Ferentariul iubește – Soldații, poveste din Ferentari, de Adrian Schiop

Ai trecut vreodată granița de la intersecția cu Sebastian spre Ferentari? Ai avut curaj să te plimbi la pas pe bulevardul crăpat de șinele tramvaiului și apoi printre blocurile-ghetou? Te-ai uitat cu coada ochiului la oamenii care pe timp de vară ies în stradă și ascultă manele? Ți-ai imaginat vreodată cum se iubesc oamenii ăștia? Din ce își adună tandrețea, din ce își hrănesc visele, în ce își îneacă amintirile? Ei bine, Adrian Schiop a făcut-o și pentru noi. Și-a făcut-o atât de “corect”, încât, citindu-i romanul (apărut în toamnă la Polirom), ai impresia că nimic din ce a scris nu e adevărat și în același timp că totul e o monografie fină a unei lumi pe care n-o să ai, poate, niciodată, curiozitatea sau curajul s-o observi de-aproape.

Dacă nu e prima voastră întâlnire cu scriitura lui Schiop (mai are două romane publicate), e posibil ca “Soldații – Poveste din Ferentari” să nu vă zdruncine amar. Dar dacă e, să vă țineți bine cât veți devora cartea asta – mie mi-a luat o zi de stat în pat și dat febril paginile una după alta. Schiop are proprietatea cuvintelor și nu se fâștâcește să le scrie ca și cum ar secționa à la carte un mușchi de vită bun de pus pe grătar. Mutat temporar în Ferentari, să studieze sociologic manelele (“Interlopii erau pentru manele ceea ce familia de Medici fusese pentru artele Renașterii, filantropi care protejau artiștii…”), Adi, personajul-povestitor, confundat pe alocuri cu scriitorul însuși – “am 40, sunt timid, neînsurat și fără copii”, ajunge să se învârtă într-o lume plină de interlopi, băiețași de cartier, homeleși, curve și drogați.  În pragul semi-depresiei – despărțit de curând de tipa băiețoasă cu care își împărțea viața, face sex pe bani cu puștani și bea beri nenumărate la una dintre terasele Ferentariului – un pierde-vară rătăcit într-o lume ruptă dintr-un cu totul alt film decât cea semi-academică din care provine. Și-apoi, în mocirla caldă în care se scaldă, și oarecum sigură, apare Alberto – un smardoi crescut prin pușcării, vărul unuia dintre interlopii cartierului: “…a sărit să-l duc la mine, că mă fute cum vreau că are patru bile-n pulă, i le-a băgat cineva în pușcărie. Începuse să mă ia de după gât, că i-am intrat la inimă, că nu-i pasă că-s bărbat, să moară familia lui…”. De aici încolo, romanul devine o poveste de iubire din Ferentari, de care o să vă atașați pe nesimțite, asta pentru că Schiop are și proprietatea trăirilor. Nimic din ce expune din povestea dintre Adiță și Alberto nu e sordid, urât, scabros, cum poate ai putea crede. E relația dintre doi bărbați, e istoria aia mică în care cele două personaje principale nu au nimic de-a face unul cu celălalt și totuși se leagă atât de bine într-o căutare perpetuă de afecțiune – “…s-a băgat cu mine sub duș, ocupa trei sferturi din vană, ca un pui de hipopotam…”.

“Soldații…” e paranteza de aer care se formează între două momente importante, separată de restul vieții, încercarea de a face ca totul să fie bine, încrâncenarea că finalul nu e la fel de previzbil cum pare din start, dar mai ales eșecul dureros când se destramă toate ca și cum n-ar fi fost:

“nu e dragoste

e pace și empatie și spaima

că n-o să fii vreodată înțeles

sunt prietenii și discuțiile și spaima

că toți or să se însoare și o să rămâi singur

sunt banii și siguranța și spaima

că n-o să fii niciodată iubit

c-o să rămâi un ciudat, un speriat,

sunt nopțile pe care o să le dormi singur

prietenii

părinții

presentimentul că o să mori bătrân și singur și pe un pat

îngrozitor de murdar”

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.