Daniela Rațiu| Rezidența de la Vila Golescu, ediția 4 | Fragment în premieră

Liniștea de la Casa Golescu e ca un cuib în care toți trei ne găsim locul și suntem gata pentru scris.

De când am plecat, mă surprind adeseori cum îmi zboară gândul la Rezidența literară de la Casa Golescu din Câmpulung Muscel. Intru pe poartă. Apare cățeaua cu blana neagră și roșcată, apoi cățeii care mă însoțeau alai până la intrarea în clădire. Deschid ușa. Am lăsat o lampă aprinsă în salon. O lăsam peste noapte, cea din stânga la intrarea în salonaș. O lumină era bună peste noapte. Unul dintre noi, ultimul care intra seara în casă, închidea ușa cu yala. Soarele lasă dungi de lumină pe podea. Se reflectă pe plăcile de faianță vernil ale sobei înalte până aproape de tavan. Se reflectă pe sticla bibliotecii în care stau aliniate ediții princeps legate în pânză învechită de vreme. Pe fotografiile răsfirate pe pereți, pe tablouri. Razele se lungesc și pe masa cu scaune din camera alăturată. Soarele învăluie întreaga clădire furișându-și misterios razele prin ferestre. Urc scara interioară. Scârțâie. Podeaua scârțâie și ea poetic. Știu pe care porțiune scârțâie mai tare, pe care mai puțin. Pășesc cu grijă. Florentin Popa scrie în camera lui. Radu Aldulescu bate la mașină în odaia lui. 

*Ar fi trebuit să înregistrez sunetele astea ca fundal în timp ce scriu acasă la romanul la care lucrez. 

Am dezvoltat toți un simț al acestui fapt. Conștiința faptului când scria fiecare în camera lui. Toți ne-am trezit devreme pe toată durata rezidenței. N-am ratat nicio dimineață. Matinali. Scrisul de dimineață până după-amiază e tot ce îmi pot dori. E ritmul meu ideal. Ne-am fâțâit pe rând după trezire, fiecare cu ritualul lui de dimineață în cele două camere de baie. După agitația matinală, Florentin își ia micul dejun în logie. Radu Aldulescu începe de regulă primul să scrie. Aud primele cuvinte bătute la mașină. Țac-țac-țac-țac-țac. Până m-am acomodat cu casa, primele probabil trei zile nu am putut să scriu. Îl ascultam pe Radu cum bate la mașină. Citeam. În rezidență am cărat o valiză de cărți cu mine, documentarea, șantierul meu. Romanul e scris deja în cap. Acomodarea cu casa a fost ca un proces. Lentă, subtilă. Să te obișnuiește cu respirația unei case. Sunetul mașinii de scris a fost ca un cântec de leagăn sau ca un impuls neuronal. Scrie. Scrie. Scrie. Cumva ritmul sunetelor tastelor m-a scăpat de blocajul din cauza locului nou. Sunt scriitor cu tabieturi. 

Liniștea de la Casa Golescu e ca un cuib în care toți trei ne găsim locul și suntem gata pentru scris. Mi-am făcut cafeaua în cameră. O cană zdravănă de cafea. Deschid laptopul. Documentul word mă întreabă dacă continui de unde am lăsat textul cu o zi în urmă. Îl aud pe Florentin că deschide ușa logiei. Și-a terminat micul dejun. Coboară scările. Merge rapid la bucătăria care e la parter. Se întoarce. Urcă scările. Traversează holul. Scârțâie podeaua. Ușa camerei lui se deschide și se închide. În camere, se scrie. Afară, idilic ciripesc păsările. Mierlele au început să cânte încă de la ridicarea zorilor. Se aud și câini cum latră, de undeva, cocoși. Pe fereastră, dealurile se întind leneșe, pe coasta lor, case răsfirate. Dăm bice scrisului fiecare în camera lui. 

*Am ratat să ne citim unul altuia, acolo în logia în care de câteva ori am stat de vorbă despre literatură și viață. Cum altfel. Un fel de timiditate cred că ne-a frânat în a nu ne citi unul altuia și a discuta pe texte. Un fel de spaimă de a nu invada spațiul celuilalt. Un bun simț exagerat excerbat de necunoșterea celuilalt. Ne-a prins Paștele la Casa Golescu. Am ciocnit ouă roșii și am băut vin. 

Scriu la măsuța situată în fața ferestrei. Ridic privirea din desktop. Pe pajiștea din fața casei, cei șase căței se tăvălesc prin iarbă lătrând. Unul dintre ei este alb cu pete negre și un ochi de pirat. Florentin l-a denumit Piratul. 

*A fost primul adoptat. 

Rar trece câte o mașină pe mica străduță care urcă în pantă în fața casei înconjurată de parc. Știu povestea casei. Am văzut și fotografia cu cele două surori Golescu. Când s-a instaurat regimul comunist, casa a fost naționalizată. În `51 a fost dat un decret prin care au fost naționalizate case, clădiri, fabrici. Tot. Mai brutal și cât se poate de real asta a însemnat oameni scoși din casele lor, aruncați în stradă, ori permițându-li-se să locuiască într-o cămăruță, ori în subsol. Bun, nu e cool în zilele noastre să vorbim despre asta. Lăsați-ne cu comunismul. Ni s-a acrit să auzim despre toate astea. Comunismul e minunat, lapte și miere. Imaginează-te că stai în fața acestei ferestre. Te uiți pe geam. Aici la Casa Golescu. Poarta se deschide furios, cum altfel, și un grup de tovarăși însoțiti de milițieni îți intră în curte. Încremenești. Știi de ce vin. Nu ești primul. Ai văzut toate astea. Dușmani ai poporului scoși din case, urcați în mașini. Unii nu s-au mai întors. Nu se mai știe nimic de ei. Ție cine știe ce îți vor face. Rece pe șira spinării. Îți transpiră palmele. Imaginează-ți. Au străbătut deja curtea. Se apropie. Se aud pașii. Ușa de la intrare în casă se deschide și tovarășii intră în casă. Ți se spune. Ia-ți boarfele, o valiză, două, câte decid ei, și părăsești casa ta care devine a statului. Sau ești lăsat să locuiești într-o cameră, dar vei plăti și chirie pentru că ți se permite să locuiești în propria casă care nu mai este a ta. Kafkian. Când scriu, gândul aceasta este persistent. Casa e impregnată de viața ei trecută. Deschid fereastra. Miroase a iarbă proaspăt tăiată. Au trecut ore bune de scris. Mașina de scris a lui Radu nu se mai aude. Îl văd îndreptându-se spre poartă. Ca de obicei. Pauza de scris. Florentin sigur își va lua rucsacul și va ieși pentru plimbarea lui exploratorie zilnică. Cobor scările scârțâitoare. Lemnul e învechit și are o culoare maroniu-vișinie. O aproape sinusoidă de la etaj coboară până la parter unde prin geamurile tăiate în romburi ale grilajului se zărește pajiștea tolănită la soare. Aerul e auriu, irizat așa cum e primăvara. Străbat pajiștea împreună cu cățeaua casei care dă din coadă bucuroasă oricând de tovărășie de om. Ne așezăm pe iarbă. Privim de aici lumea. Întinsă, dincolo de zare cât vezi cu ochii. 

🔸🔸🔸

Pauker (roman în lucru) 

 București, 27 ianuarie 1956

Bulevardul se întinde negru ca un tunel care înghite orașul. Îl soarbe, ca o gaură neagră. Felinare răzlețe. Ger de crapă pietrele. Aerul se deșiră pârâind. Liniștea adâncă a unei seri de ianuarie. Sticla becurilor pocnește, crapă din cauza frigului. Lumina becurilor e înghițită pe dată de întuneric. Becurile se sparg din cauza gerului sau se ard pur și simplu. Rămân așa o perioadă bună de timp, mici găuri negre de-a lungul străzilor înghițind oameni în întuneric. O vreme nu sunt înlocuite cu altele. Trec și luni de zile până când becurile arse sunt desfiletate și înlocuite cu altele. Întunericul e necesar. E politică de partid. Directivele sunt clare. Becurile nu se schimbă în grabă. Întunericul e obligatoriu mai ales pe străzile unde locuiesc dușmani ai poporului. Dușmani de clasă. Întunericul e o pânză de paianjen întunecată în care se pot prinde dușmanii poporului, ca-ntr-o capcană. Hârșt. Oricine poate fi dușman al poporului. Oricine poate deveni. Deviaționiștii trebuie depistați și prinși din fașă. Să nu apuce să împrăștie otravă. Ei sunt cei care produc fisuri care mai apoi se crapă până devin cratere. Poporul poate fi înghițit în felul acesta, căzând în craterele astea de unde nu mai e scăpare. Deviaționiștii sunt sub lupa agenților de securitate. Rabota na sebea. Munca dusă cu sine însuși. Să nu uităm, tovarăși. Rabota na sebea. Fiecare să înceapă cu sine însuși. Nimic nu poate fi lăsat la întâmplare. Orice gest, orice cuvânt, orice privire poate fi un capăt de acuzare. Vigilenți, tovarăși.

Agenții trebuie să fie una cu întunericul, parte a întunericului, să se confunde cu întunericul. Nicio mișcare nu scapă Partidului, orice umbră care se ascunde de ochiul vigilent poate deveni un pericol. Umbre care se strecoară în întunericul nopții încercând să fugă, să se furișeze. Nu scapă nimeni. Ochiurile sunt atât de strânse încât e greu să scapi, să te strecori, să aluneci pentru a nu fii văzut. Să scapi ochiului vigilent. Dacă stai la pândă în liniște, în nemișcare, nuanțele întunericului se văluresc ca niște ape. Silueta fugarului furișându-se tiptil crezându-se una cu negrul nopții, furișându-se cu ajutorul întunericului dens și greu. Iernile sunt grele ca de metal, ca de oțel, ca pietrele de mormânt. Fie că stau la pândă în automobile negre ca tăciunele, fie mașinile sunt parcate la vedere, dacă agenții aleg să fie văzuți e pentru ca orice cetățean al Republicii Populare Române, orice tovarăș, cu atât mai mult cei care uneltesc împotriva orânduirii, să știe că lațul se strânge în jurul dușmanilor poporului. Nu există scăpare. Nu există milă.

Bulevardul e negru, tăcut. Rar trec mașini, năluciri care se pierd înghițite de întuneric. O Podeba neagră trece în viteză pe bulevardul pustiu pe lângă monumentul închinat soldatului sovietic. Steagul soldatului uriaș flutură în aerul rece al nopții. De la nivelul privirii soldatului de piatră, bulevardul se întinde prelung până hăt departe. Un leviatan adormit. Soldatul sovietic are orașul sub pază. Șuieră aerul rece. Palele de ger sunt ca niște săgeți care vin de departe hăt, tocmai din URSS, dar soldatul e aici ca o santinelă și nu va pleca mult timp de acum încolo.

Mașina trece în viteză prin dreptul statuii. Soldatul privește în urma automobilului negru care dispare ca o fantomă topindu-se în întunericul nopții. Soldatul sovietic supraveghează orașul tăcut. Prinsă între doi stâlpii de-o parte și de alta a bulevardului, o pânză pe care scrie Trăiască Republica Populară Română. Curenții de aer fac pânza să tremure. Soldatul privește tăcut bulevardul care străbate orașul care pare pustiu. Cetățenii nu se aventurează la ore târzii pe străzile orașului. Doar gerul și soldatul sovietic șuieră de îți îngheață sângele în vene.  

Din bulevard, Pobeda intră pe o stradă mai întunecoasă. Puține becuri. Unele se aprind și se sting, altele luminează întunericul dens de ianuarie. Strada arată fantomatică străbătută de dâre de lumină înghețată de frig. Felinare cu becuri arse, în întuneric, soldați de strajă. Farurile mașinii luminează drumul acoperit de zăpadă bătătorită și înghețată. Roțile rulează, zăpada scrâșnește, crapă sub cauciuri. Mașina alunecă pe zăpada sticlind luminată de felinarele răzlețe. Pe această stradă locuiește Ana Pauker. Cu atât mai mult, unele felinare trebuie să fie în întuneric. Locurile întunecoase pot fi puncte de observație pentru agenții de securitate. Deviaționista Ana Pauker este încă supravegheată, chiar dacă a scăpat în `53 odată cu moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin. Vojdul popoarelor. Supremul. Instanția. Tătucul. Ana Pauker a scăpat fără un glonț în cap. Ea știe că e supravegheată. Și agenții de securitate știu că ea știe. Vigilența este o armă a revoluției. Lipsa de vigilență lasă drumul liber pentru dușmanul care se insinuează în rândurile clasei muncitoare. Oricine poate deveni dușman al poporului. Cu atât mai mult Ana Pauker. Ea nu poate deveni, ea este dușman al poporului. Al Partidului. Gheața pocnește sub greutatea roților. Mașina parchează în fața casei. Strada Dr.Koch nr.3. Șoferul claxonează scurt. 

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.