Aerul pe care îl respiri, de Care Santos

“[…] Pentru asta există politică, ca să se manifeste târziu, spre disperarea sărmanilor care n-or să profite de ea”. Ai putea spune că citatul de față are legatură cu campania electorală de zilele acestea, dar este replica unui personaj plasat la două secole distanță. Și, de fapt, nici nu ține de o zonă geografică anume. După cum spune Care Santos, e surprinzător să vezi câte asemănări cu actualitatea descoperi, atunci când citești texte vechi.

De vreo două săptămâni amân momentul în care să scriu despre Aerul pe care îl respiri, conștientă că – orice aș scrie – nu va reflecta bine nici subiectul cărții, nici cât de multă plăcere mi-a făcut să o citesc. Deci, nu vă lăsați păcăliți de citatul de început, e reprezentativ doar într-o mică măsură. „E vorba despre tot și toate“ vedeam pe copertă aprecierea El Cultural, înainte să încep lectura. O remarcă deloc de ajutor, dar foarte adevărată. Pentru că, indiferent din ce latură voi încerca să descriu romanul, Aerul pe care îl respiri este și despre altceva, la fel de important.

În Barcelona, o femeie moștenește anticariatul tatălui său. E de formație avocat, nu o interesează cărțile vechi, dar simte că în dezordinea obișnuită din biroul părintelui său ar putea exista ceva important. Este vorba despre câteva scrisori, însemnări, acte și documente vechi de 200 de ani, pe care tatăl ei le studiase intens în ultimii ani ai vieții. Indiciu: nu ea este eroina noastră. Femeia își cheamă în ajutor o prietenă din tinerețe, acum scriitoare de succes, care împărtășea pasiunea bătrânului pentru cărți vechi. Iar aceasta pornește cercetarea. Nici aici nu ne-am găsit eroul principal, pentru că avem de-a face cu un pretext pentru a vorbi despre o perioadă istorică importantă pentru povestea ce urmează: invaziile napoleoniene. Vom face o incursiune în istorie, în căutarea a 13 cărți erotice interzise, extrem de valoroase – colecția secretă a unui bibliofil francez stabilit la Mataró, lângă Barcelona. O poveste fascinantă, în care personaje reale din lumea militară, politică ori literară se amestecă cu cele imaginare și scriu o istorie paralelă, în strânsă legătură cu destinul amintitelor scrieri deochiate.

Pentru scriitoare, Aerul pe care îl respiri a fost și o ocazie să vorbească despre lumea pe cale de dispariție a anticarilor și despre istoria cărților vechi – o pasiune moștenită de la tatăl său, deși nu de la bun început. O dragoste adultă, mai degrabă. Istoria cărților distruse este întotdeauna sângeroasă, spune Care Santos, pentru că în momente de convulsii și cruzime, cei care au omorât oameni au distrus și cărti. Iar în Catalonia trupele napoleoniene au fost primele care au asaltat biblioteci și au distrus un patrimoniu cultural. Pe cât de meticulos este descris tabloul istoric (autoarea spune că există doar vreo două inadvertențe, voit lăsate pentru firul epic), pe atât este de fascinantă narațiunea. Cartea nu te sufocă cu informație, deși ea este mereu acolo. Povestea curge, în același timp complicată ca viața și simplă ca respirația. O scriitură complexă dar niciodată greoaie, total diferită de amestecul de Facebook și creative writing, atât de întâlnit în literatura actuală.

Care Santos e absolventă de Drept și Filologie Hispanică. Este o scriitoare prolifică, cu cărți în diverse genuri literare și, de asemenea, un critic cunoscut. Evident, este foarte atentă la detalii. Și, desi recunoaște că a fost greu, spune că documentarea i-a făcut mare plăcere, pentru că o consideră un lux. “Te documentezi despre lucruri care te interesează, așa că, dacă nu mi-aș da termene-limită, n-aș mai scrie niciodată și mi-aș petrece viața într-o documentare continuă” spune ea.

Pentru Aerul pe care îl respiri, bibliografia este impresionantă. O simti citind și o descoperi parțial în postfață. Care Santos a trecut acolo doar titlurile cele mai importante, oricum multe, dar – puse una peste alta – doar cărțile bibliografice o depășeau în înălțime. Această minuțioasă documentare, ce a durat doi ani și a dat soliditate cărții, a ajutat-o pe Care Santos să-și depășească și paralizia scriitoricească instalată după succesul internațional pe care l-a avut cu romanul anterior, Încăperi ferecate. “E surprinzător și inexplicabil, credeam că scriu pentru vecini, dar mă citesc și în Coreea de Sud, ceea ce e foarte straniu” – declara scriitoarea, adăugând: “Trebuie să te bucuri fără să te lași prea mult afectat, altfel lupți cu panica la gândul următorului roman”.

Care Santos a venit la București la începutul lunii octombrie, pentru lansarea Aerului pe care îl respiri. În primăvară, fusese în România și pentru Încăperi ferecate. De la aceste două romane de succes a mai scris unul, Desig de xocolata/ Deseo de chocolate, cu care a câștigat prestigiosul premiu literar catalan Ramon Llull.

Ca să revenim, pe final, la cartea noastră de azi, Aerul pe care îl respiri pictează o imagine istorică necunoscută celor mai mulți cititori români, dar care pare atât de familiară. Cu autoironii, furie și resemnări, cu durere, nedreptăți, convulsii politice care sufocă omul obișnuit, cu idealiști, cinici și naivi, retrograzi și avangardiști, cu cler, credincioși, atei, artiști și prostituate, oameni cu convingeri diferite sau fără nicio convingere, cu profitori, condamnați și răzbunare. Găsești în acest roman puțină detectivistică, un cadru istoric reconstituit în detaliu și dus apoi în imaginar, povești de dragoste pentru cărți și pentru oameni. Și o declarație de dragoste către Barcelona, cea pe punctul de a începe două secole de transformare – din cetatea feudală ce era, în orașul viu de astăzi. De altfel, dragostea pentru locul în care traiesc este o caracteristică a scriitorilor din Spania și, mai ales, al celor catalani. Citindu-i, te conving (pervers sentiment) să te uiți cu ochi mai blânzi la orașul tău, dar să îl iubești mai mult pe al lor. Presupun că asta e puterea cărților.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.