Cătălin Pavel: „În fața scriitorului de literatură pentru copii se ridică un gard viu de stereotipuri“

În colecția Humanitas Junior a editurii Humanitas a apărut volumul Muntele cu uși, de Cătălin Pavel, cu ilustrații de Oana Ispir. La Bookfest 2024, acest volum a fost unul dintre bestsellerele tîrgului de carte și cea mai vîndută carte a editurii din colecția dedicată copiilor. Muntele cu uși este primul volum pentru copii al autorului, cunoscut cititorilor datorită volumelor de poezie, romanelor sau literaturii de specialitate publicate. Am dialogat cu autorul pornind de la acest volum:

Cine te-a inspirat cînd dezvoltai personajul Sarei? Dar celelalte personaje?

Nu prea e clar cum funcționează inspirația, ce anume ajunge din viața unui autor în cărțile lui. E ca în fața unei cascade – unele picături de apă prind lumina soarelui, altele nu. În orice caz, un scriitor trebuie să nu uite că, dacă cineva ajunge să se recunoască într-o carte de ficțiune a lui, aproape niciodată nu o face cu plăcere. Pentru că ai vrea ca imaginea ta din carte să fie eroică și flamboaiantă, însă bietul scriitor știe că personajul trebuie în primul rînd să fie credibil, să trăiască și prin umbrele lui.

De ce ai ales Măgura ca destinație de vacanță a personajelor?

Eu văd Muntele cu uși ca pe o carte românească, prin limbă și prin gîndire. Chiar dacă nu o carte patriotică și izolaționistă, pentru că apar englezisme, tehnologie și companii occidentale, fire care duc în alte țări – pentru că ele ne fascinează și pentru că asta e lumea în care trăim. Iar copiii sînt cosmopoliți fără rezerve. Totuși, centrale am vrut să fie pădurile și munții din România, la care ne întoarcem toți.

Personajul Sara așteaptă ora de culcare pentru a coborî în adîncurile Muntelui cu uși. Odată pornită în aventura mult așteptată, i se face dor de părinți! Cum vezi tu în literatura pentru copii prezența părinților?

Principala diferență dintre literatura pentru adulți și cea pentru copii ține de responsabilitatea morală pe care o are a doua, în vreme ce prima este guvernată în principal de estetic. Parte din specificul literaturii pentru copii vine deci din natura ei, vrînd-nevrînd, educativă. Oricum ai da-o, cartea pentru copii păstrează acest caracter didactic în sens larg, indiferent că el e manifest sau doar în filigran. De aici și marele pericol al sfătoșeniei de care suferă multe asemenea cărți, și în cele din urmă al ipocriziei și chiar al crasei răstălmăciri a vieții copiilor. Excesele astea în cele din urmă îndepărtează copiii de cărți, așa cum manualele mai vechi și chiar mai noi te îndepărtează de scriitorii români clasici, sau, ca să vin mai aproape de domeniul meu, te îndepărtează de studiul istoriei (eu sînt arheolog de meserie). Cînd aduci părinții în aventură, așa cum am făcut în Muntele cu uși, riscul didacticismului crește, ca și primejdia clișeelor. Eu am ținut morțiș să fie o carte cu părinți și copii, pentru că asta era toată miza ei, dar poate ar fi mai bine ca aventura să aparțină doar copiilor.

Scriind această carte pentru copii, prima pentru tine, cît de departe simți că ai mers?

A merge departe, a avea îndrăzneală artistică, este obsesia oricărui tînăr creator, și este o obsesie care dă adesea rezultate nefericite. În literatura pentru adulți, asta înseamnă de obicei forțări stilistice și teme șocante. În sine, dorința de a merge cît mai departe în arta ta este cît se poate de legitimă; înțelegi abia mai tîrziu însă că ea nu trebuie să însemne, concret, nimic altceva decît a merge cît mai aproape – adică acolo unde sînt sinceritatea și adevărul, cît mai aproape de cititor. Îndrăzneala extremă este deci, în artă, liniștea extremă, simplitatea, atunci cînd au în spate o viață de interes pentru oameni, evident, ca să ai ceva de spus. În cazul literaturii pentru copii, a merge departe înseamnă pur și simplu să scrii lucruri frumoase care să nu fie false – despre părintele care nu precupețește nici un efort, despre copilul care, orice s-ar zice, e un îngeraș și așa mai departe. În fața scriitorului de literatură pentru copii se ridică un gard viu de stereotipuri! Eu sînt de partea copiilor care nu sînt îngerași și a părinților imperfecți.

Ai vrea să existe Tagor, personajul care știa totul și văzuse totul, și în viața reală? Cînd erai copil, unde căutai răspunsurile la diverse nelămuriri?

În carte Tagor este un copac umblător, pe jumătate ars, pe jumătate înfrunzit. Presupun că ăsta e rezultatul direct al cunoașterii excesive, această combinație absurdă de vitalitate și morbiditate. Și felul în care vorbește Tagor, cu replici dintr-o singură literă, cred că ține tot de faptul că în fond cunoașterea absolută nu se poate exprima decît oracular. Dar sigur că în carte nu e vorba de bazaconiile astea. Cărțile adevărate, adică basmele, în care e decantată nesfîrșita înțelepciune a autorului anonim și a soacrei sale anonime, ne arată că există întotdeauna cineva pe lume cu răspunsul care ne trebuie.

Cum a descifrat Oana Ispir, ilustratoarea acestei cărți, universul Muntelui cu uși?

În știință se vorbește mereu de interdisciplinaritate, despre colaborarea dintre specialiști din diferite zone. Dar e îngrijorător că unii specialiști publică numai materiale interdisciplinare… Or, pentru colaborare ar trebui întîi și întîi ca fiecare parte să aibă propria grădină pe care știe s-o lucreze. Oana Ispir știe să le facă pe amîndouă, ea s-a pus discret în slujba textului, dar de fapt a mers mult dincolo de el. Ilustrațiile au viața lor, excentricități vintage, culori care trezesc amintiri. Ea este mai ales o creatoare de atmosferă, ceea ce e esențial pentru un artist, dincolo de orice reușite specifice. Orice carte, și opera oricărui artist plastic, trebuie să aibă un gust al ei, pe care îl ții minte, iar acest gust nu vine din cutare vorbă de duh sau scenă tare, ci din senzația persistentă pe care ți-o lasă, de epifanie a unui tărîm nou.

Ai recomanda ca acest volum să fie citit de părinți împreună cu copiii lor?

Da, acest volum în măsură mai mare decît altele, pentru că este despre copii și părinții lor, o aventură a cărei desfășurare comentează de fapt relația lor. Cel mai important lucru pe care un părinte îl poate face pentru copilul lui este să petreacă timp și mai ales cuvinte cu el. Dar a petrece timp împreună nu înseamnă să strigi din cînd în cînd din camera cealaltă „dă televizorul mai încet”. Cea mai mare iluzie a părinților este de altfel tocmai asta, că dragostea pe care ei inevitabil o simt atît de spontan și de intens pentru copiii lor are deja, prin simpla ei existență, virtuți educative, că ea formează, protejează și inspiră automat copiii. Ea nu face nimic din toate astea daca nu e exprimată. Adică are efect doar în măsura în care este tradusă în mîngîiere, în sport împreună, în taifas la masă. A da copilului timpul și cuvintele tale este, în primii lui ani, mai important decît orice jucărie. Îmi dau seama că părinții se spetesc muncind ca să aibă copiii ce le trebuie, iar asta, bineînțeles, este fundamental. Dar vreau să zic că un băiețel sau o fetiță oarecare nu se pot gîndi cu multă tandrețe la faptul că părinții au pus benzină în mașina familiei și au achitat, de unii singuri, fără să le ceară lor să contribuie, combustibilul la pompa 4. Invers, a citi copilului înainte de culcare este o scenă esențială din coregrafia părintească. Nimic nu creează mai mult o insulă de lumină în bezna lumii. Acuma, mie mi s-a întîmplat și să mor de plictiseală citind aceeași chestie a cincea oară, așa că nu ar trebui să mă prefac că mă pricep.

Interviu realizat de Andra Rotaru

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.