Nick Mason, Inside Out. O istorie personală a Pink Floyd

Dacă vrei să afli povestea Pink Floyd, două cărţi ai de citit neapărat: Pigs Might Fly. The Inside Story of Pink Floyd a jurnalistului muzical Mark Blake şi prezenta biografie a toboşarului trupei, Nick Mason. (O altă carte foarte bună este a lui John Harris: The Making of the Pink Floyd Masterpiece: Dark Side of The Moon, iar romanul lui Michele Mari, Pink Floyd în roşu, traducere de Cerasela Barbone, Polirom, 2011, este şi el absolut minunat). Cum Syd Barrett a murit nebun în 2006, Rick Wright s-a dus şi el doi ani mai tîrziu, iar Storm Thorgerson (graficianul grupului), în primăvara acestui an; cu un David Gilmour de o discreţie absolută şi un Roger Waters vanitos şi egocentric, Nick Mason părea predestinat să-i revină rolul de biograf şi totodată arhivar al trupei (de altfel, el deţine seiful cu tot ce a înregistrat vreodată Pink Floyd, de la demo-uri la materiale neintrate pe discuri).

Cartea este doldora de informaţii şi poveşti, dar calitatea ei constă, mai ales, în umor, autoironia fiind una din marile calităţi ale lui Mason care nu pare că se ia niciodată în serios ca muzician: „Întrucît existenţa în trupă a bateriştilor este lege, din fericire eu nu a trebuit niciodată să-mi justific existenţa în vreun fel”, „Sincronizarea şi forţa n-au fost niciodată punctele mele forte; am fost întotdeauna mai bun la petrecerile de după”, „Un computer nu poate încă să arunce un televizor pe fereastra unui hotel sau să se îmbete şi să zacă pe covor, aşa că, cel puţin o vreme, nu există pericolul că i-ar putea înlocui pe baterişti”. Drept să spun, mai mult am rîs decît am fost atent la desfăşurările faptelor din istoria trupei, de la începutul nebuniei lui Syd şi abandonarea lui (povestea e emoţionantă), pînă la certurile care au dus la înlăturarea lui Wright („cunoscut pentru faptul că se gîndea la gîndire”) şi separarea de Waters („Deşi noi aveam o abilitate remarcabilă de a ne enerva şi supăra unul pe altul, păstrîndu-ne totuşi o faţă serioasă, nu am dobîndit niciodată capacitatea de a vorbi unul cu celălalt despre lucruri importante”).

Dacă ar fi fost semnată de altcineva ai fi putut spune despre această carte că e iconoclastă şi că tratează în derizoriu istoria uneia dintre cele mai mari trei trupe rock ever, dar aşa, scrisă chiar de unul din membri, toată relatarea capătă aerul unei imense modestii care nu ţine să contribuie cîtuşi de puţin la legenda sunetelor unice ale Pink Floyd, sunete datorate nu atît geniului tehnic/muzical al celor implicaţi, cît circumstanţelor şi hazardului. Cum ar fi: amplificatoare reparate cu pîlnii; efecte psihedelice de lumini obţinute cu ajutorul prezervativelor; efecte sonore descoperite/obţinute din greşeală („sunetul de chitară din secţiunea de mijloc de la «Echoes» a fost creat de David din greşeală, băgînd o pedală wah-wah de spate în faţă”); cîntatul live cu instrumente împrumutate stricate; electrocutatul, urmat de leşin, pe scenă din cauza proastelor împămîntări; jam-session-uri care nu duceau nicăieri („cea mai utilă piesă era pur şi simplu o singură notă scoasă la pian şi trecută printr-un amplificator”); lipsa de inspiraţie şi conştiinţă muzicală („albumele noastre fuseseră concepute mai curînd disperat decît inspirat”); idei muzicale complet trăznite („doar chiuveta n-a fost folosită în sesiunea aceea de înregistrări”, „rezistam cu greu tentaţiei de a construi un întreg album cu cîini care latră”, „am găurit nişte monede vechi de un penny şi le-am însirat pe aţe – scoteau un sunet în loop”); fotografii de grup cu amplificatoare de carton şi discuri de platină false; accidente în turnee („scena noastră era mai labirintică decît un submarin şi era foarte uşor să ajungi într-o fundătură de sub scenă”), turnee din ce în ce mai mari şi mai complicate („Cu un public de 80.000 de oameni care beau pe rupte, este ca şi cum ai fi ales primar al unui orăşel pentru o seară, cu toate responsabilităţile ce decurg de aici, inclusiv accidente de maşină, furturi, copii care se nasc… Există chiar şi ceva muzică live, dacă eşti norocos.”) etc.

O parte cu adevărat savuroasă a cărţii este despre cum Pink Floyd au reuşit să facă acea muzică psihedelică a primelor albume într-o perioadă în care timpul în studiourile de înregistrări costa enorm, iar tehnologia digitală nu exista şi totul trebuia făcut manual (tăiatul şi lipitul benzilor de înregistrare) şi obţinut analog („inginerul de sunet nu avea suficiente mîini pentru a face faţă tuturor sarcinilor, astfel că punctele de plecare erau marcate cu grijă pe bandă şi membrii trupei poziţionaţi cu toate degetele ţinute pe diverse butoane; o singură greşeală de sincronizare înseamnă să reluăm totul de la zero”).

Altfel, afli foarte multe lucruri inedite din istoria trupei şi încerc să enumăr cîteva din seria „ştiaţi că?”.

În timpul unui turneu în State, Jimi Hendrix le-a împrumutat instrumentele lui; au locuit la Hotelul Chelsea din NY („remarcabil de părăginit”); Paul şi Linda McCartney au înregistrat nişte părţi vocale pentru Dark Side of The Moon pe care trupa nu le-a folosit niciodată; au fost contactaţi să facă muzica pentru un spectacol de balet inspirat de În căutarea timpului pierdut de Proust („Într-o perioadă în care SF-ul era principala noastră dietă literară, cititul lucrării alcătuite din mai multe volume de amintiri detaliate despre viaţa autorului nu a fost o sarcină uşoară; în mod sigur niciunul din noi nu a trecut de volumul al treilea”); i-au cunoscut şi au băut cu Nureyev („care şi-a făcut apariţia drapat într-o stofă orientală”) şi cu Polansky, discutînd posibilitatea unui proiect „inspirat de povestea cu Frankestein ca un film cvasiporno”; muzica de pe Dark Side of The Moon a fost folosită de unele sex-cluburi din Olanda şi Suedia pentru a-şi acompania propriile spectacole; David Gilmour a primit o casetă cu nişte demo-uri de la o elevă pe care a încurajat-o să continue cu muzica – eleva respectivă era Kate Bush; Marcel Avram, promotorul german al trupei, le-a făcut cadou un purcel în timpul turneului Animals; banii trupei au fost investiţi în diverse afaceri cu bărci, pizzerii, restaurante, fabrici de caramel şi de încălţăminte pentru copii, închirieri auto şi vînzări de maşini second-hand sau firme de skateboarding; în timpul turneului The Wall, Roger Waters i-a pus pe cei din echipa tehnică să poarte tricouri pe care era inscripţionat pe dos „Îmi merit cu adevărat banii?”; armata URSS-ului le-a oferit o rachetă Sidewindler pentru a o folosi în timpul unui concert etc.

Dacă eşti fan (şi nu ai citit-o pînă acum), cartea asta îţi va spori dragostea pentru trupă; iar dacă nu eşti neapărat fan, dar eşti interesat de istorii rock, lectura asta poate fi începutul unei frumoase obsesii pentru Pink Floyd.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.