Interviu de Festival cu dirijorul grec Stefanos Tsialis

on 07.09.2021 at 16:55

Pe 4 septembrie, în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu”, Stefanos Tsialis, dirijor principal și director artistic al Orchestrei de Stat din Atena în perioada 2014-2020, a dirijat această orchestră pe scena Ateneului. După un minut de reculegere în cinstea marelui compozitor grec Mikis Theodorakis, publicul a putut asculta un program care a inclus cinci dansuri de Nikos Skalkotas, Fantezia pentru pian și orchestră de George Enescu și Simfonia de César Franck.

Un interviu realizat de Petruș Costea
Traducere din greacă de Claudiu Sfirschi-Lăudat
Un interviu realizat cu sprijinul Fundației Culturale Grecești din București

Vizita dumneavoastră la București are loc la două zile de la dispariția lui Mikis Theodorakis, un compozitor a cărui operă ați dirijat-o mult. Care este importanța lui Mikis Theodorakis pentru cultura greacă contemporană? Cum l-ați cunoscut?

Răspunsul la prima întrebare este că, așa cum foarte nimerit a scris, cred, ziarul Kathimerini, ne-a părăsit ultima mare legendă a Greciei. Într-adevăr, pentru Grecia, Mikis Theodorakis a fost o instituție, un om care, în plus, a făcut cunoscută cultura unei țări mici, precum este Grecia, cultura ei contemporană, în afara granițelor țării. Cât privește a doua parte a întrebării dumneavoastră, răspunsul este că l-am cunoscut pe Mikis Theodorakis cu ocazia primei interpretări a operei lui, Medeea, în Germania, la Meiningen, unde am realizat, în 1995, o versiune specială pentru opera de acolo. Iar de atunci am colaborat în mod regulat. Am cântat împreună cu o orchestră de cameră care a înregistrat pentru Radioul german numeroase lucrări ale lui pentru orchestră de cameră și i-am dirijat multe compoziții. Ne cunoșteam foarte bine și, bineînțeles, moartea lui a însemnat și pentru mine o ruptură.

Nu sunteți la prima vizită la București. Când ați venit în România pentru prima oară și cu ce prilej?

În 2001, pentru că am dirijat, dacă îmi aduc bine aminte, la Craiova și aveam aici prieteni, așa că am venit să-i vizitez. Apoi, în 2004, cu Orchestra Simfonică Radio din Grecia, în 2005 și 2007, am cântat cu Filarmonica Enescu. Așa că știam sala și am rămas cu amintirea că are o acustică foarte bună. Și am mulți prieteni români, pentru că în Germania toate orhestrele au în componența lor și muzicieni români. Mentalitatea este diferită, poate, însă avem numeroase puncte comune. Unul dintre acestea este o reticență foarte pronunțată față de orice formă de putere.

În această după-amiază, ați dirijat cinci dansuri de Nikos Skalkotas, iar la casa de discuri Naxos a apărut recent al doilea dvs. CD din seria Skalkotas. Pregătiți și alte înregistrări din creația lui?

Intenția este de a înregistra și a doua și a treia serie de dansuri, pentru că a scris 36, iar noi am înregistrat doar prima serie. Însă acest lucru este acum un pic cam nesigur, și din rațiuni economice, dar și pentru că s-a schimbat direcțiunea Operei de Stat. Dar sunt în relații foarte bune cu noul director și mă gândesc că va exista interes să continuăm ce am început. Pentru că Skalkotas, cred, este unul dintre cei mai mari compozitori greci – necunoscut, din păcate.

Aceasta este și următoarea întrebare pe care voiam să v-o adresez. În ce măsură este cunoscut Skalkotas în afara granițelor Greciei?

Dacă v-aș spune că nici în Grecia nu este prea cunoscut… De ce? Pentru că Skalkotas, în primul rând, a scris multe dintre compozițiile sale în sistem dodecafonic. A fost unul dintre cei mai buni elevi ai lui Schönberg, pe care îl prețuia foarte mult, deși relația lor a fost cam dificilă. În 1933, Skalkotas s-a întors în Grecia, din cauza naziștilor – Schönberg s-a văzut nevoit să părăsească țara, pentru că era evreu –, și a cântat la vioară în această orchestră, ignorat cu desăvârșire. Mulți compozitori din Grecia nu voiau să-i recunoască talentul, pentru că, firește, era limpede că le era superior, așa că a căzut în uitare. În ultimii ani, casa de discuri BIS încearcă să realizeze o integrală a creației lui Skalkotas. Cu BBC Orchestra, de pildă, s-au înregistrat dansurile, cu Nikos Christodoulou la pupitru. Eu îl consider pe Skalkotas un foarte mare compozitor și este interesant că mulți dirijori, precum Herbert Blomstedt sau Daniel Barenboim, îl prețuiesc foarte mult pe Skalkotas. Numai că e o muzică dificilă. Desigur, dansurile sunt inspirate de muzica populară, însă au fost compuse într-o viziune modernă. Dar multe dintre creațiile lui sunt dificile.

Trei dintre dansurile pe care le-ați dirijat astăzi au fost înregistrate, la începutul anilor ’50, de marele dirijor Dimitris Mitropoulos. Credeți că în felul lui de a dirija – atât de intens, mai ales în concert – poate fi identificat ceva din sufletul grec? Există vreo înregistrare a lui de care să fiți legat în mod special?

Mitropoulos a înregistrat mult și există niște înregistrări foarte frumoase. Avea o viziune foarte plastică asupra tempoului, era un tempo foarte flexibil. Există și o interpretare excepțională a operei Elektra a lui Richard Strauss, nu-mi aduc aminte cu ce orchestră, și a Simfoniei Nr. 3 de Mahler, unde tempoul este foarte flexibil, desigur, și creează un sunet foarte intens. Era un om cu o vitalitate excepțională, cu o memorie incredibilă, o ureche incredibilă, asculta totul, dirija totul pe dinafară, chiar și la repetiții, o personalitate incredibilă. Numai că de vină cred că era și meseria aceasta, care îți impune să fii introvertit… era un om foarte introvertit și ascetic. După cum știți, era foarte apropiat de ortodoxism, sigur întâmpina dificultăți și pentru că în Grecia, atunci, era greu să fii homosexual, cu siguranță se simțea foarte oprimat în sinea lui, poate că și asta l-a făcut să fie introvertit, nu știu.
Aș dori să fac o mică paranteză aici. Gândiți-vă la o țară mică precum Grecia, care nu are, în muzica clasică, tradiția pe care o au România, Cehia, Germania, Rusia. Cu toate astea, a dat artiști precum Xenakis, care, desigur, s-a născut în România, Skalkotas, Theodorakis, Leonida Kavakos, Teodor Currentzis, Maria Callas, Agnes Baltsa etc.

Ați studiat în Grecia, Danemarca și Austria. Ați urmat masterclasses cu dirijori celebri, precum Leonard Bernstein și Vaclav Neumann. Care este muzicianul care v-a influențat cel mai mult?

În primul rând, sunt profesorii, însă am schimbat mulți, fiindcă nu reușeam să găsesc ceea ce voiam. Așadar, sunt profesorii, pe de o parte, și maeștrii, pe de alta, vârfurile, ca să spunem așa. Cât îi privește pe aceștia din urmă, Carlos Kleiber se apropie de ideal. Kleiber nu dirijează muzica, este el însuși muzica. Are un talent… mâinile lui se duc acolo unde trebuie, nu știu cum reușește lucrul acesta, pur și simplu nu știu. Dintre profesori, l-aș aminti pe Uroš Lajovic din Slovenia, el a fost și dirijor al Orchestrei din Belgrad și al celei din Slovenia, cred. Nu știu dacă a dirijat la București. O figură importantă pentru mine, îmbina o minte foarte bună, analitică, și cordialitate muzicală.

Dacă ne-ar fi permisă o călătorie în timp, asistentul cărui dirijor din secolul trecut v-ar fi plăcut să fiți?

Al niciunuia, pentru că majoritatea sunt personalități dificile. Dar pentru că e o întrebare foarte bună, o să vă spun unde mi-ar fi plăcut să trăiesc. În Berlinul deceniului al doilea și chiar al treilea, în epoca lui Brecht, a operei Wozzeck, a lui Kleiber tatăl, a Operei Kroll, alături de Otto Klemperer, de Bruno Walter.

Ce anume vă atrage la acea perioadă?

Faptul că era o perioadă nebună. Știți, în epoca Kaizerului, femeile purtau corset, și erau așa, sugrumate, și după plecarea Kaizerului, a dispărut și legea despre ce este permis să se întâmple în artă. Și brusc a fost o explozie creatoare, femeile și-au pus pantaloni, s-au tuns scurt și au început să fumeze. Vă dați seama ce schimbări s-au produs și cât de rapid, a fost o perioadă de o creativitate uimitoare, desigur, cu numeroase confruntări sociale, naziștii și comuniștii se ucideau în stradă etc. Anii 1918-1933 au fost perioada în care l-aș fi putut cunoaște și pe Skalkotas. Mi-ar fi plăcut tare mult să-l cunosc, pentru că se afla la Berlin pe atunci.