Interviu cu Tudor Dulhaz, creatorul jocului Olympus Races. The racing game of the Gods

Întâlnirea cu Tudor a fost ca o gură mare de aer proaspăt. Este luminos ca o rază de soare, plin de viață, cu scântei de copil printre vorbe de om mare, cu mari puseuri de creativitate; o creativitate pe care o regăsim din plin în jocul de care ne vorbește mai jos și pe care îl găsiți pe carturesti.ro.

Cum te-ai caracteriza în trei cuvinte ?

Curios, optimist, empatic. Nu neapărat în ordinea asta.

Ce este jocul pentru tine și cum te mai joci între timp acum, “adult” fiind?

Pentru mine, ideea asta de joc și joacă este ceva esențial, și e încorporată în foarte multe aspecte din viață mea. A te „juca” într-un mod inteligent presupune pe de o parte a fi deschis la noi experiențe, a pune entuziasm în ceea ce faci, și a trata orice situație cu o doză de umor și lejeritate. Pe de altă parte, jocul implică și a fi corect, a înțelege și respecta un set de reguli (uneori nescrise), și a fi foarte atent la ce fac și ceilalți jucători. Deci e un echilibru foarte fin între dezinvoltură și seriozitate, între personal și social, care potențează fix partea aceea din noi care se bucură cu poftă de viață.

Bineînțeles, să fii copilăros nu înseamnă să te infantilizezi, ci doar să recunoști că fiecare dintre noi este cumva ridicol. Și să râzi de chestia asta, în special de tine însuți. Mulți prieteni mi-au spus că, atunci când sunt în preajma mea, „se copilăresc”, iar asta mi se pare cel mai frumos compliment pe care l-aș putea primi vreodată. Înseamnă că se simt în siguranță să fie ei înșiși!

Cum ți-a venit ideea de a crea un joc? Povestește-ne câteva lucruri despre Olympus Races. The racing game of the Gods.

Totul a pornit de când aveam vreo 7-8 ani, când am creat primul meu joc. Era un fel de piticot, desenat pe niște foi A4 lipite cu scotch și decorat cu abțibilduri de la gumă de mestecat. Îl jucam încontinuu cu prietenii mei, și am o amintire foarte vie a acelui sentiment de anticipare și surpriză atunci când dădeam cu zarul. Oare o să am noroc sau ghinion? De cât am nevoie ca să pic pe pătrățelul ăla special? Ce va urma mai departe? De atunci am jucat o grămadă de jocuri, toate foarte faine în felul lor, dar în niciunul nu am regăsit exact același sentiment. Așa că am decis să creez propriul meu joc, bineînțeles cu mintea și experiența de acum.

A crea un joc presupune a crea o întreagă lume pe care jucătorii o vor descoperi, și pentru asta am explorat mai multe tematici posibile. Până la urmă am ales mitologia greacă, pe de o parte pentru că întotdeauna m-a pasionat, și pe de altă parte pentru că e foarte bogată în personaje: zei, eroi, creaturi fantastice. Grecii antici erau foarte creativi, aveau un zeu sau o zeiță pentru orice! Mulți am auzit de Afrodita, zeița frumuseții, sau de Pegas, calul înaripat, dar câți dintre noi au auzit de Pheme, zeița bârfei, sau de Laelaps, un cățel magic destinat să prindă întotdeauna prada pe care o urmărea? E o mitologie fascinantă, pe care am vrut să o pun în valoare prin intermediul jocului.

Pentru mine, cele mai captivante jocuri au fost întotdeauna cele care au reușit să găsească acel echilibru perfect între strategie și noroc. Prea multă strategie, și jocul devenea un exercițiu profund intelectual de la care mă durea capul. Prea mult noroc, și nu prea mai avea sens să-l joc, mai degrabă simțeam că jocul mă joacă pe mine. De aceea am vrut să îmbin satisfacția și implicarea specifice strategiei cu elementul de surpriză și neprevăzut al norocului. Rezultatul este un joc dinamic și imprevizibil, dar care te îndeamnă să gândești strategic folosindu-te de toate puterile pe care le ai la dispoziție.

Cât despre jocul în sine, ideea e simplă. Zeus și Hera, conducătorii Olimpului, s-au cam plictisit pe norișorii lor pufoși și au decis să se amuze un pic organizând o cursă intensă între opt dintre cei mai puternici zei din Olimp. Fiecare jucător întruchipează un zeu sau o zeiță, fiecare cu stilul lui de joc, puteri speciale și un Teritoriu pe care are niște avantaje. Spre exemplu, Afrodita, zeița frumuseții, îi seduce pe ceilalți jucători și poate chiar să joace în locul lor când le vine rândul, iar Hades, zeul regatului subteran, îi slăbește pe ceilalți ca să devină el mai puternic. În joc există mai multe tipuri de cărți, cu creaturi fantastice și cu ceilalți zei și zeițe din panteonul grecesc. Fiecare carte are o putere unică, pe care jucătorii o pot folosi pentru a avansa pe tabla de joc, pentru a se ajuta pe ei înșiși sau a pune piedică celorlalți jucători. Primul care traversează tabla de joc și ajunge la muntele Olimp câștigă!

Dă-ne trei motive pentru a juca jocul tău.

E ușor de învățat, dar complex de stăpânit. Scopul jocului și modul în care se joacă se învață super repede. În schimb, cum fiecare carte are o putere unică, și fiecare jucător are un stil de joc diferit, există foarte multe situații care pot apărea în timpul jocului – combinații de cărți, reacții neprevăzute, răsturnări de situații etc. Aș zice că este asemănător cu a învăța o limbă străină: la început poate părea ușor copleșitor sau chiar dificil, însă pe măsură ce joci vei dezvolta un „vocabular al jocului” care îți va permite să fii flexibil și să aplici mult mai bine diferitele strategii, folosindu-te din plin de puterile pe care le ai la dispoziție.

E foarte flexibil. Se poate juca individual sau în echipă, cu adulți sau cu copii, de către jucători experimentați sau de începători, de la doi la opt jucători (deși sincer, aș recomanda să nu fie mai mult de șase). Tabla de joc fiind modulabilă, jocul se poate lungi sau scurta foarte ușor, și niciodată nu vei juca același joc de două ori.

E amuzant și lejer. Normal că trebuie să fii un pic atent că să joci cum trebuie, dar nici nu trebuie să îl iei foarte mult în serios. Adică se vede și după ilustrații, care sunt ca niște desene animate, nu?

Când ne-am întâlnit să discutăm despre colaborare & viață, mi-ai relatat și o situație neprevăzută și ușor îngrijorătoare înainte de a lansa jocul, cu final fericit și, zic eu, unul matur…

Uite, nu mai știu exact de care dintre ele am povestit, fiindcă s-au întâmplat două chestii mai mult sau puțin simultan. Pentru un pic de context, în martie 2021 am organizat o campanie pe Kickstarter, pentru a strânge banii necesari pentru a produce jocul. Pentru asta a fost nevoie să fac foarte multe lucruri, și timp de câteva luni bune am pus la punct toate cele necesare: conținutul paginii, textele de prezentare, anunțuri publicitare pe diferite site-uri, tabele peste tabele de prețuri de producție și livrare în întreaga lume etc. A fost foarte stresant, și bineînțeles, foarte intens emoțional.

În seara dinaintea lansării, prietenul care mă ajuta cu filmulețele de prezentare m-a anunțat senin că, din cele trei filmulețe promise, nu avea decât unul. Și că nu va avea timp să le facă pe restul în următoarea săptămână. „Doar nu poate să facă miracole.” Lucrul ăsta m-a afectat foarte tare. Am fost foarte furios și dezamăgit, în special de atitudinea lui nonșalantă față de ceva atât de important pentru mine. Însă, în seara respectivă, am reușit să mă recentrez. M-am concentrat pe ceea ce pregătisem deja, și am decis să mă bucur pe de-a-ntregul de lansarea de dimineață, împreună cu prietenii și familia care o așteptau și ei nerăbdători. Însă peripețiile au continuat.

La numai câteva ore de la lansare am primit un mesaj de la un alt creator de jocuri de societate. Tipul crease un joc care avea fix aceeași poveste, aceleași personaje, ba chiar aproape același titlu că jocul meu („Race of gods: Call of Olympus” vs „Olympus races: The racing game of the gods”). Respectivul m-a acuzat că i-am furat ideea și m-a amenințat că mă va da în judecată dacă nu scot imediat proiectul de pe Kickstarter. Și astfel mi-a picat fața pentru a două oară în 24 de ore.

Pentru mine era evident prima oară când auzeam de el și de jocul lui, însă asemănările erau pur și simplu incredibile. Am organizat imediat o întâlnire pe Skype, în care am discutat mult și bine despre cele două jocuri. Intrând în detalii, deși conceptul era același, jocurile în sine erau foarte diferite din majoritatea punctelor de vedere. În urma discuției și-a dat și el seama că nu sunt genul de om care să fure idei, și că printr-o coincidență incredibilă fiecare dintre noi și-a dezvoltat propriul joc în paralel. Întâmplarea a făcut doar că eu l-am lansat primul. Până la urmă mi-a urat succes cu campania și și-a cerut scuze că m-a acuzat pe nedrept. Sincer însă, în locul lui cred că aș fi fost la fel de panicat, așa că l-am înțeles.

Cam asta a fost cu începutul campaniei. A fost… intens.

Ce planuri de freelancer creativ ai pentru viitor?

Următorul proiect aș vrea să fie ceva simplu și rapid, și anume să ilustrez un pachet de cărți de joc. Conceptul e destul de clar, însă nu am început să lucrez efectiv la el. Va fi însă o provocare din punct de vedere grafic, fiindcă ilustrațiile vor fi de cu totul altă natură decât cele pe care le-am făcut pentru joc.

Apoi, în 2016, am scris și ilustrat o carte pentru copii, „The island of lost things”, un proiect foarte personal și autobiografic, despre un băiețel care locuiește singur pe o insulă. Povestea se termină un pic în coadă de pește și multă lume care a citit cartea mi-a zis că așteaptă cu nerăbdare continuarea. Aș zice că e o idee care merită explorată.

Mai am și o altă poveste pentru copii, de data asta despre empatie, pentru care vreau să folosesc ochelari 3D. Și, nu în ultimul rând, am în plan un set de jucării care să le ofere copiilor câteva noțiuni de arhitectură și urbanism.

După cum se vede, am multe idei și toate au legătură cu lumea copiilor. Dacă pot continua să lucrez la astfel de proiecte creative, care să îi „copilărească” pe oameni, ce îmi pot dori mai mult?

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.