amândoi tineri când a venit la București și am început să-l traducem – acum el are deja 50, eu mă îndrept într-acolo, așa că e un sentiment de-ăsta de împlinire când vezi că a reușit și fără să facă multe compromisuri. Mi se pare că e un autor foarte egal cu el și foarte demn – dacă îi privești evoluția internațională, o să vezi că nu mai e publicat în engleză. L-am întrebat de ce și el mi-a spus, Pentru că era o agitație inutilă. Mergeam în UK sau în Statele Unite, unde aveam patru oameni în librărie la lansarea cărții. Sunt prea mulți scriitori pe piața anglo-saxonă și trebuie să dai din coate, să faci lucruri absolut nedemne pentru a te remarca. Mă simt atât de bine când mă duc în America Latină și, într-adevăr, acolo are săli de o mie de oameni, pline. Sau în Vietnam, în Coreea. E foarte iubit în zone cât mai disparate ale globului. Cumva și-a găsit o cale a lui de a fi demn și mulțumit. Deci asta a fost o întâlnire plină de bucurie. 

Mi-a povestit asta fiindcă și noi avem obsesia de a fi traduși în engleză. Ni se pare că e un prag pe care trebuie să-l trecem. Poate că nu e cazul să-ți dorești atât de mult chestia asta, știi? Mai degrabă îți vezi de propriul scris. Cred că ăsta e primul sfat care trebuie urmat. (Spun că la întâlnirile clubului de carte observăm tot mai des că traducerea în engleză nu este mereu fidelă cărții, uneori omite fragmente sau interpretează – n.r.) Ca meșteșug, ca industrie, industria anglo-saxonă de carte nu este una foarte riguroasă. Mai curând te uiți spre piața franceză, fiindcă acolo încă supraviețuiește acest cult al editorului. Acum, când vorbim, suntem în mijlocul unui scandal uriaș pe piața franceză de carte, legat de concedierea lui Olivier Nora de la Grasset și plecarea a peste două sute de autori de la editură în semn de solidaritate cu el. Încearcă să-ți imaginezi așa ceva pe piața noastră de carte. Cum e dat afară un director editorial și atunci pleacă cu el și scriitorii. Nu, n-o să vezi asta. În Franța, editorul încă are acel prestigiu al anilor ‘50-’60, dar și casele mari de editură încep din ce în ce mai mult să fie înglobate în concerne internaționale, cum e cazul Grasset, care e parte din Hachette, care e deținută de un miliardar de-ăsta de dreapta, un fel de aurist bogat francez (râdem – n.r.), deci cumva lumile astea ajung să se ciocnească. Dar în spațiul francez ai încredere în munca editorială, în redactare. Pe când piața anglo-saxonă, chiar la editurile foarte mari, e foarte intruzivă. Intră în text, îl modifică, îl adaptează cerințelor unui public din ce în ce mai puțin educat. De exemplu, la Gospodinov, când am reeditat Un roman natural, am lucrat ca martor cu o ediție americană din care lipsea un capitol întreg. (Întreb despre ce era capitolul – n.r.) Era despre o excursie cu autocarul în Italia, înainte de ‘89. Era chiar foarte amuzant. Poate li s-a părut că nu spune nimic cititorului american.

Deci s-ar putea spune că acum stăm chiar bine față de piața de limbă engleză, măcar avem ediții integrale în traducere. Totuși, ar fi grozav să fie acoperită mai bine literatura din Europa Centrală și de Est. Ți-ai propus să aduci la Anansi mai mulți autori din acest spațiu? 

Da, încerc. Am ajuns acum la trei bulgari, patru unguri, doi ucraineni, un sârb –  David Albahari, cu Götz și Meyer, o carte apărută recent. Mai avem autori din Croația, un bosniac și la anul urmează încă un croat. E mai bine decât în urmă cu zece ani. Mă rog, la Polirom i-am publicat pe Attila Bartis și György Dragomán, mai înainte a fost și Ádám Bodor. (Spun că ar fi grozav să reediteze „Zona sinistra”, care în Ungaria e considerată o capodoperă – n.r.) Da, este o carte foarte bună. Dar nu poți face totul, ai puteri limitate. În Anansi nu putem sări de limita de 40 de titluri pe an, care și așa înseamnă mult. Trebuie și ele promovate, e multă muncă la fiecare titlu. Și suntem puțini, suntem patru. Iar din alea 40, ponderea reeditărilor nu poate fi mai mare de, să zicem, trei-patru titluri pe an. Cum am spus mai devreme, există o presiune a publicului legată de titlurile noi. Cititorii se uită la premiile străine de carte, la lista scurtă, la lista lungă și fiecare vrea și aia, și aia. 

Ai înțeles un pic mai bine publicul românesc în acești zece ani? 

S-a schimbat. Adică publicul de acum nu e același cu publicul din urmă cu zece ani. Se simt și se văd cu ochiul liber niște transformări. Pe de o parte, ne plângem foarte mult de vânzarea de carte, de dispariția cititorilor, dar pe de altă parte avem aceste cluburi de carte care nu existau acum zece sau doisprezece ani și care sunt foarte active și devin ușor, ușor coloana vertebrală a pieței de carte. Sunt importante și pentru mine ca scriitor, fiindcă îmi cunosc cititorii și e o plăcere să particip la astfel de întâlniri – uneori am și două pe săptămână. Sunt din mai multe orașe, nu doar din București. Am fost la Iași la un club, am intrat la un club din Satu Mare sau Baia Mare prin Zoom, acum o să particip la un club din Corbeanca. Bun, trebuie să recunoaștem, cluburile de carte sunt formate în mare parte din femei. Sunt mai active, citesc mai mult, sunt și mai interesate de fenomenul cărții. Bărbații sunt așa, nu știu, mai abulici. Fac bani, nu știu ce fac. 

Deci asta e o noutate, din punctul meu de vedere, și capătă amploare. În același timp, cărțile au devenit un pic mai frumoase – pe lângă faptul că prețul lor a crescut, dar au existat niște crize în ăștia zece ani, a fost o pandemie, apoi criza hârtiei din China, acum traversăm o altă criză, cu două războaie și petrolul din Iran și așa mai departe. Dar dacă mă uit la târgurile de carte, de exemplu, cărțile primelor cinci edituri din România arată bine. E o singură editură din top 5 care nu face nimic ca să îmbunătățească aspectul cărților, n-o să-i zic numele, deși are autori enormi acolo, dar în rest se simte mai multă grijă pentru obiectul carte. În sectorul de young adult se folosește și noua tehnică, a imprimării pe margini. 

Așadar, publicul a rămas la fel de misterios… Să înțeleg că încă n-ai descifrat cum se creează bestsellerurile, cum de o carte are succes, iar alta nu?

Asta nu știu. Cred că nimeni în lumea asta nu știe cum prinde o carte la public. Există rețete pe care oamenii le încearcă și au de multe ori surpriza că o rețetă funcționează la o carte și nu funcționează la alte cinci, deși e aceeași rețetă. Deci nu știu cum se creează un bestseller. Dar, cel puțin la Anansi, am reușit cumva să fidelizăm un număr de cititori care ne permit să mergem înainte cu colecția, fără mari emoții.

Ce a rămas constant? A rămas obsesia față de Premiul Nobel, unde, dacă nu e poezie, se va vinde bine timp de câteva luni măcar. (Spun că a avut mână bună cu autorii de Nobel – n.r.) Erau autori pe care mi-i doream în colecție de la bun început, erau oricum pe listă. (Îi reamintesc momentul când a aflat, la FILIT Iași – eram și eu prin preajmă atunci –, că Ishiguro a luat Nobelul – n.r.) Nu se aștepta nimeni la Ishiguro. La Olga Tokarczuk, da, ne așteptam – se simțea, așa, o energie în jurul ei. Sau la Herta Müller. Dar la Ishiguro sau la Han Kang nu se aștepta absolut nimeni. (Spun că și Laura Albulescu avea mână bună, tot ea l-a publicat și pe Peter Handke – n.r.) Așa e. Dar Premiul Nobel vine și cu o presiune asupra editorului care îl publică, fiindcă agentul zice bun, trebuie să iei mai multe titluri și cumva asta îți încarcă planul editorial, fiindcă nu toate se vor vinde ca-n prima lună de după Nobel. Dacă e un autor bun și publicul îl descoperă, va merge relativ bine în continuare, cum e Jon Fosse – și asta mă bucură foarte mult. Jon Fosse încă se vinde suficient încât să-l publicăm fără emoții. La fel va fi și cu Krasznahorkai. 

În acești zece ani au apărut și cărțile tale, ai publicat mult! Le-ai găsit un loc în bibliotecă? 

Nu le-am găsit, sunt răsfirate, sunt peste tot. Dar nu mai știu dacă publicasem Copilăria lui Kaspar Hauser atunci când ne-am văzut… (Ne dăm seama că nu apăruse încă – n.r.) Înseamnă că în ăștia zece ani am publicat patru romane. Patru romane, un volum de poezie și două de eseuri. 

Pe masă sunt cărțile pe care le citești în acest moment?

Da, am obiceiul prost de a citi mai multe cărți în paralel și de-aia le termin greu. Nefiind suficient timp, am senzația că nu apuc să citesc cât vreau și atunci încep mai multe. Am zis deja de memoriile lui Yanis Varoufakis, de cartea lui René Girard, de numerele tematice Le Point. Mai citesc cartea asta foarte mișto despre, mă rog, o tragedie, O zi din viața lui Abed Salama. Apoi, o istorie a științelor, Orizonturi. Asta e Cynthia Fleury, care tocmai a fost publicată la Trei: Aici odihnește amarul, o carte despre resentiment. Tipa este și psihanalist, și filozof. Face filozofie în spitalele psihiatrice din Franța. Și un cărțoi despre Războiul Rece, Lumea liberă de Louis Menand. Precum vezi, nimic beletristic.

A, uite ce mi-am cumpărat recent: două volume din seria Tintin. Benzile desenate sunt o pasiune recentă, pentru că de vreo trei ani încerc să-mi recuperez franceza, pe care n-am folosit-o niciodată. Am făcut 12 ani de franceză, după care am intrat în job, unde limba franca e engleza. De când am aflat că se traduce Abraxas în franceză, am început să fac lecții singur, cu manuale, cu Duolingo. Și la un moment dat m-am apucat să citesc Tintin, seria de benzi desenate, și mi-au plăcut atât de mult, încât am început să le caut la anticariate, vreau să am colecția completă. În același timp, l-am descoperit și pe Hugo Pratt, cu Corto Maltese, și încet, încet se transformă într-un hobby. Acum, la Paris, la Festival du Livre, cea mai plăcută surpriză a fost să aflu că invitatul de onoare era BD-ul. Mi-am luat astea două volume cu Tintin, pe lângă numerele speciale din Le Point, care ne arată și cât de în urmă suntem noi, ca țară, la capitolul presă.

Deci Franța pare într-adevăr un vârf care arată ce poate fi literatura, piața de carte, publicul consumator… 

Cred că Franța și Germania sunt vârfurile. Am vorbit mai devreme despre piața anglo-saxonă care e cumva ciudată. De ce? Pentru că avem acei celebri 2% sau 3% care reprezintă traducerile la ei. Nu e o piață normală. E o piață concentrată pe scriitori naționali sau de limbă engleză. Pe când Franța și Germania au generozitatea asta a traducerilor, au edituri mari care traduc literatură din toate părțile lumii. Standurile de presă sunt absolut fascinante pentru noi, care nu mai avem presă deloc, presă scrisă. Știi, toată tradiția asta a suplimentelor culturale, care într-o vreme și la noi însemnau carte cu ziarul, nu? Ediții de chioșc. Cumva, au murit de la sine. Au apărut o perioadă, pe urmă au fost în exces, după care au dispărut ziarele în sine. Cred că tot ce e legat de presa scrisă nu mai are nicio relevanță la noi.

Îmi poți spune povestea unui obiect din bibliotecă? 

Un obiect din bibliotecă… Stai să mi-l aleg mai întâi. Asta este o bufniță de la librăria La două bufnițe, am cumpărat-o când au anunțat că se desființează. Asta este o felină pe care mi-a adus-o soţia mea nu ştiu de unde. (O întreabă pe Oana, ea răspunde că a adus-o de la Paris – n.r.) Ăsta este un demon pe care mi l-a trimis Silviu Lupescu, cred că e din Indonezia. E un demon care te apără de duhurile rele. Și-n rest, poze cu scriitori: Vonnegut, Paul Auster, Kafka, Italo Svevo. Alți idoli n-am. Fotografia asta e de la întâlnirea-priveghi a lui Paul Auster de la Frankfurt, de anul trecut, când a vorbit Siri despre ei doi, eram acolo toți editorii lui, din întreaga lume, și fiecare a primit această cartolină. În rest, strâng tot felul de drăcii de-astea: bufnițe, purcei, pisici, hipopotami, un satir. Elefanți, pești. Am caleidoscoape. Iar ăsta este un Anubis luat de la Cairo, unde am fost în ianuarie. 

Îl văd în bibliotecă pe Italo Calvino… Am citit recent „Baronul din copaci” și mi-a plăcut enorm, e o carte care rezistă, ar merita să fie reeditată la un moment dat.  

Problema cu Calvino e că, dacă vrei să iei o carte, trebuie să-i iei toată opera. E condiția pusă de Andrew Wylie, agentul care-l reprezintă. Numai că la noi Calvino e total nevandabil. E ceva dovedit. Cu Baronul din copaci am avea poate o șansă de a face ceva, dar investiția e foarte mare și lucrurile se blochează din start. (Mă arăt foarte mirată că agentul nu este mai flexibil, în funcție de piața cărții din fiecare țară – n.r.) Asta e politica lui Andrew Wiley, de 40-50 de ani spune același lucru. Că dacă un editor e obligat să investească mult într-un autor, adică ia, să zicem, 17 titluri, atunci va fi foarte atent cu destinul acelui autor și va investi și în marketing, va depune eforturi extra ca să-l vândă. Numai că pe piața noastră, și mai ales anul ăsta, nu faci altceva decât să blochezi autorul.

Am vorbit mai devreme de Alasdair Gray. Dacă cumva Lanark nu mai intră în planurile editurii lui, poate m-aș încumeta să-l reeditez, deși sunt convins că nu ar fi un succes. (Spun că mi se pare și cea mai dificilă carte a lui Alasdair Gray, e și o carte masivă – n.r.) Eu am citit-o cu atâta plăcere, că nu am văzut partea dificilă. Și, uite, sunt și cititori care caută cărți mari și grele, cum e Bolaño, de exemplu, cu 2666 sau Detectivii sălbatici. Mie-mi plac romanele astea mari, cu ele am crescut – cu Thomas Mann, Tolstoi, Joyce.

Poți face o mică pledoarie pentru romanele mari?

În primul rând, aș încerca să contrazic acea opinie pe care am auzit-o pe la unii dintre scriitorii români, cum că în romanul mare autorul își permite burți, pe când în proza scurtă totul e șlefuit, e un haiku acolo. Din contră, mi se pare că un roman mare îți permite să faci multe lucruri, e ca un scrin cu multe sertare în care intră și poezie, și multe povești, de exemplu. Romanele mele sunt mari tocmai pentru că mă plictisește un singur fir narativ și îmi place să le combin. În romanele mari îți permiți să fii poet, îți permiți să faci descriere, îți permiți să introduci eseuri. Romanul mare mi se pare foarte… potrivit lumii în care trăim. Mulți zic că trebuie să scriem scurt, să facem proză scurtă, după care nu se vinde proza scurtă. Nu, nu mi se pare că proza scurtă e potrivită lumii de astăzi, fiindcă ai proză scurtă și în reclame, și pe stradă, și pe TikTok. Romanul mare mi se pare mult mai potrivit, tocmai pentru că vine în contrast cu lumea și cu felul ăsta de comunicare foarte mitraliat. Cititorul caută cartea tocmai pentru contrast, nu ca să fie la fel ca lumea. Și cred că romanul asta și-a dorit întotdeauna, să ofere un contrapunct lumii. Nu s-o copieze. 

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.