Mihai Duțescu: „Bureți de fag e mai degrabă ca un album de crochiuri”

Am stat de vorbă cu scriitorul și arhitectul Mihai Duțescu despre ultimul său roman, Bureți de fag, apărut la Editura Trei în 2021, dar și despre librării și scris. 
Mihai Duțescu a publicat în 2010 volumul de poezie și toată Bucuria acelor ani triști, recompensat cu mai multe premii și nominalizări; în 2014 Franceza un avantaj (poezie, Pandora M) și Uranus Park (roman, Polirom), o ficțiune realistă despre jungla imobiliară a Bucureștiului de la începutul anilor 2000, pentru care primește premiul „Tânărul prozator al anului” în cadrul Galei Tinerilor Scriitori. A mai publicat eseuri, proză și poezie în diferite antologii din țară și din străinătate.
– Karmen Florea

Bureți de fag mi s-a părut o carte densă, în care suntem martorii unor vieți întregi, deși volumul are doar o sută șaptezeci de pagini. Ritmul este destul de alert, iar cititorul nu are timp să reflecteze când citește, ci abia după. Așa ai intenționat să spui povestea de la început sau cursul s-a modificat după ce ai început să scrii?

Așa scriu eu și așa îmi place să fie și ce citesc. Nu e nici intenționat, nici modificat ulterior, ci pur și simplu ceva natural în ce mă privește.

Care au fost sursele de inspirație pentru roman? Ai împrumutat ceva din viața personală?

Din viața tatălui meu doar. Și din poveștile lui sau ale părinților lui. Deci telefonul fără fir, la a doua sau a treia mână. Dar m-am documentat și separat pentru unele povești, am citit fel de fel de chestii, de la literatură proletcultistă până la almanahul Flacăra.

Majoritatea copiilor din roman sunt abuzați, verbal și fizic. La vremea aceea așa ceva era la ordinea zilei. Toți vor să evadeze din familie, să plece din locurile natale, să facă altceva, să fie „cineva”. De ce ai considerat că este important să spui o poveste despre lucrurile acestea?

Chiar dacă are fiecare un anumit grad de autonomie, pe niciuna dintre poveștile din roman nu am gândit-o decât în strânsă legătură cu celelalte. Inclusiv treaba asta cu „normalitatea” în privința relației părinți-copii e doar un șurub din construcția întregii piese și contribuie la teza cărții, ca să spunem așa. Nu am considerat, așadar, important să vorbesc despre ceva anume per se, ci fiindcă era necesar în contextul general. Acuma, ca să răspund totuși cumva la întrebare și să dau și din casă, aș zice că fix despre asta e cartea: despre dinamicile sociale ale fiecăreia dintre cele 3 generații care apar în text (bunici, părinți, copii), cu accent pe cei din mijloc – părinții, Radu și Angela, alături de prietenii lor – fiindcă acolo găsim arhetipul, omul mediu, omul generic, reprezentativ pentru România anilor ’80-2000. În sensul că, vrând-nevrând, ei sunt cei care au contribuit decisiv la modernizarea României. Ei au făcut tranziția de la țăranii cu 4 clase, la tefeliștii de azi, de exemplu.

Am avut senzația că personajul principal, Radu, a scăpat destul de ușor de Securitate. Poate prea ușor. Care a fost motivul pentru care ai ales să nu dezvolți subiectul?

Și eu am ezitat acolo, m-am tot gândit dacă să apăs mai tare pedala și implicit să îngroș rândurile celor care au vorbit pe larg despre acel pattern (nesupunerea față de Securitate egal probleme nasoale). Până la urmă am ales să las atât cât e, nici mai intens, nici mai puțin intens decât alte aspecte pe care le-am atins în carte, și asta din mai multe motive. Unul ar fi că sabotajele astea se desfășurau pe mai multe planuri, dintre care unele ceva mai subtile, mai „secrete”: poate că Radu, dincolo de ce bănuia el (faza cu aurul și excursia în URSS), fusese sabotat discret și la locul de muncă, ani la rând, și poate că și soția lui la fel, fără să-și dea seama. Sau cititorului nu i se spune negru pe alb. Dar așa e fain, să nu primești mură-n gură totul. Să te mai lase să-ți și imaginezi chestii, pe măsură ce citești. Mai ales că există în carte referiri la privilegiile celor care, în schimb, alegeau să colaboreze cu Securitatea, și există și cărți, și povești în toate familiile românești – care pot recompune întregul cadru.

Referindu-mă la geografia locurilor, am observat că nu există foarte multe detalii, ci mai degrabă repere. Ce te-a determinat să fii așa de zgârcit în privința asta?

Nu prea știu ce să zic, fiindcă în fiecare din cele 13 capitole există paragrafe întregi cu descrieri amănunțite, cum e aici, de exemplu: „Siluetele plopilor se împuținaseră și se ri­sipiseră în urmă de pe la jumătatea drumului, apoi drumul însuși, bătătorit de roți de căruțe până la marginea satului, începea încet‑în­cet să se piardă, rămânând din el doar două șleauri cu iarba țâșnind din jur – și continua așa nestingherit, ca două zgârieturi adânci în pământul luncii, până întâlnea un povârniș mai abrupt. Acolo dispărea de‑a binelea, anunțând de îndată valea mlăștinoasă, inva­dată de trestii și papură, a unui biet curs de apă botezat Sâi de localnici și căruia, poate tocmai din pricina acestui toponim absurd, străinii îi spuneau Oltețul.”

Desigur, sunt și altele, mai puțin precise, în care nu apar numele locurilor, sau dacă apar, sunt inventate. Însă poate că și asta se înscrie în ce spuneam mai devreme și în ce ziceai și tu, cu ritmul alert al cărții – carte care-mi place să cred că e mai degrabă ca un album de crochiuri, decât ca unul cu lucrări elaborate minuțios.

Au existat titluri alternative? Cum ai ajuns la Bureți de fag?

Spre deosebire de primul roman, unde am avut cel puțin 10 variante de titluri care mă obsedau, aici nu au existat altele. Sintagma care dă titlul cărții apare la început, în primele pagini, și marchează un eveniment tragic. Am considerat că, purtând-o în minte pe parcursul lecturii, cititorul o va asocia cu întreaga poveste a cărții și acea marcă a tristeții va contamina totul până la final. În plus, mi-a plăcut mult izul ăsta rudimentar, arhaic și intrigant cumva: bureți de fag.

Există vreo carte care ți-a influențat semnificativ viața?

Nu, normal. Semnificativ mi-au influențat viața doar câteva întâmplări reale. Sunt cărți care doar mi-au plăcut și pe care le-am recitit de mai multe ori. Balonul e rotund, de exemplu, în copilărie. Sau Moromeții mai apoi. Sau Pe plaja Chesil acum, mai aproape.

Ce îți amintești despre librăriile din copilărie?

Și eu, și sora mea am fost crescuți de bunicii și străbunicii din partea mamei, la țară, în Teleorman. Evident, acolo nu aveam librării. Însă de pe la 6 ani m-am mutat la Alexandria, la părinți, fiindcă începeam școala, iar la vremea aceea, prin anii ’80, în orașul nostru cred că erau două librării, plus niște mici puncte de vânzare a cărților pe unde te-ai aștepta mai puțin – spre exemplu, la mama la fabrică, la Filatura de Bumbac. Acolo îmi amintesc că am mers odată cu ea și mi-a cumpărat o carte cu povești de Tolstoi (cred că se chema Filipok) și încă una care se chema Prin ținuturi îndepărtate, scrisă tot de un rus, cu povești și ilustrații foarte frumoase despre comunitățile de pescari și vânători din taigaua siberiană. Librăriile normale nu-mi amintesc să fi fost altceva decât niște locuri generice, tipice pentru ce însemna o librărie dintr-un oraș mic de provincie pe atunci. Erau inhibante, țin minte că nu prea aveai voie să răsfoiești cărțile. Dar totuși prețurile erau mai accesibile, că ai mei cumpărau deseori cărți.

Care a fost persoana care te-a încurajat cel mai mult în acest demers de-a lungul anilor? Cine îți citește prima dată textele?

Soția mea, Vicenția. Ea m-a și încurajat, ei îi dau să citească prima dată ce scriu, ea e capul limpede. Are un fler foarte bun când vine vorba de literatură realistă, simte imediat când sunt chestii care lipsesc în text, când sunt îngroșări, burți etc. și feedback-ul ei m-a ajutat întotdeauna.

Cum te raportezi la textele pe care le-ai scris și publicat? Sunt subiecte închise, consideri să odată povestea spusă, nu trebuie să mai revii la ea, a dobândit o viață proprie? Sau totdeauna mai e ceva de spus, modificat?

Cred că Uranus Park ar putea fi continuat, și poate chiar ar fi cazul să mă ocup mai serios de treaba asta, fiindcă mă tot bântuie. Apoi, volumele de poezie vin oricum unul dintr-altul și sunt amândouă legate și cu Uranus Park, și cu Bureți de fag. Dar, desigur, îmi place să cred că au și viață proprie fiecare.

Crezi că vei reveni la poezie?

Nici asta nu e exclus. Nu am ceva gata, dar există această posibilitate.

Ce ți se pare mai important, modul în care e spusă o poveste sau subiectul ei? 

Nu prea pot fi separate. Însă, dacă ar fi să aleg, aș zice că mai degrabă o poveste faină scrisă prost e definitiv compromisă din punct de vedere literar, în timp ce o poveste cu un subiect neinteresant poate să capete relevanță dacă e bine scrisă.

Care a fost relația ta cu cititorii, după publicarea acestui roman? Există vreun mesaj pe care l-ai primit și care ți-a rămas în minte?

Cartea asta a fost citită de mult mai mulți oameni decât aș fi sperat eu – spun asta judecând după onorariul pe care l-am încasat până acum de la Editura Trei. Am și primit o groază de mesaje de la cititori, fie direct, fie prin intermediul editurii. Sunt multe reacții și în online, pe goodreads, pe bloguri, în ziare și reviste literare. Nu e unul anume care să-mi fi rămas în minte, fiindcă mai toate au fost laudative – mi-e jenă să spun asta, dar nah. Aleg acum ceva random, uite: „Am luat aseară Bureți de fag, am zis s-o răsfoiesc puțin, n-aveam de gând s-o citesc atunci, voiam să-mi pun un film. N-am mai lăsat-o până nu am terminat-o și deși n-a durat prea mult, n-am mai pus niciun film, să nu ies din atmosferă. M-am culcat așa și m-am trezit tot cu gândul la ea. E de acolo, totul e mega autentic, că altfel nu-mi vine să zic, fără floricele, fără să vrea să impresioneze, ca un reporter de război direct din tranșee.”

🔹🔹🔹

Interviu realizat de Karmen Florea

Despre Karmen:
Ce fac: caut ineditul în lucrurile mărunte. Visul meu a fost să am o librărie, însă pentru că am navigat cu sau fără voie către alte domenii, am adunat în schimb o biblioteca frumoasă acasă și am adoptat una la Cărturești.   
Plăceri (ne)vinovate: clătitele, fotografia, drumețiile.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.