Tetralogia napolitană (primele trei romane), de Elena Ferrante

on 15.12.2016 at 14:12

Elena Ferrante e un fenomen. Elena Ferrante nu există. Elena Ferrante e una dintre cele mai bune scriitoare pe care le-am citit în ultimii 20 de ani. Elena Ferrante e pe lista celor mai influente 100 de persoane, alcătuită de Time, în 2016. Atenție, Elena Ferrante provoacă dependență.

Am început să citesc primul volum al tetralogiei – Prietena mea genială (primele trei au apărut la Pandora M, în traducerea Ceraselei Barbone, al patrulea e în curs de traducere), după ce mai mulți prieteni mi-au spus că e absolut minunată; apoi a vuit toată piața că un jurnalist italian i-a demascat identitatea, așa că doza de curiozitate a crescut. În acte, Ferrante e o scriitoare italiană care a debutat în 1992, dar care nu a apărut niciodată în carne și oase la vreun eveniment sau interviu. Timp de 14 ani a fost cel mai bine păstrat secret din lumea literară – și de fapt de ce conta pentru cititor cine era, de vreme ce cărțile ei atrăgeau traduceri în multe țări și recenzii dintre cele mai laudative?! Sau pate tocmai de asta. Cele patru volume au fost publicate în 2012-2015, iar pe primele trei le-am citit ca o apucată, ceea ce cred că ar trebui să faci și tu dacă ai uitat cum e să nu lași o carte din mână.

Ferrante scrie despre povestea unei prietenii feminine care se întinde pe 60 de ani. Elena, zisă Lenuccia sau Lenù, e cea care spune întâmplările ei și ale Lilei (Rafaella, zisă Lina), care dispare de acasă, fără să lase vreo urmă a existenței sale pe lume (se taie din fotografii, ia cu ea toate obiectele care ar fi putut face legătură cu ea) – „Exacerba peste măsură conceptul de urmă. Nu voia doar să dispară ea, acuma, la șaizeci și șase de ani, ci și să șteargă toată viața pe care o lăsase în spate.” Cele două fete sunt vecine și se împrietenesc la vârsta de șase ani. În timp ce Lenù este lăsată de părinți să își continue școala (acțiunea romanului începe în anii `50, într-un Napoli măcinat de sărăcie, în care fetele trebuia să se căsătorească tinere și să facă o partidă bună, pentru a-și ajuta familia), Lila nu are același noroc – este obligată să renunțe la școală, ceea ce e o mare dezamăgire chiar și pentru învățătoarea Oliviero, care recunoaște în ea o minte sclipitoare. Cu toate acestea, viețile lor continuă ca două fire împletite – una devine bogată datorită căsătoriei cu fiul măcelarului și își ajută prietena cu bani ca să își poată continua studiile, cealaltă merge la școală, dar suferă că nu își permite același stil de viață opulent ca al prietenei ei. Prima parte urmărește primii zece ai ai prieteniei dintre ele și prezintă personajele care în timp vor fi mai mult sau mai puțin importante în poveste (de asta e necesar să ții minte detaliile pe măsură ce le citești; doar la Ferrante am văzut să pună listă cu personajele la începutul romanului, ca la piesele de teatru).

Sunt intrigi, de dragoste sau politice, sunt câteva povești de iubire, e istoria Italiei, întrepătrunsă de istoriile personale ale personajelor, e, cum remarcau niște amici, o telenovelă. Dar până la urmă ce e viața noastră, dacă nu un șir lung de relații și sentimente, mai bine sau mai prost jucate? Ferrante descrie stări și idei până la esență, disecă pasiuni și momente ca un chirurg al cuvintelor. Nicio pagină nu este în plus, niciun detaliu pe care îl aduce în poveste nu este de prisos.

Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă și cei ce rămân sunt trei romane excepțional construite (al doilea e cel mai intens), care mă fac să cred că ultima parte nu va fi cu nimic mai prejos, așa că o aștept cu nerăbdare.