Bibliotecă de scriitor – Ion Pleșa: „O bibliotecă e un fel de grădină, poți să o lași în libertate și ea va crește încet, cu timpul”

Cu Ion Pleșa m-am intersectat la multe din lansările revistei iocan, unde i-am făcut fotografii (m-am bucurat când a folosit una dintre ele la romanul de debut). Apoi, ne-am văzut la târgurile de carte, unde am schimbat recomandări de lectură și gesturi spontane de bunătate – țin minte că la Bookfest-ul din 2019 mi-a împrumutat 50 de lei să cumpăr Trilogia transilvană a contelui Miklós Bánffy. Ne-am văzut de câteva ori și în cartierul unde locuim amândoi, dar am ezitat de fiecare dată să-l invit la rubrica Bibliotecă de scriitor; mi se părea genul de autor intimidat de aparatul de fotografiat și reticent în a-și dezvălui spațiul intim. Ei, iată că ori eu m-am înșelat, ori Ion Pleșa întâmpină provocările cu mult curaj. 🙂

Și ce bucurie să îl ascult vorbind despre Bibliotecă în diferite ipostaze! Reproșul mut al cărților care vor rămâne necitite (oare stau pe rafturi numai de formă?), ultima venită care le deranjează pe celelalte, Biblioteca asemenea unei plante cățărătoare, regretul că apartamentul nu este extensibil. Cum mă confrunt de ceva vreme cu un sentiment de iubire-respingere față de propria-mi bibliotecă, mi-a prins bine să iau contact cu o mare pasiune pentru cărți și lectură, așa cum este cea pe care Ion Pleșa o întreține de câteva decenii. Și n-aș fi crezut ce povești grozave se ascund în viața acestui om pe care l-ai putea cataloga drept taciturn și retras.

La ședința foto am avut și un participant surpriză: motanul Tomis, care, după ce mi-a folosit husa de umbrele pe post de pernuță, a fost prezent activ în mai toate cadrele, cum am observat că se întâmplă cu pisicile scriitorilor atunci când decad din rolul de primadone și atenția e îndreptată spre altcineva. Așadar, să nu vă mirați că Tomis apare în fotografii mai des decât Ion Pleșa. 🙂

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă?

Pe timpul lui Ceaușescu stăteam odată cu ai mei la coadă la Alimentara, cum era pe atunci, Mega cu un singur produs. Eram chiar la coada cozii și mama a plecat să numere câte persoane sunt în fața noastră, să vadă ce șanse avem să cumpărăm ce Dumnezeu se băgase în dimineața aia la vânzare. După câteva minute, mama s-a întors și tata a întrebat-o: Ei, cum e, câți sunt în față? Iar mama a spus: Of, sunt așa de mulți, cum veneam înapoi de la primul om postat la intrare, am recunoscut un coleg de serviciu și am intrat în vorbă cu el, mai departe, ajunsesem pe la jumătate, m-au oprit niște vecini să le spun dacă știu ce așteptăm, și tot așa, până să mă întorc la voi am uitat numărul celor dinaintea noastră.

Îi respect pe cei care au răbdarea să-și numere cărțile din bibliotecă, când m-am hotărât să fac și eu asta m-am înarmat cu un carnet și un pix, să țin evidența pentru fiecare raft, dar chiar de la început m-am bucurat să dau de o carte pe care o citisem în tinerețe, nu m-am putut abține să nu parcurg câteva paragrafe, chiar dacă paginile erau puțin îngălbenite și literele nu se vedeau prea bine. După două, trei minute am pus-o la loc, îți dai seama, pe rândul următor a fost aceeași poveste ca în scena cu mama, continuam să mă întâlnesc cu un fost vecin sau un cunoscut ori un prieten – cartea e o persoană cu care poți sta de vorbă, de fapt autorul ei îți vorbește. Mi-a fost peste mână să continui numărătoarea, aș fi vrut să iau aproape fiecare volum să-l răsfoiesc și să caut amintirea primei lecturi. Din fericire, în fiecare carte se „băgase” câte ceva.

Dar, stai, nu e gata, un scriitor talentat reușește, ca un scamator de cuvinte, să enunțe o idee, și printr-o întorsătură de condei să-ți îndrepte atenția către alt subiect, ca să scoată el din joben un iepure adormit. O bibliotecă e un fel de grădină, poți să o lași în libertate și ea va crește încet, cu timpul, devenind din ce în ce mai greu să-ți faci drum printre cărțile care s-au împrăștiat prin toată casa, de la bucătărie până în dormitor, din vitrinele din față ale bibliotecii până pe cine știe ce raft, policioară, loc liber descoperit undeva într-un corp de mobilier. Grădina are nevoie de un grădinar care să o îngrijească, să aranjeze, grupeze, sorteze, strângă, numere cărțile, să le redescopere, să le pună în valoare acordându-le atenție, iar uneori grădinarul e plecat în treaba lui, se ascunde, caută timp pentru el însuși, pentru scris. OK, acum există dovada, numărul – aproape 1500. Nu, nu sunt prea multe, căci nu s-au revărsat (ca la unii profesioniști) pe fotolii sau canapele, ori formând turnulețe pe birou sau lângă pat, dar le iubesc pentru că le aparțin, am intrat în aura lor de iradiere.

Ții o evidență a cărților, le-ai organizat după un sistem anume?

Undeva prin anii de liceu aveam un caiet în care îmi notam conștiincios fiecare carte citită, asta a ținut câțiva ani, până ce, din lene sau delăsare, am renunțat. Pe atunci împrumutam deseori cărți de la biblioteca „Mihail Sadoveanu”, deci oricum lista inițială cuprindea și volume din afara bibliotecii părinților (acela a fost începutul), apoi mi-am dat seama că citisem prea multe lucrări, studii, comentarii despre ce este într-o carte, decât să încerc să înțeleg singur paginile dificile din operele literaturii și filozofiei. Aveam o scuză, deseori volumul respectiv, în anii aceia de formare, nu se găsea în librării sau biblioteci, ori nu interpretam eu prea bine ce citesc, cu gustul și pregătirea de atunci. Așadar, a fost vorba și de un moment de impas, mi-am dat seama că numărul cărților citite cu prea puțin folos e indecent de mare, așa am renunțat la evidența începută.

Am lăsat apoi biblioteca – impropriu spus bibliotecă, pentru că ea a devenit o plantă cățărătoare care a invadat apartamentul, ori spațiul în care trăiesc nu s-a adaptat corespunzător, iar acum entitatea asta nu mai are o localizare precisă, e o prezență difuză – să crească în libertate, devălmășie, până ce a venit această ocazie de a vorbi despre Bibliotecă.

Culorile, mărimea, formatul specific fiecărei edituri, dispunerea pe colecții, genuri sau autori sunt criterii obișnuite de ordonare, dar contează și modul în care poți muta componentele bibliotecii ca pe niște piese de lego ca să coincidă (cât se poate) cu o stare, să marcheze anumite perioade din existența ta, alteori cartea își alege raftul pe care vrea să o așezi, fie ești silit să o înghesui aiurea pentru că nu și-a găsit locul ei propriu la distribuirea prin spațiu.

Biblioteca e un organism viu, cărțile se ordonează și după momentul de viață în care au fost cumpărate sau citite. Ultima venită le deranjează pe celelalte, e peștera lui Ali Baba în care coexistă tot felul de obiecte prețioase și strălucitoare. Pe de altă parte, Biblioteca are în ea și ceva trist, dezamăgitor, e un scandal. Cuprinde cărțile pe care nu vei apuca să le citești, iar ele știu că stau acolo numai de formă, e strigătul lui Edvard Munch transfigurat, o disperare, un frig, atâta frumusețe de care nu te vei mai bucura, devine un reproș, te urmărește regretul, nu le vei cunoaște rostirea, sunt prietenii neîntâlniți, sau prietenii altora.

Este apoi revolta că ai cedat uneori dorinței de a epata, de a considera unele volume ca pe o pradă care merită expusă, știai, bănuiai de la început că nu le vei citi vreodată, dar le-ai băgat într-o cușcă, le-ai pus pe un raft la vedere, doar ca să te lauzi că sunt ale tale, că te va înnobila simpla lor prezență – năvalnic colecționar de iluzii.

Sunt o mulțime de sentimente neașteptate care se adăpostesc în ideea de Bibliotecă. Cumperi neîncetat cărți de frica de a nu pierde mărturii, povești esențiale, sau așa crezi, ți se spune, se sugerează, te iluzionezi că trebuie să știi câte puțin din tot, să înțelegi încă ceva mai mult, cum gândește creierul, formarea universului, istoria neștiută a locurilor tale, a lumii, originea conștiinței, ce e identitatea, (i)realitatea timpului, către ce ne îndreptăm – vrei să te risipești, citind, ca unul care va trăi veșnic.

Se întrevede și un mesaj, ar trebui să te oprești din cumpărat, să îți impui în schimb o atitudine, să parcurgi un număr de cărți de la care ai așteptări foarte mari, și așa nu vei mai fi obligat să le tot aranjezi, să le găsești loc de parcă apartamentul ar fi extensibil, mai mult, să îți faci timp – de unde? – să recitești lucrurile pe care le consideri importante, cele cu care ai putea cumpăra indulgențe, la final să îți scrii testamentul în așa fel încât biblioteca să îți supraviețuiască măcar o generație.

Mai e regretul apăsător că ai uitat pagini, paragrafe, fraze, scene, personaje, replici, gânduri. Nu au devenit ale tale, degeaba le-ai citit dacă nu le-ai asimilat, dacă nu te-au schimbat interior, lectura lor a fost inutilă, atâta frumusețe e-n zadar? Ar trebui să fim examinați – după un calup de ani, periodic – la obiectul ăsta, literatura, să citim ca și când am trece un examen, la fel cum după o vârstă îți controlezi regulat sănătatea.

Nu în ultimul rând, ți se transmite frica. Cărțile din bibliotecă, multe, puține, se tem. Uite, destinul uneia dintre cele mai însemnate biblioteci particulare din România: „mii de volume au fost arse în parcul conacului timp de mai multe săptămâni” (s-a întâmplat după 1945), sau soarta bibliotecii unei apreciate traducătoare rămasă fără moștenitori, alte mii de cărți de valoare risipite din indiferență pentru viitor, tomuri al căror rost s-a pierdut. Cărțile tale, cititorule, nu vor mai fi ale tale după ce vei pleca, își vor pierde sensul de a aparține istoriei unei ființe, degeaba le-ai aranjat cu drag pe rafturi, poate ar trebui să salvăm măcar bibliotecile care ne-au format, să lăsăm moștenire amprenta lor afectivă, prin realitatea virtuală sau ceva de acest fel.

Biblioteca are o poveste a ei? Sunt mai mult cărți cumpărate de tine sau ai și volume din alte biblioteci – cea părintească, de pildă?

Aș spune că a luat naștere prin altoire. Biblioteca părinților conținea multe din cărțile clasice (să le zicem, cele evocate și de alții) pentru copiii și adolescenții de atunci, romanele lui Alexandre Dumas, Karl May și Jules Verne, Cireșarii, La Medeleni, Cișmigiu & Comp., Cuore, Singur pe lume, Mizerabilii, Aventurile lui Huckleberry Finn, Aventurile lui Tom Sawyer, Coliba unchiului Tom, Colț Alb, Robinson Crusoe, Ultimul Mohican, Comoara din insulă, Ivanhoe, Băieții din strada Pal, Stelele din Eger sau Emil și detectivii – scuze pentru lista asta lungă și desuetă, dar cărțile astea țin de o perioadă simpatică. Deși eram dependent de cei mari, aveam totuși libertatea mea, aceea de a citi.

De atunci am prins gustul lecturii, iar când m-am mutat de la ai mei, am luat cu mine cărțile pe care începusem, între timp, să le cumpăr singur. Dar să amintesc și de o perioadă efervescentă pentru pasiunea asta de a construi o bibliotecă. Lângă liceul numit azi Tudor Vianu, la bulevard erau un anticariat și o librărie. Dădusem iama – fără știrea părinților – prin ceea ce îmi păreau a fi cărțile prea duioase ale mamei, de obicei ele erau grupate în rândurile din spate ale rafturilor bibliotecii, nu sărea în ochi dacă lipsea ceva, și cu dezinvoltura egoistă a adolescenței le duceam la anticariat să fac rost de bani ca să cumpăr apoi titlurile mele preferate chiar de la librăria alăturată.

Mai târziu, în facultate, colindam cu prietena mea din acea vreme prin anticariatele din centru, de la Academiei până la Operă, găseam multe cărți la care altfel n-aș fi ajuns, ce deliciu să iei rafturile la rând în căutarea unor lucruri prețioase. Ei, nu îmi amintesc, sau stai, erau unele din colecția Globus, Biblioteca pentru toți sau cele ale Editurii Meridiane (colecția „Artă și gîndire”), Romanul Secolului XX, plus minunatele reviste Secolul XX. (Deschid o paranteză pentru unele din cărțile cumpărate la început și de care mă simt atașat: Jacques Perry – Insula altuia, Vercors – Pluta meduzei, Julio Cortázar – Sfârșitul jocului, Max Frisch – Numele meu fie Gantenbein, Stefan Heym – Relatare Despre Regele David, Giorgio Saviane – Eutanasia unei iubiri, Michel Tournier – Vineri sau limburile Pacificului, Saul Bellow – Darul lui Humboldt, Cinghiz Aitmatov – O zi mai lungă decât veacul, Hermann Hesse – Jocul cu mărgele de sticlă).

Grozăvia e că am dat gata și clasoarele cu timbre pe care le colecționasem o vreme, tata plecase de câteva ori cu serviciul afară din țară și cu ocaziile astea îmi trimisese timbre din tărâmuri mai îndepărtate – deși el nu ajunsese acolo, le primise de la niște colegi –, dar cert e că strânsesem exemplare din tot felul de destinații exotice, pe atunci la tutungerii se vindeau și serii de mărci poștale, prinse într-un pliculeț special. Cu banii dobândiți pe clasoare am cumpărat alte cărți.

Din povestioara asta s-ar putea crede că am acasă un depozit întreg de foliante, opuscule și uvraje, numai că, după o vreme, ajuns la alt capitol de preferințe, făceam regulat o razie (distrugere creatoare) prin cărțile care nu mă convinseseră de importanța lor, ca să le reintroduc în circuitul anticariatului.

Bref, în anii aceia s-au strâns multe volume, dar după ce m-am mutat de la părinți numărul exemplarelor din bibliotecă a urmat un allegro moderato. Din anul primului curs ținut de Marius Chivu și Florin Iaru a început un mic boom, căci dacă în România doar 1,3 milioane de persoane cumpără cărți, mulți (câteva sute) dintre cei ce au urmat cursurile de creative writing au devenit, încet, sau mai repede, împătimiți de carte, avizi să citească mai mult, de parcă ar fi vrut să atingă cele zece mii de ore, orele strict necesare (se spune) ca să ajungi un profesionist în orice domeniu.

Azi, biblioteca cu greu face față coletelor primite aproape lună de lună, urmare a comenzile online, iar acele corpuri de mobilă ar trebui schimbate sau recondiționate, au un aer vintage, de abia când cauți pe net numele ei (Bonanza) îți dai seama cât de antică e piesa asta de mobilă, cum zice vânzătorul pe OLX: „Îi lipsesc 2 balamale si 2 mânere”. Înainte de a o înlocui m-am bucurat să scriu despre întâmplările legate de ea.

Sunt autori pe care i-ai citit prima oară în urma cursului cu Iaru și Chivu?

Da, în primul rând John Cheever (Povestiri. Integrala Prozei Scurte), următorii, îmi place să cred, Karel Čapek (Povestiri dintr-un buzunar & Povestiri din celălalt buzunar) și Dino Buzzati (Monstrul Colombre și alte cincizeci de povestiri).

Cum ți-a schimbat atelierul felul de a citi, dacă ai remarcat vreo schimbare?

Yes, Oui, Da. Pentru a scrie bine trebuie probabil să citești bine, așa cum meseria de scriitor presupune însușirea unor abilități, folosirea unor unelte specifice – la repezeală: fraza de început, cârligul, dialogul veridic, detaliile relevante, organizarea textului, tezaurul de cuvinte, încheierea ca o acoladă –, și pentru a citi în mod profesionist cred că e nevoie, printre altele, să înveți să descoperi marca autorului, ceea ce îl distinge de alții.

Sunt mai multe feluri de a citi, lent și rapid e prea puțin spus, poți să citești încet și totuși să nu sesizezi către ce ar vrea autorul să îți îndrepți atenția. Alice Munro face mai mult decât să te convingă să citești cu atenție, ea reușește, în cele mai bune povestiri ale ei, să te ”forțeze” să urmărești textul în modul în care l-a gândit ea, sau chiar să te determine să recitești, să vezi ce ți-a scăpat. E ca-n viață, unde sensul real (ceea ce este important) al unor evenimente ți se dezvăluie doar dacă reușești să faci puțină ordine în amestecul de întâmplări, căci ce se petrece la prima vedere te poate înșela, la Munro – de exemplu efectele sunt prezentate înaintea cauzelor, personajele care păreau secundare devin principale – trebuie să muncești (în sensul bun) ca să înțelegi de ce și cum, lectura îți lasă astfel senzația că ai trăit pe viu povestea adevărată, așa cum apare ea în perspectiva timpului, fără ajutor, fără intermedieri.

O recenzie (puțin modificată) existentă pe Goodreads

Am aflat că te-ai născut la Mindszent, în Ungaria. Știi maghiara, citești și în această limbă?

Uf, întrebarea asta… Cum să fiu onest fără să mă împiedic de o scuză? În copilărie aveam cărți și manuale de limba maghiară, dar copilul din mine nu înțelegea de ce ar trebui să învețe o limbă pe care nu o vorbește decât cu mama lui și odată la doi ani cu rudele din Ungaria. Am un accent destul de bun, înțeleg o convorbire de bază, dacă aș locui acolo două, trei luni sunt convins că aș începe să mă descurc onorabil. Înainte de pandemie – când în sfârșit se părea că o să am timp pentru studiu –, mă înscrisesem la cursul de limba maghiară de la Institutul Liszt (Centrul Cultural Maghiar București), îmi cumpărasem noile manuale, venisem și la primele două întâlniri (doar eu și domnul profesor), dar un eveniment din familie mi-a stricat planurile.

Așadar, pot să citesc de preferință cu un dicționar alături, dacă cunoașteți structura limbii maghiare (una dintre cele mai dificil de învățat) știți că o frază se înțelege, de cele multe ori, numai dacă ai ajuns la ultimul ei cuvânt, ceea ce îngreunează procesul de a deduce sensul unui enunț fără a cunoaște toate cuvintele componente. Cu toate astea – fără să o vorbesc satisfăcător – mă simt atașat de această limbă, de sonoritatea unor cuvinte, de intensitatea unor melodii, sau, sau… este doar un bovarism identitar? Nu, au fost momente în viață când am fost invadat de o emoție inexplicabilă, auzind (de exemplu) o slujbă în biserica catolică din Șumuleu Ciuc, imnul (cu acel Nyújts feléje védő kart) ori un cântec pe care-l cânta mama sau bunicul, ori o melodie a rockului unguresc, Gyöngyhajú lány, de exemplu. Ce zic eu? István, a király, echivalentul afectiv (pentru mine) al albumului Mugur de fluier.

Din fericire, ca să îmi mai spăl păcatele că nu citesc în ungurește, am descoperit câțiva scriitori maghiari remarcabili, traduși sau unii scriind și în românește, Székely János, Sándor Márai, Ádám Bodor, Zsuzsa Selyem, Péter Demény, Andrei Dósa, poeții din antologia Către Saturn, înot, în traducerea lui Mihók Tamás.

Spuneai că ai prins gustul lecturii datorită cărților clasice din biblioteca părinților. Au fost și alți factori care te-au influențat?

Pe la zece ani am stat câteva luni în spital și, pe cale de consecință, trei, patru ani după acest moment, am fost scutit de orele de educație fizică, pe care acum le regret, deși ajunsesem să mă îmbolnăvesc tocmai după o partidă de fotbal în care alergasem dintr-o parte într-alta a terenului din spatele blocului și urcasem în casă transpirat tot. A doua zi eram internat la spitalul Caraiman. Când m-am întors la ai mei și în siajul poveștilor pe care mi le citea mama când eram mic, lectura m-a ajutat să trec peste perioada lungă a convalescenței, devenind dependent de ceea ce îmi ofereau cărțile.

Se spune că preadolescența este perioada cea mai ignorată din formarea unui tânăr, cert este că atunci am început să citesc, cum li se întâmplă și altora, cărți care îmi depășeau orizontul vârstei. Trecutul se poate modifica în amintire, ar fi hazardat, nu îmi amintesc la ce vârstă i-am citit pe Balzac, Stendhal sau Dostoievski. Știu însă precis că o simplă carte de aventuri mi-a schimbat traseul preocupărilor, îndreptându-mă spre celelalte surate din bibliotecă. De fapt, e povestea unui băiețel blond, mititel, slab, dar curajos, care luptă pentru asociația maidanului din care face parte, Nemecsek pe numele lui, din Băieții din strada Pal. Da, este o carte de copilărie a cărei vrajă încă persistă, chit că naivitatea vârstei a făcut pe deplin credibile sentimentele acelea frumoase – generozitate, sacrificiu, fidelitate –, ceea ce nu m-a împiedicat să le caut apoi evocate și în alte povești sau romane.

Uite, am recitit încheierea romanului, nu m-am înșelat: „în sufletul lui simplu de copil, pentru prima dată începea să pîlpîie întrebarea asupra rostului vieții acesteia, care ne frămîntă atîta și pe care o slujim mereu, și când sîntem veseli, și cînd sîntem triști.” Dacă este o nuanță de patetism în fragmentul acesta, ea se continuă (cred) prin cuvintele spuse de Aleoșa Karamazov la moartea micului Iliușa, în ultima pagină din Frații Karamazov: „Sigur că da, ne vom scula [din morminte], și atunci ne vom povesti veseli și fericiți tot ce am făcut în viață, răspunse Aleoșa cu căldură, deși zîmbind.”

Sunt cărți la care ții mult dintr-un motiv sau altul?

O, da, am mai multe ediții din poeziile lui Arthur Rimbaud și câteva cărți despre viața sa, micul meu omagiu adus poetului care a renunțat la scris pentru a deveni negustor de arme și cafea, trăind, precum Theodoros-ul lui Cărtărescu, pentru o vreme în Etiopia. Un critic remarca diferența care se poate face între un scriitor valoros și cel al cărui scris îți rămâne în memorie (mai ales) printr-o formulare a unui adevăr salvator, ca o mantră.

Oisive jeunesse 
À tout asservie,
Par délicatesse
J’ai perdu ma vie.

Îmi pare la fel de memorabilă strofa în traducerea lui Petre Solomon:

Trîndavă juneţe, 
Roabă orişicui,
Din delicateţă
Viaţa mi-o pierdui.

Cum îmi e drag și acel număr din Secolul XX în care a apărut povestirea Eduard și Dumnezeu, a lui Milan Kundera – citită la sfârșitul anilor ‘70, avea un aer de samizdat. Biografiile lui Salinger și Cheever sau romanul În căutarea timpului pierdut, ce senzație de eliberare și bucurie vinovată am avut la această lectură, aflând despre îndoielile și gelozia celui îndrăgostit, de parcă autorul ar fi scris chiar despre experiențele mele.

Ce fel de cititor ești? Și care e relația ta cu cărțile din bibliotecă?

Citeam la început și două, trei cărți deodată, bine, adevărul este că săream descrierile și pasajele care mi se păreau că sunt telefonate, o luam pe diagonală galopând către final să aflu mai repede deznodământul, cine a învins. Acum știu că au și ele, divagațiile, descrierile, un rost al lor, chiar dacă mi se mai întâmplă să parcurg o pagină în viteză, bănuind că ceea ce urmează este numai setup-ul pentru un fapt relevant, ca atunci când actorii la teatru aranjează niște mese și scaune, sau se deplasează pe scenă doar ca să pregătească tabloul pentru confruntarea ce va urma. Pentru un scriitor generalizarea, repetițiile, clișeele, istoriile la terminarea cărora îți spui și ce-i cu asta? sunt păcate fatale, atâtea motive care îl pot determina pe cititor să nu agreeze pactul (cititului) cu autorul.

Este cunoscută poza cu baricada de cărți puse în fereastră de un cercetător ucrainean, ca să diminueze posibilul impact al unui proiectil rusesc. Cărțile dragi alcătuiesc biblioteca mea afectivă, cercul de protecție dispus în jurul omului interior.

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

A devenit aproape un exercițiu banal, a spus-o și Richard Ford la FILIT, cum și-a însușit o carte din librărie, tinerilor le e la îndemână riscul, mi s-a întâmplat și mie să strecor sub haină o carte. Mă aflam la librăria de lângă teatrul Bulandra, cred că am vrut să o epatez pe fata care mă însoțea, știind că e o cititoare convinsă. Prietena mea nu a fost impresionată, doar s-a speriat și mi-a cerut să ieșim repede de acolo. Altădată, m-am împrietenit înainte de ‘89 cu o colegă de la serviciu numai pentru că lucra cu un xerox – ok, manipularea nu se face –, așa am obținut o copie după Masele și puterea și 1984. Este o senzație de snobism sau curaj să citești o anumită literatură într-un regim opresiv. Totuși, sper că nu vom ajunge să ne bucurăm pe ascuns de cărțile în versiunea lor inițială, înainte de a fi fost (re)cenzurate.

Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris? 

Liniștea este cel mai bun stimulent pentru scris și citit, copil fiind eram de multe ori lăsat în lumea mea. Vara mergeam în satul bunicilor din partea tatălui, într-o așezare izolată din Săliștea Sibiului. Multă vreme m-am întrebat de unde vine numele așezării, Rod, pentru că nu era deloc un sat bogat, doar pe culmea teșită a dealurilor, unde locul este mai întins, sătenii își puteau permite să cultive legume pentru traiul de zi cu zi. În curtea casei se găsea un difuzor fixat pe un singur post de radio, nu tu televizor, cinema sau ziare. Când era vreme bună, până de Sfânta Maria – și când nu mă întâlneam cu alți adolescenți bucureșteni veniți ca mine în vacanță –, urcam pe dealul Pleșilor, unde, între două rânduri de aluni, întindeam pătura și scoteam din desagă cartea pe care o luasem cu mine. Când începeau ploile – și ce mai ploua! –, nu ieșeam din cameră, citeam până mă chemau părinții la masă, bunicul mă privea mustrător, dar nu îmi spunea nimic, era un om bun, sunt sigur că ar fi vrut să mai stăm la taclale, chiar dacă de cele mai multe ori tăcea cu delicatețe, duminica dimineață îi vedeam, pe el și pe bunica, cum deschid Biblia înainte de a merge la slujbă.

Cu scrisul este mai complicat, mă codesc, caut să fac ordine în jur, mi-e greu să închid browser-ul, amân de parcă mi-ar fi frică să încep, am senzația că intru într-o apă rece, la mare, și trebuie să mă obișnuiesc întâi cu atingerea valurilor. Doar la primele fraze e dificil, până găsesc un ton și descopăr ritmul, dacă reușesc să scriu cel puțin două, trei pagini, din prima încercare, frazele urmează de la sine, ca și când aș avea o fundație pe care pot construi mereu alt nivel. În paralel, povestea devine o entitate ce trebuie hrănită zi de zi, și astfel începi să percepi anumite senzații, vise, replici auzite pe stradă, rânduri citite dintr-o carte, amintiri, brațele astea încep să se lege într-un trunchi, să se cristalizeze în jurul unei ramuri, să se prindă de ciotul de poveste început. Editarea este pentru mine partea cea mai frumoasă a scrisului, când începi să cântărești fiecare cuvânt și vezi cum se organizează fragmentele într-o rețea sensibilă, delicată ca pânza unui păianjen, dacă repeți un element la un interval prea scurt, ori nu observi un clișeu, sau folosești un termen nepotrivit, reverberează tot textul riscând să îți pierzi credibilitatea în fața cititorului. Ei, să nu generalizez, pentru unii scrisul decurge poate altfel.

Ai obiceiuri legate de cumpărarea cărților (din librării, anticariate, din orașele pe care le vizitezi etc.)? 

Epoca de aur a fost o perioadă de cocleală, dar ce cărți speciale puteai găsi uneori într-o librărie amărâtă dintr-un orășel de provincie, sau într-un magazin sătesc plin de tot felul de obiecte de uz casnic și unde într-un colț întunecat erau părăsite câteva tomuri pe care la București nu le văzusem. Azi, când ajung în Sibiu, Cluj, Timișoara, Constanța sau Iași, caut mereu să intru în librării, deși lanțurile cunoscute de vânzare au impus o uniformizare a prezentării ofertei de carte; am întâlnit însă câteva spații cu un look mai altfel decât cele cu care m-am obișnuit, acolo am dat de titluri care îmi scăpaseră. Dacă librăriile de azi sunt luminate și aranjate într-un mod plăcut ochiului, anticariatele și-au reînnoit doar parțial hainele – mă urmărește uneori senzația că intru într-un fel de magazin second-hand unde pot descoperi într-o carte, ca o însemnare uitată în buzunarul unei haine purtate, o dedicație sau câteva comentarii notate pe marginea unei foi.

Care sunt cele mai recente volume pe care le-ai adus în bibliotecă? 

Memoriile unui bătrân crocodil de Tennessee Williams, Marșul lui Radetzky de John Roth, Fără speranță. Speranța abandonată de Nadejda Mandelștam și Eliberare de Sándor Márai.

Cum alegi cărțile? Ții cont de recomandări, de cronici sau ai mai degrabă încredere în instinctul tău? Sunt rubrici și persoane pe care le urmărești în mod constant?

Sunt scriitori cărora le citesc toate cărțile publicate la noi. Probabil așa fac cei mai mulți dintre cititorii acestei rubrici. Aleksandar Hemon, Richard Ford, Bogdan-Alexandru Stănescu, Răzvan Petrescu, Augustin Cupșa, Daniel Mendelsohn, Sándor Márai, Philip Roth, Roberto Bolaño, Alice Munro, ca să numesc doar câțiva. Când ai un număr oarecare de autori preferați, lucrurile decurg de la sine – dacă le citești interviurile sau îi asculți vorbind, fiecare te poate trimite la alți scriitori și listele se ramifică neîncetat.

De exemplu, Daniel Mendelsohn m-a îndreptat către Mimesisul lui Erich Auerbach și spre Jenny Erpenbeck, Augustin Cupșa m-a trimis la Sigizmund Krzhizhanovsky și Angelo Mitchievici, Adriana Babeți la Joseph Roth și Danilo Kiš, Simona Sora le-a menționat pe Zsuzsa Selyem și Agóta Kristóf, și așa mai departe. Mai sunt recomandările scriitorilor de pe FB, titlurile din biblioteca unui mentor de la cursurile de scriere creativă, multe din aparițiile de la Black Button Books sau Anansi.

Uite, l-am abordat odată, cu îndrăzneala angelică a tinereții, pe Andrei Pleșu, la acea dată era autorul unei singure cărți, Călătorie în lumea formelor, care apăruse la Editura Meridiane în 1974. Puțin surprins, cred că era după o conferință susținută la Sala Dalles – la care asistase și Constantin Noica, n-am să uit privirea filozofului, îngăduitoare, atentă, caldă –, domnul Pleșu m-a întrebat dacă suntem rude, ei, nu, venisem sub impresia lecturii cărții sale, să-i solicit o listă de volume pe care le-ar recomanda unui tânăr. Mi-a indicat cu amabilitate câteva titluri – înclin să cred că erau în siajul conferinței pe care o susținuse. Am citit doar câteva din cărțile acelea, poate și pentru că titlurile respective erau puțin accesibile.

Ce titluri se găseau pe lista domnului Pleșu, mai ții minte?

Da, astea erau:
Homer: A collection of Critical Essays, editat de George Steiner și Robert Fagles
The Ulysses Theme, de W.B. Stanford
Drumul lui Ulise, de Armin și Hans-Helmut Wolf
Aldous Huxley – Tragedia și adevărul total, Și restul e tăcere
Despre politropie, În omul Ahileic și omul Odiseic, în „Introducere în politropia omului și a culturii”
The World of Odysseus, de Moses I. Finley
Heinrich Schliemann (în românește)
Homer – Imnuri. Războiul șoarecilor cu broaștele

Care este cea mai veche carte din bibliotecă? 

Credeam că e un exemplar cartonat din Revista Fundațiilor Regale, numărul 6 din iunie 1940, având în cuprins pe Tudor Arghezi, G. Călinescu, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Camil Petrescu, Nichifor Crainic, Tudor Vianu, Mihail Sebastian și mulți alții. Restaurația este titlul sub care sunt strânse articolele revistei.

Căutând mai atent, am găsit și alți seniori:
Gr.G. Tocilescu – Istoria românilor, Tipografia „Corpului Didactic”, 1900;
Leon Chestov – La philosophie de la tragedie, Editions de la Pleiade, 1926;G. Călinescu – Opera lui Mihai Eminescu, Editura Cultura Națională, 1940.

Ai genuri literare preferate? Citești și în afara lor, ieși din zona de confort?

Prefer cărțile care mă ajută, generic vorbind, să „avansez”. Uite cum o spune Paul Valéry: „Un principiu absolut: a nu utiliza exercițiul literar decât pentru o anume înaintare a sinelui.” Lectura mai pretențioasă ține și de o anume practică de a acorda atenție detaliilor, de a descifra modul în care este organizată povestea. Există o educație a cititului, așa înveți să apreciezi un stil, marca unui autor, modul în care acesta îți suscită și întreține curiozitatea. Apoi, sunt anumite subiecte provocatoare și modul în care sunt ele tratate. Carlo Rovelli (fizician), Antonio Damasio (neurolog), Matei Călinescu (critic literar), Heinrich Robert Zimmer (indianist) sau Frans de Waal (etolog) – pe lângă diversitatea zonelor abordate, acești autori au pentru mine un lucru în comun: reușesc să spună o poveste care te vrăjește și te ajută să înțelegi – spunându-ți Aha – ceva esențial din lumea înconjurătoare.

Îmi poți recomanda câteva cărți mai puțin populare (sau mai puțin cunoscute) care merită citite?

Dintre autorii mai puțin cunoscuți: Sigizmund Krzhizhanovsky cu al său Quadraturin și Alexandru Monciu-Sudinski (care este totuși mai citit) cu Rebarbor (merită și piesa de teatru de la Odeon în regia lui Alexandru Dabija) și Biografii comune – cărțile astea se pot găsi undeva pe net. Apoi, o carte de care s-a vorbit prea puțin: Mai mult decât unu (editura Ideea Europeană) de Iosif Brodski. De asemenea, o apariție din 2016: Singurătate gonflabilă (prozatori maghiari din Transilvania), editura Institutul Cultural Român.

În rest, am o listă pe care o actualizez constant (nu sunt surprize pentru cunoscători), cărți pe care aș dori să le citesc. Cele adăugate de curând în fișier: Timpul renăscut – Lee Smolin, Cărțile lui Iacob – Olga Tokarczuk, Limbaje ale adevărului – Salman Rushdie, Adio, Europa – I.D. Sîrbu, Enciclopedia Morților – Danilo Kiš. Caut fără succes Iluminările lui Walter Benjamin, poate le împrumută cineva.

Ar mai fi un lucru, suntem într-o continuă alergare, ne întrebăm dacă nu ne-a scăpat ceva, ne bucurăm să aflăm ce au citit alții, bănuim că există cărți minunate de care nu am auzit, scriitori necunoscuți care ne pot schimba perspectiva – aici îmi dau singur cu tesla în organele delicate, căci am trimis Geografia unor critici și scriitori, dar cum să am eu îndrăzneala să le cer din timpul lor pentru lectură? –, sau poate că ar fi mai la îndemână, potrivit, necesar, să îi citim din nou (lista mea foarte scurtă) pe Proust, Cehov, Melville, Homer, Cervantes, ori să îi onorăm cu atenția vie pe ceilalți necitiți mari clasici.

Cărțile pe care le-ai scris au un loc anume în bibliotecă? 

Au un loc, sunt puse alături de alte obiecte care nu au legătură cu literatura; dacă e să aibă un spațiu anume sper, îmi închipui, că sunt la vedere în biblioteca cititorilor care le-au citit, câți or fi ei – „Cartea trebuie să stea la acela care are nevoie de ea…”. Altfel, sunt lipsit de astfel de vanități, nu îmi venerez progeniturile, bine, poate dacă aș fi scris mai multe cărți le-aș fi aranjat într-un raft ca să îmi aducă aminte de timpul în care au venit pe lume – cu editorii și beta readerii lor. La fel cum mă feresc să-mi aud vocea, tot așa mi-e peste mână să recitesc ce am publicat, știu că voi găsi pasaje pe care acum le-aș gândi altfel. În schimb, grupez cu satisfacție scrierile autorilor care m-au ajutat în alcătuirea Geografiei, adică Richard Ford, Daniel Mendelsohn și Aleksandar Hemon; chiar dacă pe Hemon l-am citit după publicarea cărții mele, pare că sunt acolo niște formulări venite de la un alt eu.

Ești mulțumit de biblioteca ta sau încă visezi la o bibliotecă ideală? 

Ipoteticul paradis este probabil, ne închipuim, o bibliotecă. Cu toții, cei de pe aici, cu Borges la cârmă, probabil am visat la acea alcătuire infinită prin care să ne plimbăm admirându-i tomurile și mângâindu-i cotoarele, deschizând la întâmplare un exemplar, apoi altul, ca să citim câteva pagini, dar cum ar fi oare dacă în paradis nu vor mai exista cărți, pentru că într-o lume ideală ai salvat (Dumnezeule) toate sufletele, ai răspuns la orice întrebare și ființele, obiectele și alcătuirile imaginabile comunică printr-un soi de telepatie onirică încât nu mai e nevoie de cuvinte?

Ai povești amuzante legate de bibliotecă sau de o carte anume?

Am visat odată că sunt o carte din bibliotecă și ascult o conversație animată, un dialog peste rafturi, viteazul d’Artagnan vorbea cu Don Quijote, Hamlet cu tatăl lui Kafka, Arthur Rimbaud cu Mariana Marin, Max Blecher discuta cu Franz Kafka, Doamna Bovary se contrazicea cu Anna Karenina, scribul Bartleby îl asculta pe neînfricatul Ahile, Nemecsek se întreținea cu Aleoșa, Eminescu vorbea cu Petőfi, dar aveam sentimentul că și mulți alții voiau să se alăture dezbaterii, n-am vrut să-i deranjez și m-am trezit. Dar stai, cartea lui Alexandre Dumas a rămas în biblioteca copilăriei, la părinți, deci contele Charles de Batz de Castelmore (preschimbat în d’Artagnan mușchetarul) se înființase în reveria mea venind de cine știe unde, rămâne să mă întorc în vis să aflu adevărul.

Mi-ai spus că te-ai bucurat de această ocazie de a vorbi despre Bibliotecă și că ai luat la rând cărțile.

A fost ceva benefic, de parcă s-ar fi reunit familiile în urma unui taifun. Așa am grupat volumele aceluiași autor care fuseseră dispersate, Roth cu Roth, Hemon cu Hemon, Salinger cu Salinger, Bolaño cu Bolaño, Munro cu Munro. Apoi, am descoperit cărți de care uitasem, volume în dublu exemplar, sau scrieri care nu își mai au locul printre celelalte. Au rămas în continuare exemplare din colecții mai vechi alături de aparițiile de azi, iar pe multe rafturi proza scurtă este în concubinaj cu romanul. Răsfoind unele cărți am regăsit sublinieri și adnotări, mărturia unui dialog cu autorul, cum spunea un critic.

Pe pagina unui volum de poezii de Rimbaud, de-abia acum am observat o poezie de Alain Bosquet, scrisă de vechiul proprietar, iar ca inventarul să fie pitoresc, pe ultima filă din Melancolia lui Sorin Titel, luată tot de la anticariat, mă aștepta amprenta unei ștampile: Biblioteca Familială Fam. PLESA Nr. 422, cartea unui alt Pleșa, mai tipicar.

Zâmbesc forțat (ca în unele poze) gândindu-mă unde vor ajunge cărțile din biblioteca mea – le va parcurge un chatbot? Noroc că în această activitate de aranjare am dat de un credo, l-am adaptat și cred că e potrivit pentru încheiere: „Citirea metodică mă distrage de la condiția prezentă a oamenilor”.

🔸🔸🔸

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.