Self Help, de Edward Docx

on 19.09.2012 at 15:18

Un roman – care te va obliga în fața celor care te văd cu el în mână la explicația “Nu, nu e carte din aia cu sfaturi cum să treci peste depresie.”, scris de un autor cu nume de dosar sau de extensie word, nominalizat la Man Booker Prize în 2008, nu avea cum să treacă neobservat, mai ales cu o așa copertă (Griffon & Swans din nou). Așadar, Self Help (Editura Vellant, 29,9 lei) mi-a ocupat câteva seri și m-a plimbat de la Paris, la Londra, trecând prin Sankt Petersburg și New York, prin viețile unei familii dezbinate de tot felul de secrete.

Doi frați gemeni, Gabriel și Isabella, își reapropie viețile în momentul în care mama lor moare în circumstanțe misterioase într-un apartament la Sankt Petersburg – “Așa îți parvin veștile: stand în mijlocul străzii într-o dimineață ca oricare alta, vorbind cu frate-tu care îți spune că mama voastră a murit.”. Dispariția bruscă a mamei celor doi devine un pretext pentru scriitor, care ne introduce pe rând în povești cu spioni britanici, traficanți de droguri ruși și copii din orfelinate care pot deveni viitorul talent al țării în materie de cântat la pian.

Gabriel Glover locuiește la Londra, e redactor-șef la revista Dezvoltare personală!, iubește două femei și nu se poate hotărî la care dintre ele să renunțe. Isabella Glover stă laNew York, își urăște jobul și nici cu relația nu e pe roze – “Dimineața newyorkeză era precum o dantură proaspăt înălbită. Ea obsedată, el înspăimântat; real și ireal, unul și același lucru.” Arcadi Artamenkov e din Sankt Petersburg, unde a trăit mai mult de jumătate de viață într-un orfelinat, cântă divin la pian și încearcă să facă rost de bani să își plătească studiile la Conservator. Și dacă e ceva ce știe sigur, e că “Dar, la urma urmei, asta e viața: o posibilitate după alta, și niciuna anticipată.” Nicholas Glover își trăiește ultimii ani din viață la Paris, e tatăl care nu ține legătura cu cei doi copii de mai bine de zece ani, dar care are un amant frumos și extrem de tânăr, și care a înțeles că “…suspiciunile neformulate se cristalizează într-o convingere fermă: aceea că, pentru a înțelege cu adevărat esența unei alte ființe umane, era necesar să faci dragoste cu ea. Pentru că sexul era singurul punct din care puteai vedea tot adevărul – dintr-odată.”

Și-apoi mai e bunicul Max, care le bântuie existența de dincolo de lumea asta, pe care nepoții l-au adorat, dar nu și fiul său. Și printre toți se strecoară, ca o umbră, ca nisipul printre pietre, mama gemenilor, Mașa, cea care în lipsă reușește să îi adune pe toți, pentru că în esență e singura cu sânge 100% rusesc – “Diferența dintre caracterul rușilor și cel al occidentalilor este aceea că noi, rușii, am învățat să ne ducem zilele cu ferma convingere că, orice s-ar întâmpla, până la urmă soarele va exploda iar pământul va fi carbonizat.”

Romanul lui Docx e plin de povețe ascunse sub întâmplări ce par de neîntâlnit într-o viață reală; ce-i drept, nu o să suferi alături de personaje, dar măcar îți va întări gândul răzleț, poate, că viața chiar e scurtă și că orice faci are consecințe asupra ta și a vieților celorlalți. Apoi, chiar o să poți spune liniștit că “O luăm de la capăt. În fiecare zi, o luăm de la capăt.” Un fel de self help, până la urmă.