Fericire vs Fericire

Bertrand Russell – În căutarea fericirii, Humanitas, 2013; traducere de S.G. Drăgan

Andrei Pleșu – Despre frumusețea uitată a vieții, Humanitas, 2014

Citită la un secol distanță, În căutarea fericirii* – a lui Bertrand Russell – are calitatea unui joc de oglinzi. Îți arată imagini ale unei perioade apuse, în același timp în care descrie trăiri extrem de actuale. Și dacă te întrebi la ce bun să citești filosofie în toiul verii – ori al vacanței, pentru cei mai relaxați (fericiți?) dintre noi – află că are sens. În primul rând, În căutarea fericirii e o lucrare de popularizare a filosofiei, scrisă clar, simplu și direct – un ghid de dezvoltare personală pus în pagină cu mult înainte să apară moda acestora (nevoia probabil că a existat dintotdeauna). În al doilea rând, ce moment mai bun să te gândești la fericire decât vara, atunci când și tu, și întreaga lume vă doriți să respirați în alt ritm decât în restul anului?

Bertrand Russell a muncit pentru propria fericire. A recunoscut deschis că în adolescență s-a gândit chiar să se sinucidă, dar că l-a salvat dragostea de matematică. Hm, categoric, erau alte vremuri, nu? Nu neapărat. Citindu-l azi, descoperi că oamenii își creează aceleași motive de nefericire “generică“. Bineînțeles, acest tratat nu se referă la cazurile de drame personale profunde și nici la contextul social ce adâncește ori atenuează nefericirea, ci doar la situațiile de zi cu zi, trăite prin prisma nemulțumitului ori a celui care muncește pentru a atinge propria stare de bine. În viziunea lui Russell, fericirea ne stă în putere, dar presupune un efort de înțelegere și căutare: ca să fii fericit trebuie să descoperi motivele nefericirii tale și să le schimbi. Competiția, oboseala, sentimentul păcatului, mania persecuției sau frica de opinia publică sunt – spune Bertrand Russell – câteva cauze ale nefericirii cotidiene. Soluțiile sunt la îndemână, iar unul dintre ingredientele importante este pofta de viață – văzută ca deschidere pentru nou și diversitate, apetit pentru lucruri pe care ai putea să le faci, să le înțelegi, să le afli, dar și spre cumpătare și o încetinire a ritmului vieții. Russell este un adept al pasiunilor orientate spre lume, dar pe îndelete, în opoziție cu tendința de a te gândi excesiv la propria persoană și la propria nefericire, ori de a fugi de singurătate și plictiseală într-un carusel al stimulilor de moment.

“Jumătate din munca utilă prestată în lume constă în a combate activitățile dăunătoare” scria Bertrand Russell. Și ai putea crede că aproape 100 de ani de pendulare între fericire, chixuri personale și orori istorice ne-au învățat ceva, ca specie evoluată. Însă apoi îl citești pe Andrei Pleșu, cu ale lui reflecții Despre frumusețea uitată a vieții și descoperi că nu.

E un exercițiu interesant ăsta – să citești alăturat cele două cărți despărțite nu doar de un veac, de experiențe diferite în contexte diferite, ci și de diferențele (de opinie și de fire) dintre filosofii care le-au scris. Russell se declara un fericit, în timp ce Pleșu spune că nu prea e; britanicul proclama omul de știință drept mult mai fericit decât poate ajunge vreodată umanistul – mai mult decât discutabil; iar dacă Russell era – la vremea respectivă – un membru al stângii occidentale și un simpatizant al URSS, Andrei Pleșu – aici și astăzi – nici c-ar putea fi mai departe de așa punct de vedere.

Pleșu e în căutarea fericirii văzute ca frumusețe a vieții, însă el urmărește contextul specific – și uneori tembel – al societății românești. Ocazie de a analiza piedicile externe în calea sentimentului de bine: vârtejul cotidian, graba, înrăirea, grijile, insecuritatea și lipsa proiectelor de durată, mediul toxic, goana după un “autentic” ce nu e neapărat egal cu “valoros” (dar aproape de fiecare dată fals), “reflecția înlocuită de emotivitate barbară“, confuzia dintre personalitate, putere și autoritate. În ansamblu, umoarea societății românești, redată prin filtrul celui ce recunoaște că are doar “scurte accese de optimism”.

Deosebirile de optică și cele sociale pot continua (și o vor face), dar în mod straniu și punctele comune sunt multe. Să fie ăsta un indiciu că omul se învârte dintotdeauna în jurul acelorași mari dileme? Atunci când Russell vorbește – de exemplu – despre utilitatea plictiselii, Pleșu deplânge faptul că “ne-am pierdut singurătatea”, iar Alexandru Paleologu (rememorat) vede epuizantul concediu anual ca pe ratarea șansei de a nu trebui să faci nimic, nu-ți poți abține un zâmbet – fie el și dulce-amar. Ai în față tabloul unor veșnice greșeli, cusururi și frumuseți – în ciuda timpului sau chiar adâncite de el. Poftim de mai înțelege ființa umană!

————

*The Pursuit Of Happyness a fost scrisă pe parcursul anilor ‘20 ai secolului trecut și publicată în anul 1930.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.