Cum mi-am (re)găsit Curajul în 2021 – top cărți pentru copii și nu numai

on 01.02.2022 at 19:36

O retrospectivă personală semnată de Valentina Bâcu

Cum reconstruiești o lume care s-a transformat peste noapte? Ce aduci din trecut și la ce renunți pentru a merge mai departe atunci când universul în care copilăreai s-a prăbușit și-n locul lui, teama și nesiguranța au devenit omniprezente? Anul 2021 s-a dovedit încă un an apăsător și, poate de aceea, am apreciat cel mai mult cărțile pentru copii care au stat sub semnul Curajului. Cu fiecare titlu nou, cu fiecare pagină mirosind a tipar proaspăt, cu fiecare personaj neînfricat, ne-am mai învins și noi o temere, am prins curaj și lumea a început să redevină un loc frumos. Amintesc doar câteva cărți pe care le-am citit cu cel puțin un copil alături, le-am comentat și așezat cu grijă în rafturile bibliotecii și într-o expoziție despre Curaj la finalul anului trecut:

Haiku siberian – roman grafic despre copilăria tatălui autoarei, lituanianca Jurga Vilė, ilustrat de Lina Itagaki și publicat de Editura Frontiera în traducerea Alinei Nucă).

De obicei mă feresc să citesc copiilor mei cărți despre război, fiindcă de cele mai multe ori se dovedesc dure, greu de îndurat și de înțeles. Însă povestea supraviețuirii lui Algis, un băiat de 13 ani, deportat împreună cu familia sa și cu o parte din comunitate în Siberia, este deopotrivă emoționantă și tragică, presărată – și asta a mai detensionat puțin lectura, lucru extrem de important pentru cititor – cu momente amuzante, ludice, despre care nu veți afla în cărțile de istorie, dar pe care le-ați regăsi în poveștile oricărui copil care a supraviețuit unui război. Urmărim cu sufletul la gură acțiunea cărții în ritmul ”trenului orfanilor” care ne leagănă ”ta-ga-dam, ta-ga-dam” ca și cum am vedea un film, auzim și fredonăm deopotrivă cântecele inventate de ”Semințele de mere”, cor înființat în lagăr de învățătoarea Violeta pentru ca oamenii să nu cadă pradă deznădejdii, ne imaginăm poveștile pe marginea șalurilor tricotate de Dalia din tulpini de plante, din saci de iută, ba chiar din propriul păr, suferim alături de Algis la pierderea gânsacului Martin, a tatălui cu nume de miere, a bunei Rosa, a iubitei Veronica. Dar ne și bucurăm de fiecare mică victorie, fie că e vorba de apariția primilor lăstari din semințele de măr, de o dragoste abia mărturisită, de nașterea micului Vytis sau de recăpătarea glasului pierdut al mamei îndurerate. Când lectura devine apăsătoare, ne putem opri din citit și putem realiza un cocor prin tehnica origami sau putem compune un haiku după modelul propus de mătușa Petronela, îndrăgostită de cultura japoneză. Ajunși la finalul cărții, ne dăm seama că povestea abia am început. Eu am simțit nevoia să continui poveștile cu cele spuse de bunicii mei, care au trecut prin război. Deloc întâmplătoare asocierea cu haiku-ul, poezia japoneză care exprimă atât de multe prin atât de puține cuvinte, fiindcă, iată, romanul care îmbină atât de armonios banda desenată cu porțiuni lungi de text și se citește repede, lasă locul altor povești sau discuții pe marginea unor fapte care s-au petrecut poate puțin altfel decât am învățat la orele de istorie.

Tot la editura Frontiera a apărut în 2021 și cartea O sută de ani în casa noastră de Aleksandra Litvina, cu ilustrații de Anna Desnițkaia.

O carte remarcabilă, care a primit deja multe premii internaționale și care se prezintă tot sub forma unei lecții atipice de istorie, preponderent vizuală, dar în care sunt inserate deopotrivă povești personale, dar și informații despre faptele istorice petrecute în Rusia de-a lungul unui veac: un album-jurnal al unei familii din Rusia, Muromțev, și al principalelor evenimente petrecute în Rusia între anii 1902 – 2002. Folosind ilustrația și colajul, ilustratoarea reușește să capteze atât atenția copiilor, cât și pe cea a adulților, și să creeze momente de respiro între capitole prin invitația de a descoperi la nivel vizual alte povești – cele ale jucăriilor, ale stilurilor vestimentare ale vremii, ale pieselor de mobilier, ale obiectelor casnice. Mi se pare ingenioasă și foarte adaptată generației actuale de copii această variantă de a citi pe mai multe planuri și pentru o categorie diversă de public. Cartea se citește sau, mai bine spus, se studiază, se analizează, se admiră în timp. Nu o veți citi într-o singură zi mai ales dacă aveți un copil sub 10 ani în preajmă, fiindcă abundă în informații noi, care pot fi copleșitoare pentru un copil. Cartea este mare, întocmai ca apartamentul în care se perindă diverși membri ai familiei Muromțev, apoi locatarii noi aduși de partidul comunist, fiind redată în cele din urmă comunității, prin transformarea acesteia într-o cafenea retro, care poartă urmele trecerii celor o sută de ani. Sfatul meu este să vă așezați în jurul ei cât mai mulți membri ai familiei și de vârste cât mai diferite și, pornind de la poveștile ei, să descoperiți asemănări și deosebiri cu poveștile personale.

Duminica Pierdută este o carte de bandă desenată originală, scrisă și ilustrată de ilustratoarea Ileana Surducan și apărută într-un mod curajos, pe cont propriu, cu sprijinul surorii Maria Surducan și al studioului de producție Pronoia, printr-o campanie de crowdfunding.

Duminica Pierdută este, aparent, o carte gândită pentru copii, băiatul meu a recunoscut imediat stilul Ilenei Surducan, fiindcă Vacanța lui Nor este încă una dintre poveștile lui preferate. Cartea am citit-o pe rând și apoi împreună. El a recunoscut elemente din alte basme (Fata Babei și Fata Moșneagului, dar și Prâslea cel Voinic și merele de aur), eu m-am identificat cu fata cea harnică și curajoasă, dar permanent epuizată și în criză de timp. I-am spus și interpretarea mea, dar n-a fost foarte convins că m-aș putea lupta cu niște lupi hămesiți (reprezentări ale zilelor săptămânii, care cerșesc la nesfârșit “clipe libere”). I-am dat dreptate și am rămas pe tărâmul fantastic, alături de neînfricata Nina, fata care pornește în căutarea zilei de Duminică – despre care se zvonește că ar fi fost furată de Baba Hârca și ascunsă în Puțul fără fund. Pe drum întâlnește tot felul de creaturi năstrușnice, care îi cer ajutorul, iar fata se grăbește să-l ofere. Ce se întâmplă când oboseala o cuprinde și își dă seama că s-a rătăcit? Vă invit să descoperiți singuri sau împreună cu un mic cititor/o mică cititoare. Eu am primit misiunea de a susține campania care încă se desfășoară pe platforma Kickstarter, fiindcă ne dorim și ediția în limba engleză, dar și jocul, care va fi disponibil curând pe platforma lostsundaycomics.com/duminicapierduta.

A patra recomandare are ca personaj principal tot o fată curajoasă – o ”cavaleră” cum își spune Teo în povestea Dragonul 32, scrisă de Victoria Pătrașcu, ilustrată de Mihaela Paraschiv și publicată de editura Cartea Copiilor.

Fetița, care trăiește într-un oraș mare, ar vrea să se lupte cu dragoni, cu uriași și chiar cu Muma Pădurii. Așa că este foarte atentă la tot ce se întâmplă în jur pentru a-i descoperi, dar, oricât de mult și-ar dori, nu are parte de aventurile visate. Nici măcar în camera lui Anton, fratele mai mic, care noaptea jură că vede monștri ieșind de sub pat. Iată că, într-o zi, în timpul călătoriei cu același tramvai 32, cu care traversează zilnic orașul împreună cu mama ei, dorința cea mare i se întâmplă. Fata se pierde de mamă în mulțimea din tramvaiul plin ochi și se trezește în burta unui dragon, greu de îmblânzit. E momentul ca Teo să-și arate curajul și priceperea, chiar dacă este cuprinsă de teamă la început. Din fericire, nu este singură. În Dragonul 32 locuiește un bătrân care are grijă de cavalerii rătăciți și care îi povestește fetiței tot ce trebuie să știe pentru a reuși să audă cântecul dragonului. În caz că vă îndoiți de existența acestuia, trebuie să faceți neapărat o plimbare cu tramvaiul 32, care leagă Piața Unirii de depoul Alexandria. Să aveți însă alături un cavaler sau o cavaler(ă), care să rupă vraja!

Uneori, curajul este zgomotos, energic și pătimaș. Așa cum a fost îndrăzneala lui Jimi Hendrix de a deveni un mare muzician, povestită în Jimi și Fenderică (editura Curtea Veche), scrisă de Cristiana Petre și ilustrată de Andra Badea.

Și chiar a rămas în istoria muzicii rock drept cel mai mare chitarist al tuturor timpurilor, îndrăgit de o lume întreagă. Să cânți altfel sau pur și simplu să faci lucrurile în stilul tău este ideea pe care o transmite cartea Jimi și Fenderică, prima din seria „Tiny Rockers”, care își propune să spună poveștile legendelor rock pe înțelesul copiilor. Spre încântarea părinților nostalgici, sunt sigură, dar și spre deliciul micilor cititori, fiindcă prima carte, despre Jimi Hendrix, este frumoasă vizual și ingenios construită, accesibilă și copiilor cu vârsta mai mică.

Povestea este spusă din perspectiva lui Fenderică – chitara Fender pe care a primit-o Jimi când a fost clar și pentru părinții lui că puștiul era talentat și trebuia să treacă de la cântatul la mătură la un instrument adevărat. Dar drumul de la pasiune la succes mondial este o adevărată aventură, în care ai nevoie și de alte lucruri decât talent. Copiii ar trebui să înțeleagă de mici acest lucru și să li se dea aripi să-și urmeze visul. Cei mai mici vor fi încântați de propunerile de jocuri și activități de la finalul cărții, dar și de posterul pe care îl pot lipi acum pe ușa din camera lor. Dacă în timpul lecturii v-ați amintit că, în copilărie, visați să deveniți o vedetă rock, nu e prea târziu să puneți planul în aplicare. Chiar dacă primul concert nu-l îl veți da la Woodstock, ci în propria sufragerie, cu oala cea mare pe post de tobă. Vă garantez însă că va fi o seară pe cinste dacă aveți în preajmă și un rockeraș.

Fabule și vorbe cu tâlc, o antologie îngrijită de Adrian Savoiu și Diana Zografi, publicată la Editura Arthur

Întotdeauna am primit cu rezerve sfaturile, chiar și pe cele mai binevoitoare. Și, fiindcă, ”așchia nu sare departe de trunchi”, copiii mei mă întâmpină cu aceeași privire, ușor amuzată, ușor ironică dacă încerc să vin cu soluții din postura de părinte atotștiutor. Din fericire, există pe lumea asta cărți de fabule, din care fiecare își ia singur sfaturile, porția de râs și de învățăminte, iar ei le-au îndrăgit de mici. Când a apărut Fabule și vorbe cu tâlc, ne-am adunat cu toții în jurul ei, fiindcă volumul este o mică bijuterie, care strălucește mai tare dacă te apropii și analizezi cu atenție fiecare detaliu. Ajută mult și ilustrațiile realizate de Adelina Butnaru, care sunt absolut minunate, aranjarea în pagină realizată de Faber Studio, dar și atenția cu care au fost selectate și puse în dialog cele mai ironice și pline de umor texte ale autorilor: Jean de La Fontaine, Gheorghe Asachi, Anton Pann, Ion Heliade-Rădulescu, Alecu Donici, Grigore Alexandrescu, N.T. Orășanu, I.L. Caragiale, Cincinat Pavelescu, George Ranetti, G. Topîrceanu, Vasile Militaru, Camil Petrescu, Nina Cassian, Marin Sorescu, Grete Tartler, Alexandru Mușina. Copiilor mei le-au plăcut cel mai mult fabulele reinterpretate, mai ales că pe unele nu le știau. Eu am apreciat și aranjarea conținutului după morala sau tipul anumitor personaje, cum ar fi: lăudăroșenie (Musca), îngâmfare (Broasca și boul), nedreptate (Leul la vânat), parvenitism (Măgarul și privighetoarea) șiretenie vs naivitate (Corbul și vulpea), precum și prezența proverbelor și a sinonimelor la începutul fiecărui capitol. A aduce în actualitate o colecție de anecdote care satirizează caracterul oamenilor și a-l face accesibil și acestei generații de copii mi se pare una dintre cele mai mari dovezi de curaj din partea unei edituri.

Vă sfătuiesc s-o aveți la îndemână, mai ales în zile mai grele, mai cenușii, în care cuvintele de încurajare parcă nu au niciun efect. După o porție bună de râs și încântare a privirii, e adevărat că problemele nu vor dispărea, dar măcar vom avea o altă perspectivă asupra lor.

N-aș putea încheia scurta listă de recomandări fără a aminti și cartea Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul, scrisă și ilustrată de Charlie Mackesy, tradusă din limba engleză de Beatrice Feleagă și tipărită de Grafic Art.

Cartea am citit-o într-o seară de decembrie, după o lungă perioadă aglomerată, în așteptarea zilelor în care ne privim și pe noi cu mai multă blândețe. Poate de aceea mi s-a părut una dintre cele mai optimiste cărți ale finalului de an 2021. Povestea este simplă și se poate citi de oriunde, așa cum ne sfătuiește și autorul în Cuvântul introductiv, lucru care sigur va fi apreciat de mulți mici cititori: un băiat curios, o cârtiță pofticioasă și care vede întotdeauna partea plină a paharului (a tortului mai bine spus), un vulpoi cam neîncrezător și tăcut și un cal înțelept și blând au de făcut un drum important. Poate cel mai important – acela de a ajunge Acasă. Am discutat mult pe marginea cărții frumos ilustrate – pe alocuri doar în creion – despre curajul de a te arăta vulnerabil în fața prietenilor, despre importanța de a-ți păstra prieteniile și de a aprecia faptul că aceștia sunt diferiți, despre ce ne face fericiți și ce nu. Dacă încă nu ați început discuțiile filosofice cu copiii, poate fi un început bun, tonul ludic și blând al cărții va crea un cadru potrivit pentru discuții sincere despre lucruri importante.

Valentina Bâcu, mamă a doi băieți care i-au schimbat viața în direcția care trebuie. Este educator muzeal la Muzeul Țăranului Român și manager cultural în cadrul asociației culturale Câte-n lună și-n mansardă.

Consumă zilnic povești, verde în toate nuanțele și optimism în exces. Curajul nu i-a lipsit niciodată, așa că a devenit o componentă nelipsită în proiectele pe care le imaginează și le implementează alături de copii, fie că e vorba de o expoziție interactivă (Apa trece, poveștile locului rămân , Muzeul la cutie), de o revistă culturală pentru copii (Ghidul pozneț de cultură), de un târg internațional de carte pentru copii (Bookerini) sau de un proiect despre poveștile curajoase din perioada pandemiei (Mă Numesc Curaj).