Poezia e la Bistrița, la ediția a XV-a

Anul trecut am ajuns prima oară la Festivalul Internațional „Poezia e la Bistrița” și am fost pe deplin fermecată de atmosfera serilor cu poezie și muzică, dar și de oraș, de oameni, de căldura și emoția care îi conectează spontan pe cei care participă la festival. Am scris atunci un articol foarte personal despre acea experiență, iar anul acesta am revenit la Bistrița împreună cu poetul Péter Demény, atât pentru a celebra o întâlnire foarte importantă, cât și pentru a retrăi acele zile cu energie fantastică care au lăsat o impresie atât de puternică asupra mea. 

Într-adevăr, nu mi s-a părut doar: la Bistrița chiar se întâmplă o magie. După numai două zile de versuri, concerte și discuții cu autorii invitați, mă simțeam ușoară și plină de bucurie, iar viața devenise dintr-odată simplă și frumoasă. Ce-i drept, orașul e departe pentru unii dintre noi. Opt ore cu mașina din București, nu șase, cum aproximam anul trecut. Însă efortul merită din plin. Manuel Vilas, invitatul de onoare la această ediție, a zis că se simte nemaipomenit la Bistrița, că primește energie bună aici și doarme bine și ar îndrăzni chiar să spună că e fericit. La ediția de anul trecut, José Luís Peixoto radia, tot numai un zâmbet, și ne-a mărturisit cât de răsfățat se simte de fiecare dată când vine în România.

Pe cine am ascultat la ediția a XV-a? 

Lecturile au debutat cu delicata Paula Erizanu, scriitoare și jurnalistă din Republica Moldova, care a vorbit de toate temele despre care ar putea scrie (Aș putea scrie despre granițele prieteniilor, despre lipsa de sens a marilor orașe când totul e închis și nu rămâne decât iarbă și ciment). Tatăl Paulei, Gheorghe Erizanu, cel care a înființat Editura Cartier în 1995, a primit la Bistrița Premiul Laura Albulescu pentru Editorul anului. 

Ion Mureșan, prezent an de an la festival, m-a fascinat cu un lung poem în proză care nu se regăsește în Antologia festivalului, ci în cel mai recent volum apărut la Charmides, Introducere în poezie. E penultimul poem, „Copilul cu două capete” și mie, una, mi-a adus aminte de atmosfera stranie din Trilogia gemenilor de Ágota Kristóf. 

Eu sunt capul de pe umărul stâng, capul cu trupul în afară. Eu sunt capul care a mers la grădiniță și la școală. Am rugat-o pe mama să-mi dea voie să merg la școală cu amândouă capetele, dar ea nu a vrut. Nici să port la joacă amândouă capetele nu m-a lăsat niciodată.

Eu sunt capul care vorbește. În Certificatul de Naștere m-a numit cu un singur nume, dar l-a rugat pe notar să-l scrie de două ori. L-a rugat să se bâlbâie în scris. Așa că am un nume pe care îl pot și un nume pe care nu-l port, nume tot al meu, pee care îl ține la el capul din lada de haine. Dar numele rupt doare ca un picior rupt.

— „Copilul cu două capete”, Ion Mureșan

Apoi, a recitat din memorie, spontan, o poezie pentru publicul feminin prezent în sală, „pentru că sunteți atât de multe și de frumoase”. Am ascultat-o și pe aceasta cu mare încântare (din sânu-i stîng, cisterne lungi spre rai/ duc lapte şi suzete pentru îngeri). Ulterior am aflat că e vorba de „Poem de dragoste” din cartea Alcool. 

A nu se crede că Viorel Mureșan are vreo legătură de rudenie cu Ion Mureșan. 🙂 Poetul născut în Maramureș este membru al grupării Echinox, „un optzecist atipic”, cum îl numește Anastasia Gavrilovici. I-am recitit poemele după textul pe care mi l-a dăruit la Bistrița și pe care îl veți găsi la finalul acestui articol – și iată într-adevăr soarele despre care vorbește acolo: 

am auzit rochia neagră a mamei
și rochia albă a tinerei fete
cum atingeau blana de vulpe întinsă pe prag
în multe case în după-amiaza aceea
soarele era singur
îl brăzdau valuri-valuri de transpirație
începuse a fluiera
scosese atâta pământ pe fereastră 

— „Diplomele căderii în gol”, Viorel Mureșan

Tot din Republica Moldova au fost invitați Artiom Oleacu, poet, actor și dramaturg (am înțeles că în septembrie va sosi la București cu piesa Revizorul, de Gogol) și Dumitru Fanfarov, care a angrenat publicul într-o scandare ritmică foarte apropiată de hip-hop – de altfel, tânărul poet face parte din trupa Peace the Gun, care îmbină spoken word cu hip-hop-ul alternativ. Așa ceva se poate doar asculta, trebuie să simți ritmul, accentele, valul de energie, chiar dacă o parte din cuvinte se pierde în acea teribilă avalanșă verbală. 

pe-un balcon de motel cu nicu duratski sorbim din pahare privind
întunericu-nghite camioane cu jind
focul rămâne la voia întâmplării
gamba ultimei amazoane
urcând într-un tir
bezna se lasă ca bruma
pe fetele solo
zi-le să urce le-om încălzi mai încolo
acuma să ne îngrijim de
energie tristețe și glorie

— „Grillz”, Dumitru Fanfarov 

Un performance de spoken word ne-a oferit și André Ferenc, care a făcut efortul de a-și traduce poemele din maghiară – sau, mai bine zis, de a scrie o variantă adaptată la limba română. Fragmentul în original pe care ni l-a recitat pe scena de la Bistrița a sunat incitant, am experimentat din nou poezia ca sonoritate, ca limbaj scandat, ritmat și rimat, fără a înțelege efectiv sensul cuvintelor. Am rămas plăcut surpinsă că poeții maghiari invitați la această ediție au citit câteva poeme și în română. Dóra Mărcuțiu-Rácz ne-a mărturisit că, înainte de lectura pe scenă, a repetat mai bine de trei ore împreună cu André.

măcar o dată, aș vrea să ies pe străzile
unui parc rău-famat fără să-mi imaginez
scenariul cel mai rău posibil și fără să mă gândesc 
cu ce să schimb acel scenariu (…)
măcar o dată, aș vrea să iau cheile în mână pentru că
sunt aproape de casă și nu din cauza unui
articol pe care l-am citit despre cum pot fi
un instrument util pentru autoapărare.
fără să trebuiască să-mi șterg rujul și 
să port adidași luând în considerare confortul, nu fuga

— „străzile unui parc rău-famat”, Dóra Mărcuțiu-Rácz

(Acum voi face o paranteză despre schelete. În timpul discuției cu Vilas, Marin Mălaicu-Hondrari ne-a spus un banc sec: Un schelet vine la medic și medicul îi zice: „Acum se vine?” Iar André Ferenc ne-a explicat că titlul unuia dintre poemele sale e inspirat de un banc: Un schelet este găsit într-un tufiș. Cine-ar putea fi? Învingătorul concursului de-a v-ați ascunselea de anul trecut.) 

La fiecare ediție, oganizatorii invită și un poet nedebutat. Anul acesta a urcat pe scenă Alex Frandeș, care la numai 17 ani a câștigat deja câteva premii pentru proză scurtă și poezie. M-a uimit prin versurile mature, cu alăturări suprinzătoare de imagini, pe care le simțeam atât gândite, cât și intuite:

l-ai dezgropat pe kafka, mi-ai povestit, l-ai dezgropat cu mâinile goale, într-o pădure roz, cu miros de cărbune…dar hai să stăm la masă, să fumăm două carioci negre și să comandăm ceai cu fructe, pe care să nu-l bem, să povestim despre cum andreea îți zâmbește și despre cadoul de crăciun pe care ți l-a dat mara.

La Festivalul de la Bistrița iubesc, printre altele, varietatea de stiluri, de personalități, de vârste, de naționalități. Anul trecut, o revelație personală a fost poezia lui Miroslav Kirin. Anul acesta am ascultat electrizată versurile lui Manuel Vilas, care mi-au stârnit furnicături pe brațe. Scriitorul s-a oprit la un moment dat din lectură și a remarcat cu o onestitate trufașă: „Chiar îmi iubesc poemele! Doamne, ce bune sunt!” În primul moment am fost încurcată, n-am știut cum să privesc această declarație de dragoste făcută sieși. Apoi mi-am dat seama că, pe scena de la Bistrița, Manuel Vilas și-a redescoperit probabil poezia și a reînnoit admirația față de propria creație. 

Viața mea este mai importantă decât a ta 
pentru că viața este biologie prezentă, 
nu niște hârțoage prăfuite din trecut. 
În urmă cu optzeci de ani te-au împușcat.
Pe mine nu mă pot împușca.
Îmi pare rău, frate, ai avut ghinion în singurul lucru care contează: viața.
Viața: hamburgerul ăsta ieftin și bun
pe care-l mănânc la MacDonald’s,
cel de pe Gran Via madrilenă,
în timp ce gagica mea îmi ciufulește părul,
îmi mângâie mâinile și râdem
de poezie, de timp și de istorie. 
Gagica mea și cu mine vom trăi nouăzeci de ani.
Tu ai plecat la treizeci și opt.
Asta-i tot, frate. 

— „Pentru Lorca, la un hamburger” de Manuel Vilas, din volumul O singură viață, traducere din spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari

O impresie la fel de puternică mi-a lăsat poeta spaniolă Alejandra Martínez de Miguel. Micuță și fragilă, o apariție neostentativă, nu te-ai fi așteptat la forța incredibilă cu care și-a recitat versurile, nici la conținutul lipsit de pudoare, cu teme incomode și cuvinte „tabu” abordate direct, sfidător, fără șovăială. Poemele ei nu se regăsesc în Antologie și astfel nu le-am putut reciti, însă, din câte am înțeles, urmează să apară un volum tradus în română, la Editura Charmides. Merită căutat. 

Și Ruxandra Cesereanu m-a surprins cu versurile sale, pentru că o știam doar din postura de prozatoare, deși a publicat nu mai puțin de nouă volume de poezie. A citit din California (pe Someș), „cartea care m-a tămăduit într-un anumit fel”, apărută în două ediții la Charmides și tradusă chiar anul acesta la o editură din Statele Unite. Mi-a rămas însă în minte poemul „despre nebunie se înghesuie lumea să vorbească”, care a avut nevoie de aproape un deceniu ca să-și găsească forma. 

atunci niciun fel de de istorie a veșniciei nu mai poate fi înlocuită
fiindcă iată nebunia conturată stă lângă noi pe pat cu genunchii
la gură și ne privește în ochi și ne susură retezat că încă mai este
destulă încă nu a fost consumată
în muțenie se găsește un țipăt stors de toate muțeniile și despicătura 
din limba ei e împunsă de ace 
atunci ar trebui ca noi să-i punem plasturi și să o lecuim pe nebunie de nebunie 
și privind-o la rândul nostru în ochi să alungăm orice zgârci tremurător al spaimei 
dar din gâtlej tocmai atunci se ivește rostogolindu-se cu mărgelușele 
ei de salivă necuviincioasa întrebare 
și dacă nebunia e un balon de săpun care nu se sparge?

— „despre nebunie se înghesuie lumea să vorbească”, Ruxandra Cesereanu

Cu mare plăcere am asistat și la întâlnirile cu Manuel Vilas și Florin Lăzărescu, ambii niște interlocutori carismatici și plini de umor – însă cel mai tare ne-am amuzat la discuția dintre Nicoleta Munteanu și prozatorul ieșean, care are un fantastic talent de povestitor și e în stare să te facă să râzi cu lacrimi. Singurul om imun la glumele lui Florin Lăzărescu a fost un domn fotograf cu o mină atât de serioasă, încât mi-am zis că ori nu aude bine, ori i s-a întâmplat recent o nenorocire. M-ar fi bucurat o discuție mai amplă și cu Gabriela Adameșteanu, prezentă la festival pentru a primi Premiul pentru Literatură al orașului Bistrița; din discursul ei fluent și fermecător am reținut că și-ar dori să scrie o carte cu titlul „Meserii nerecomandate femeilor” – mai precis, meseria de jurnalistă și cea de scriitoare. 

Am avut parte, din nou, de o selecție deosebită de muzică. Jazz cu accente rock cu trupa sârbească EYOT (pianistul a remarcat că e impresionat să vadă o sală plină la un festival de poezie, pentru că în Serbia e greu să aduni un public atât de mare în jurul poeziei). Voci excepționale ale studenților din ansamblul Bigg Dimm a’Band, coordonat de compozitorul Tiberiu Herdlicska. Râsete stârnite de mucalitele explicații „de cultură generală” care au însoțit piesele interpretate la pian de Sorin Petrescu și la clarinet, saxofon și fluier de Dorin Cuibariu. 

La ediția a XV-a am avut parte și de artă contemporană marca Gorzo și Ion Barbu. Lina Țărmure a curatoriat la Galeria Palatului Culturii expoziția „Utopia, merită” a lui Dumitru Gorzo, cu o selecție de lucrări create de-a lungul a două decenii, care se dorește „o introducere în enciclopedia vizuală a universului gorzolănesc”, după cum am aflat din Buletinul de răscoală #1 – o publicație dedicată evenimentelor din cadrul proiectului „Continuous Studio VI”, care se va desfășura la Bistrița până în septembrie 2023. Dumitru Gorzo poate fi văzut la lucru în atelierul său temporar din Casa cu Lei, deschis publicului de joi până sâmbătă, între orele 17-21. La Casa cu Lei am asistat, de altfel, la o discuție foarte interesantă despre procesul de creație – cu demonstrații spontane ale lui Gorzo –, diferențele dintre scris și pictură, semnificația greșelii în artă.

La Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud am văzut „Cei 70 de ani de acasă”, o expoziţie aniversară dedicată lui Ion Barbu, care a împlinit recent 70 de ani. O selecţie de caricaturi mai noi și mai vechi, versuri pictate pe pietre („o antologie de poezie tare ca piatra”, o numește artistul – eu m-am îndrăgostit de versul din Daniil Harms) și phono-caricaturi inspirate de muzica anilor ’60 şi ’70 – o mulțime de lucrări inteligente, surprinzătoare, pline de umor și sarcasm. 

Nu pot să închei prima parte a articolului fără să menționez trioul care turează motoarele Festivalului Internațional „Poezia e la Bistrița”: Dan Coman, Marin Mălaicu-Hondrari și Domnul Ț, adică Gavril Țărmure. Domnul Ț, galant, șarmant, spiritual, a punctat cu umor și prezență de spirit momentele importante din fiecare seară. Dan și Marin au făcut din nou o echipă formidabilă, pe scenă și în afara ei. Au fost prezentatori spontani, amuzanți, dezinhibați, plini de căldură și pe alocuri excentrici – o mare parte din atmosfera festivalului li se datorează lor. 

— — — — — — —

Anul acesta am vrut să fac ceva diferit și m-am gândit la un proiect hibrid, un material care pornește de la trei întrebări scrise de mână pe o foaie, care invită la un răspuns scris tot de mână. Am pregătit individual cele douăzeci și două de foi pe mesele de la Crama Veche, printre castroane cu ciorbă și murături, după care le-am împărțit fiecăruia emoționată, bâlbâindu-mă – nu-mi explic unde-mi pierise deodată cutezanța. Oamenii au fost totuși drăguți și amabili, până și Dumitru Fanfarov și Marko Pogačar, de la care nu m-aș fi mirat să primesc un refuz scurt și tăios. Pe scenă păreau niște bad guys care iau la mișto un astfel de proiect care începe cu „Răspunde în scris la una dintre întrebări, te rog…”

Gabriela Adameșteanu a fost cea mai simpatică, cu mirările ei aproape adolescentine. În fiecare dimineață s-a scuzat că n-a apucat să scrie. „Pot să copiez ceva dintr-o carte?” m-a întrebat mucalită. „Am nevoie de un text original”, i-am răspuns zâmbind. În altă zi: „Sigur vrei să-ți scriu de mână? Dar tu de ce ai ținut să scrii toate foile astea de mână, în loc să le multiplici? De ce ar face cineva asta?” a continuat să mă întrebe și, fără să știe, mi-a devenit din ce în ce mai dragă. I-am spus că aproape zilnic scriu în jurnal și mi se pare un exercițiu bun. „Dar n-ai tocmai un scris…frumos”, mi-a dat replica franc. Am recunoscut că așa este.

Poetul croat Marko Pogačar, care părea desprins dintr-un film de Kusturica, m-a luat prin surprindere când, după ce se plânsese că nu mai știe să scrie de mână – stai să vezi că n-o să scrie nimic, mi-am zis, acum pregătește scuzele –, mi-a înmânat în ultima zi de festival foaia cu toate cele trei răspunsuri. Până la plecare, s-au întors la mine doar patru foi. Și eu, care sperasem să adun măcar zece răspunsuri… A trebuit să recunosc că provocarea n-a avut prea mare succes. Nici n-avea cum, limitată la două zile intense, arhipline cu activități, în care timpul liber aproape că n-a existat. 

De altfel, foile mele au trecut prin tot felul de peripeții. Până să ajungă înapoi la Iași, Florin Lăzărescu a pierdut-o pe a lui, cu sau fără intenție. Într-o noapte, Artiom Oleacu s-a apucat să răspundă la întrebări, dar și-a dat seama că nu-mi descifrează scrisul; peste o săptămână am aflat că foaia lui ajunsese la Fanfarov, care n-o mai găsea nici el – clar, mi-am zis, uite cum mă duc poeții ăștia cu zăhărelul. M-am apucat să le scriu mesaje tuturor. Sârboaica Marija Stojanović – care mă făcuse fericită spunându-mi că întrebările mele în engleză sună ca un poem în proză – credea că trecuse termenul limită; André Ferenc mi-a promis că-mi scrie ceva; Fanfarov nu mi-a promis nimic; Cristina Ispas fusese prinsă în iureșul treburilor la întoarcere, la fel ca Dóra; de la Ioan Es Pop, care trece printr-o perioadă foarte dificilă, știam că n-o să primesc un răspuns în următoarele luni, poate niciodată; Ion Mureșan dispăruse cu foaia îndesată într-un volum, alături de însoțitoarea lui misterioasă; Vilas mă fermecase cu jovialitatea și deschiderea lui – ăsta pare om serios, sigur o să-mi răspundă, mi-am zis, mai ales că nu pierdea nopțile pe la terase ca noi, ceilalți –, însă și el s-a topit în ceață, odată cu speranța mea de a pregăti un material inedit. (Amărăciunea a mai dispărut pe măsură ce, descifrând scrisul lui Viorel Mureșan, mi s-a dezvăluit o poveste care m-a emoționat teribil.)

Iată întrebările mele, la care mi-au răspuns în cele din urmă cinci poeți:

1. O scenă la care ai fost martor(ă) în copilărie și care te-a urmărit în toți acești ani; poate că a avut o influență majoră asupra scrierilor tale. 
2. Un secret (poate fi și ceva imaginat). Sau ceva din trecut pe care l-ai considerat problematic.
3. Temele narative care te preocupă în prezent și dacă au fost influențate de un eveniment recent care ți-a schimbat perspectiva (sau chiar viața).

Marko Pogačar

1) A moment in a train compartment, 1987. Split to Zagreb, ‘Marjan Express’. We were moving for one year, my father was an Yugoslav army officer. The train is speeding up. The rhythmical noise of the tracks, the smell of the seats and home-prepared food. Darkness all around. The big, unknown world. 

2) As a very small kid, I’ve stolen some parts of a toy from a bit older friend of mine. I was semi-aware that it was wrong. He faced me with the fact. Never forgotten that.

3) The life itself, in all of its iterations, all walks of life. It might be cheap, but no less true.

Ruxandra Cesereanu

2) După ce am publicat „California (pe Someș)”, o carte despre copilăria, adolescența, tinerețea și maturitatea mea, dar mai ales un text despre credința mea nesmintită în poezie, am început să aduc scoici acasă (adunate din verile mele grecești ori dobrogene).  Din 2014 adică, am început să sortez scoici mediteraneene ori românești și să le arunc în Someș. Eu locuiesc lângă râu, în Cluj, și m-am născut lângă Someș sau chiar pe Someș. Gândirea mea magică îmi spusese că voi însămânța într-un chip simbolic Someșul și că va răsări ceva de acolo, o bucurie, o tămăduire, un luru tainic. Iar ceea ce a răsărit au fost două manuscrise, o Californie (pe Someș) tradusă în engleză de Adam J. Sorkin și o altă Californie (pe Someș) tradusă în japoneză de Yoshiro Sakamoto. Prima a fost publicată la Black Widow Press din SUA, a doua așteaptă să fie publicată în anii ce vin. Îmi place să cred că aruncarea scoicilor în Someș a avut acest efect magic și că gestul meu a fost oarecum „șamanic”.

Alex Frandeș

3) În ultimul timp am fost preocupat de tema alcoolului. Poate suna puțin rigid, dar – și asta mai ales în proza mea – ocupă un loc mega important. De câteva luni deja am avut experiențe din cele mai interesante legate de alcool și pe care mai devreme sau mai târziu le pun pe hârtie. De exemplu, în poemul meu A/3 apare motivul băuturii. În orice caz, mai ales acum, mă interesează mediul din grupul meu de prieteni și cum alcoolul acționează ca un catalizator pentru o grămadă de evenimente și discuții care, altfel, n-ar putea avea loc.

Cristina Ispas

1) Aş vorbi mai degrabă de un cadru decât de o scenă propriu-zisă. Un cadru-palimpsest care este format, de fapt, din mai multe cadre suprapuse, în fiecare dintre ele apărând un colţ de grădină, care poate fi decupat fie din grădiniţa cu flori, fie din vie, sau poate înfăţişa un simplu copac, uneori nuc, alteori gutui sau păr, un petec de cer, complet senin sau care poate fi acoperit de nori albi, pufoşi sau, dimpotrivă, nori subţiri şi fantomici, destrămându-se chiar în timp ce îi priveşti, şi întotdeauna un soare puternic, arzător. Un soare de amiază, din sud. La această imagine se pot adăuga şi zgomote, îndepărtate, pierdute, câte-o uşă care scârţâie când se deschide, un drug tras, o voce care spune ceva, dar nu înţelegi ce, şi nici nu te concentrezi sau nu te interesează să o faci, un câine care latră fără chef, un bâzâit de muşte etc. Iar toate aceste zgomote nu fac altceva decât să sublinieze şi mai mult tăcerea ciudată, ca de pe altă lume, care învăluie toate lucrurile.

Deşi nu este, bineînţeles, deloc o alegere uşoară şi aş fi putut invoca multe alte cadre sau scene, unele extraordinar de luminoase, altele cu adevărat dramatice, care m-au marcat puternic în copilărie. Nu cred însă că greşesc foarte mult dacă aleg aceste cadre, aceste ore de amiază în care ieşeam în curte din casa unde toţi ceilalţi se retrăgeau la umbră şi de obicei adormeau, pentru că totul părea atunci ireal şi mi se părea că ajung, brusc, pe o planetă cu totul străină, unde rămâneam doar eu cu gândurile mele. Şi nu la adăpostul întunericului, cum mi se întâmpla noaptea, înainte să dorm, când revedeam tot ce se întâmplase peste zi sau îmi imaginam fel de fel de lucruri, ci în cea mai plină lumină. Şi poate, de fapt, ideea de lumină foarte puternică şi pustietate sintetizează cel mai bine momentele despre care vorbesc, în care mă vedeam nevoită să îmi înfrunt cele mai mari frici, pe care prefer să le las nespuse, de data asta, mai ales că sunt şi uşor de ghicit. 

Viorel Mureșan

3) Pe măsură ce se adună, constat că poemele mele sunt to mai pline de soare. Ar putea fi acesta un semn că sunt un poet vitalist, un spirit luminos și optimist pe deasupra, în bună armonie cu realitatea în care mă situez. Ba chiar mai mult, cu cosmosul guvernat de soarele acesta, cu ziua și cu noaptea care izvorăsc din el.

Numai că soarele meu e, cumva, în agonie, fie că atârnă în vârful unui cireș, ca un nasture ce stă să cadă din ața care îl ținea, fie el „un soare gol”, bătând deasupra noastră.

Câteodată, el fluieră înecat în transpirație, după ce a scos toată noaptea cu lopata pământ pe fereastră. Când apune, soarele meu lasă pe cer o spărtură prin care șuieră vântul. E, de fapt, soarele văzut de mine în copilărie printr-un ochi de geam afumat. 

Ce se întâmplase, de fapt? Într-o iarnă cu geruri și zăpezi copleșitoare de pe la începutul secolului 20, o bunică ce nu-și mai vedea capul de trebi și, poate, și cam uitucă, s-a urcat în podul casei, lăsând în odaia cu sobă de cărămizi și pământ, pe lemne, deja încinsă, un copil abia trecut de un an, care și-a înfășurat în jurul gâtului un fuior de cânepă dintre cele puse la uscat, iar apoi s-a jucat…cu focul. Odată îmbrățișat de flăcări, copilul a fugit înspăimântat sub pat. Până a coborât bătrânește scara de lemn, biata bunică s-a trezit în inima unui incendiu din care nu se mai putea salva. A mai ajuns la copil, și cu el în brațe s-a îndreptat spre o ușă, dar, când a deschis-o, un bărbat din vecini, care a depus mai târziu mărturie, a rămas în mâini doar cu cenușa hainelor de pe ea. Acea bunică a fost și a tatălui meu, iar copilul care a ars împreună cu ea, fratele mai mare al tatei, ar fi fost cel dintâi dintre unchii mei.

Ochiul de geam afumat, prin care am privit eu, în copilărie, soarele, purta urmele acelui incendiu. De aceea, soarele poeziei mele e un soare agonic, un soare mereu în eclipsă. 

Ema Cojocaru este fotograf, cititor, blogger literar. Scrie cronică de carte pe Lecturile Emei și a publicat proză scurtă în Revista de povestiri. În fiecare lună moderează clubul de carte Bibliobibuli.

Într-un ocean de haos, poezia e o oază de liniște. Într-un anotimp întunecat, poezia e o rază de lumină. Te invităm să descoperi și o selecție de cadouri pentru cei pasionați de poezie, dar și pentru cei care abia i-au descoperit frumusețea.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.